Omul si castelul / Revolutia simturilor / Caldut, cald, aproape fiebinte / Run, baby, run /
Omul şi Castelul
Ştiam cîndva să fac – cu mîna mea!
un om de zăpadă,
un castel de nisip…
Azi, timpul se comprimă
fără chip
şi-o poezie-ncape într-o rimă…
Te vindeci de alean cu aspirină
azi spaţiul se dilată
ca un copil îndopat
cu pufarine şi cu îngheţată…
Unde sînt zilele de altădată?
Mama făcea cremă de zahăr ars
prietenii mă vizitau, cu bomboane fondante
colecţionam timbre rare
luam lucrurile andante
priveam, în fiecare seară, luna
şi, mai presus de toate, alergam
numai de dragul alergării
şi strigam din rărunchi: „Jos minciuna!”…
Scriam scrisori lungi, salvam gîndăcei,
miroseam regina nopţii
pînă-n staminele ei
zîmbeam
iubeam
contemplam
apretam
gulerele albe de fetiţă
silabiseam mirată bre-be-nei
făceam fotografii alb-negru
visînd la epoca celor color…
Îmi rămînea şi timp pentru somn
îmi rămînea şi timp pentru zbor…
Azi, cu tot echipajul de roboţi performanţi
cu tot statutul meu de vip
şi cu toţi fanii dornici să mă vadă
de-abia mai reuşesc să-nchipui
un om de nisip
un castel de zăpadă…
Revolta Simţurilor
În această casă
ordinea-i deplină.
Aer nu există,
respirăm lumină.
Ne privim cu urechi mari
pîlnii translucide
de prins muzici divine
şi, la nevoie, ţînţari.
Intrăm în antreu
printr-un tablou de Gaugain.
Rîdem cu mîna stîngă,
aruncăm kareninele departe de tren
plîngem lacrima cu nara împarfumată discret
ne strigăm unul pe altul cu-acelaşi nume tandru: Poet.
Covorul verde ca iarba ne e barba de tuns
oiţele din ţarcul ăsta de nepătruns.
Apa din cadă ne ajută la pipăit.
Oul se lasă decojit
şi găina suferă în tăcere
în sfînta şi halucinanta oală cu supă.
Nimic nu te atrage mai mult
decît clipa de după.
În borcanul cu miere
un gîndăcel conservat
(tocmai bun de respirat)
ar vrea să se transforme-n chihlimbar
ca să fie, în cele din urmă, văzut.
Nu mărimea contează,
nu e totu-n zadar
eu nu sînt zidar
să-ntemeiez trăinicii
tu nu eşti poet
să-nsămînţezi poezii
ea nu e mama noastră să ne înveţe
el nu e Nostradamus ca să ne ştie…
Ce lume decolorată prozaică liniară şi gri…
Ba nu! Şi-ntr-un motor există poezie!
Ne-a mai rămas ceva în lumea
prozaică-liniară-şi-gri:
un verb (repede, ridicaţi-i un templu!):
a simţi.
Călduţ, Cald, Aproape Fierbinte
Mai ţineţi minte jocul din copilărie?
El ascundea un obiect –
o broşă, un creion, o tichie…
Tu trebuia să-l cauţi repejor
în dormitor,
în hol, bucătărie…
Cald! Eşti aproape…Rece! Ăhăăă, te-ai depărtat…
Azi, băiatul e bărbat
şi se presupune, pe bună dreptate,
că şi tu, fetiţa naivă, plîngăcioasă, păcălită mereu,
te-ai fi maturizat…
Bărbatul nu s-a lăsat nici acum
de ascuns lucruri pe te miri unde.
Oştean vînjos în slujba unei clipe
doar pe sine nu se poate ascunde.
M-a făcut aseară cu ou şi oţet
(cu oţet, înţeleg, dar cu ou?!)
că, uite, nici la vîrsta asta nu vreau să mă-ndrept
că îl implor să ne jucăm din nou
(de data asta pe bune!)
de-a găsitul, pe cald şi pe rece
de-a mama şi tata, de-a trombonitul să plece,
de-a ăl deştept să ia nota zece…
Mă fac c-ascund inima în prăjitura cu nucă.
Ultimul ceas într-o cucă.
Inelul îl îndes, cu greu, în pîine.
Speranţa, în ziua de mîine…
El zice: „Ştiu!” şi-l cred, fară dovezi
vinovată ca de-un orb pe care îl vezi.
Vinovată că am rămas fetiţa cuminte
vinovată de dragoste scoasă din minte
aruncînd în aer detectoarele de minciuni
aceeaşi donquijoteană căutătoare de dalbe minuni
din cald-călduţ spre foarte fierbinte…
Run, baby, run!
Mi se spunea, copil:
„Run, baby, run!”
Fugi, fetiţo,
de albina care-nfige acul din zbor
de cîinele vecinilor
de microbi
de-nnegrirea din nor
de beţivul din colţ
de oamenii snobi
de fulgere-ameninţătoare
de prize
şi mai ales de surprize
de geamandura din mare
fugi, fetiţo, pe brînci
de ape adînci
de scene tari tulburătoare
de cartofi prăjiţi şi de sare…
Mi se spunea, adolescentă:
fugi, gingaşă domnişoară
de dor aprins de primăvară
de băiatul şmecher sau pervers
de idealuri
de suavul vers
de ciori meteoriţi
de spaţii închise
de posibili iubiţi
fugi rupînd pămîntul
de vise…
Fugi, femeie, de ape tulburi
de hazardate cuvinte
de gîndacul păros
de grădini suspendate
de culoarea roşu din trandafiri
şi, mai ales, de frumos…
Fugi de prostie
învaţă să-nalţi
temple doar lucrurilor fixe de pe pămînt
gîndeşte cu capul inima e doar un motoraş
fă-te fată modernă de la oraş
nu scrie vorbe pe vînt…
Fugi, bătrînico, de motocicliştii grăbiţi
aşteaptă culoarea verde
şi ca nu cumva
să te-apuce vreo criză de sciatică
ia-ţi o sacoşă pe roţi cînd pleci la piaţă.
Hai, nu mai fi romantică
fugi (dar fugi odată!)
de viaţă…