Cai verzi

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Poezii de Maria Diana POPESCU

TRUPUL MEU DE FURNICA

Parcă duc în spinare un corb,
Eu, biata furnică uşor de strivit
De oricine sub tălpi,
În cartierul cu câini răguşiţi
Şi beţivi lovind cu pumnul zarea de piatră
A sărăciei.
Privesc prin crăpăturile dealului,
Neputând să îndepărtez povara,
Îmi scapă de pe buze cuvinte
Care seamăna între ele,
Precum călugării între zidurile mânăstirii,
Trudind pe schelele bisericii în construcţie,
Care urmează să semene,
Cu celelalte, la număr.
Ca toate furnicile,
Mă hrănesc cu lumina
Şi cred că speranţa e viclenia
Cu care greierii mă amăgesc,
Să duc fără cârtire povara.
Iată un certificat de civism democratic,
Trupul meu de furnică
Duce un stârv în spinare.
Poate mă duc pe mine,
Şi nu ştiu că sunt moartă de mult.
Puterile-mi slăbesc,
Parâmele îmi însângerează poemul
Şi ca toţi poeţii
Şi eu mă tem de moarte.

POEMUL DINAINTEA MORŢII

Ţin poemul de mână ca pe copilul meu
Mă mândresc că poate merge în picioare.
Îl urc în spinare,
De parcă aş urca o pădure
Din a cărei ochi curg dâre de păsări.
Cu eşarfa de fluturi îi şterg ochii,
În lentilele lui îmi văd propriul chip mărit ca o prorocire.
În timp ce car acest poem în spinare pot să mor
Şi nimeni să nu afle spre care treaptă
Am întins braţul
Când moartea mi-a secerat brusc mişcarea.
Poemului meu o să-i fie dor de gestul banal în care puneam o virgulă,
De o cută a gurii mele,
De o bătaie a pleoapelor.
El e poemul căruia o să-i fie dor insuportabil de mine
El va întreba moartea despre toate acestea
În noaptea când echinocţiul,
Va veni să sape sub crucile celorlalte nescrise poeme

SPRE ECHINOŢIU

Şi tu
Şi eu,
în mereu amânata zidire a întregului,
Ne îndreptăm spre echinocţiu.
Ca nişte prometei devoraţi de propria lumina.
Prima amoebă îmi povestise
Despre norocul ascuns in coşul
În care îmi ţin acunse hainele femeieşti,
Norocul trecut bob cu bob întâi pe la altele.
încât acum
Şi tu
Şi eu,
Năluci cu şoldurile goale,
Târându-ne pe coate
Ca nişte târfe albe de zăpadă,
Cu sărutul şarpelui în sânge,
Strângem prieteneşte cenuşa soarelui.

NE RUPE SARACIA

Civismul acesta agresiv
Ne face să ne părăsim principiile
Ca pe nişte efemeride.
Platon nu mai e de mult actual
Cu „Noocraţia” lui.
Dincolo de fruntăriile vietii
Ne rupe din incheieturi sărăcia,
Ca pe un stejar, vântul năprasnic…
În pântecele zilei de ieri
Creşte embrionul morţii.
Cu braţele voinice ale fetelor de ţară,
Prezentul ne sugrumă
Cu promotorii lumeşti.
Călătoresc fără bilet din mileniul trecut…
Dar ce mai contează…
Călătoresc.
Nu singură,
Cu potirul din care mă beau zilele.

STUPUL DE VRABII

M-am luat după vrabia pe care
O hraneşti din palmă
Şi-am dat de stupul de vrăbii
De la fereastra mansardei,
La care bat sub pretextul,
De a vorbi cu supraveghetoarea care dă cu chirie
Una din odăile unde vreau să-ţi las cutia de mahon
Căptuşită cu mătase,
Ticsită cu fluturii cu care trebuie să te pun în posesie.
Chiar dacă afacerea ar răzbate prin ziare
Şi n-ar da bine în faţa camerelor de luat vederi,
Nemernica de mine, aşteaptă cu geanta încărcată
De zei mari şi capricioşi,
Cu ochii lumii fixaţi în ochii mei,
Ca nişte gângănii negre,
Pe care numai vrăbiile tale
Le-ar putea ciuguli din carne.

LA MOARTEA MEA

Mănânc cu tacâmuri de argint,
De pe care poleiul de aur
E aproape dus.
Beau multă cafea
Şi susţin că nimic nu se compară
Cu prima înghiţitură.
Îmi scriu memoriile şi pretind
Ca în carte să-mi petrec prima noapte a morţii,
Cu straiele în mână
Aceleaşi,
Cu care am venit din gradina de taină.
Până atunci frământ fantasticul
La fel cum picioarele
Frământau în vechime, pământul de case,
La fel ca dânsul oamenilor-lupi
În cercul amforelor de pe capul femeilor goale.
Şi îmi iubesc în continuare adolescenţa
Cu tranzistorul rămas în priza muzeului personal,
Cu etichetă pe fiecare exponat.
Zvonul despre moartea mea va circula cu discreţia
Cu care am existat.

DIN MOARA DE VÂNT TRAIESC

La ceasul când greierii stau pitulaţi
În găurile lor,
Ca în nişte chilii
Ca să se judece singuri,
Şterg piatra de lună cu mâneca,
Să nu rămână fir de praf pe pielea ei bătucită
Ca foaia de tutun.
Pornesc moara de vânt
Căci am nevoie să vând pe furiş în cetate, faină,
Unora care dau în vânt după turte grase.
Din moară asta trăiesc.
Şi n-am s-o las în voia păianjenilor
Care mănâncă în post carnea pietrei.
În ieruga morii mele se abate vântul copt
E singurul câştig prin care ţin cu toată cumsecădenia
Predici de comerţ gugulanilor.
S-a dus vremea când scăldam perna
În lacrimi de temătoare.

CAI VERZI

S-a mutat în gândul meu,
Îl aud strigându-şi calul
Şi vin în urma lui de pe toate pasunile,
Cai verzi ca iarba.
Trece cu herghelia după el,
Şi unde calcă,
Anotimpul face flori prelungi,
Care nu ajung niciodată mature.
Caii verzi le mănâncă
Şi rămân stâncile vorbind,
De lupi şi iele.
Mi se taie picioarele
Şi nu ştiu cum lovesc cu săgeata,
Amiaza care m-a prins culcată,
Peste trupul doborât al calului,
Cântându-i să-i fugă moartea.
Obosisem, sau privisem prea mult
În ochiul ţeapăn al omului cu dracul în palmă.
Şi-mi vine să-l zgârii,
Să-l bat în cuie în perete,
Aşa, în joacă,
Căci sunt femeie,
Şi femeile au prunci
Şi pruncii le iartă jocul,
În care cresc cai verzi pe pereţi.