Îl zărise pe bătrân pentru prima oară atunci când se aplecase spre firul de iarbă. Privea cu ochi de copil curios firul subţire, înalt şi verde, printre alte fire de iarbă asemenea toate între ele.Îl atrăgea în chip ciudat. Se aplecase atât de mult încât obrazul lui stâng se lipise de pământ. Stătea în patru labe şi privea firul de foarte aproape. Îşi simţea obrazul gâdilat de gâze mici. Din cauza soarelui care strălucea, îşi mijise ochii şi printre gene zări deodată silueta albă şi înaltă a bătrânului. Copilul uită atunci de firul lui de iarbă şi desluşi părul alb ca neaua şi barba lungă a moşului. Era îmbrăcat parcă în lumină, cu un veşmânt strălucitor în soare. Copilul îi privi toiagul lung de lemn, clipi din ochi, dar când îi deschise bătrânul era tot acolo şi lui i se părea foarte înalt. Îşi aminti de firul lui de iarbă şi întoarse capul spre el, dar atunci o pală de vânt iute trecu peste firele verzi. Copilul acoperi cu palma lui mică firul ales şi se gândi la bătrân. Uimit, auzi atunci vocea blajină a omului ivit din lumină:
– Apără-l, cu mâna ta mică, aşa ca şi cum te-ai apăra pe tine. Eşti şi tu la fel. Ai asupra ta o mână care te apără şi nu ai de ce te speria. Toiagul meu mă duce mai departe, mereu mai departe, dar am prea îmbătrânit. Am ajuns acum până la tine şi va trebui să mă opresc.
Vocea bătrânului ostenise. Copilul o asculta ca vrăjit şi atunci simţi căldura razelor soarelui pe mâna lui. Umbra palmei lui mici acoperea firul ales de el şi înţelese ce spunea bătrânul. Brusc, inima i se strânse cu teamă. El putea să apere numai firul lui de iarbă, dar ce se va întâmpla cu toate celelalte? Ar fi vrut ca palmele lui să cuprindă toată iarba, să nu o ardă soarele de tot. Să nu se usuce nicicând şi lacrimile ploii să o facă să fie mereu proaspătă. Să nu îngheţe sub ger tăios de iarnă, aşa cum copilul simţise odată, de mult. Să fie mereu verde, să-i poată simţi mireasma ca acum. Ştia că bătrânul îl priveşte şi îngrijorarea lui era înţeleasă.
– Mi-e tare somn, se auzi spunându-i bătrânului cu un glas mic.
– Dormi, copile, dormi şi visează, răspunse bătrânul, iar copilul se întinse pe iarba moale şi mătăsoasă. Mâna lui mică păstra firul de iarbă, iar ochii lui închişi încă mai vedeau chipul luminos al bătrânului. Foşnetul adierii de vânt şi mirosul curat de iarbă îl adormiră încet. Soarele încălzea cerul şi pământul, totul era numai lumină.
– Am călătorit mult, îi spunea bătrânul. Inima asta a mea a bătut de prea multe ori pe toate meleagurile celor patru zări. Se vede că trebuia să te întâlnesc pe tine, pentru că aici mă voi opri. Ţine în mâna ta mică firul de iarbă şi ai acolo tot adevărul pe care l-am căutat eu şi alte mii de înţelepţi ai lumii. Ţie îţi este dăruit acum pentru grija ta faţă de el. Vezi, eu am vorbit mereu în adevărul firului de iarbă, pentru noi toţi, aici. Şi de aceea m-au lovit, m-au alungat şi atunci am plecat mereu mai departe, trist cum nimeni nu a fost poate pe lume. Nu voiau să asculte despre firul de iarbă. Nu aveam decât cuvintele mele şi vraja pe care eram ajutat să le-o adaug. Veneau toate din sufletul meu şi al ierbii, de aceea ei, toţi oamenii întâlniţi, simţeau, dar se şi temeau. Fără nici un temei. Doar copiii mă înţelegeau. Părinţii lor îmi spuneau că sunt un zănatec, un zălud… Şi ciobanii. Şi oile lor. Apoi unii călugări, singurateci prin peşteri. Ei ştiau mult mai bine ca mine adevărul ierbii, dar nu vorbeau. Mă priveau cu ochii adânciţi în tăceri lungi şi însingurate. Ştiau de bună seamă călugării aceia că eu, cel care dăruiam vorbe atât de vii pentru oameni, voi fi furat de toţi. Ştiau, în înţelepciunea lor mută, că oamenii îmi vor fura tocmai cuvintele pe care eu le dăruiam tuturor. Apoi, râzând răutăcios, le rosteau rânjind şi încercau în felul acesta ciudat să facă întuneric folosindu-se de vraja dragostei mele pentru firele de iarbă. Sigur că numai tu şi cu mine ştim că lucrul acesta nu este cu putinţă. Iarba e numai rodul luminii, copile. Dar, ca şi tine, copile, sunt trist pentru ei. Şi oricât de departe am călătorit nu am văzut decât furtul acesta cum se întinde ca o molimă peste pământ. Iarba e mereu aici, pentru toţi, în lumină, dar tocmai de aceea ei n-o pot crede. Au lumini întunecate în inimile lor şi cred cu toţii că aşa e firesc, toate să fie ascunse, tăinuite… Am plâns, ani lungi, pe drumurile reci ale iernilor şi prin arşiţele aspre ale deşerturilor. Am întâlnit iarba mea dragă până şi acolo unde gheţurile par veşnice. Până şi în tăiosul vânt de nisip al Saharelor şi pe fundul adânc al oceanelor pământului. Mi s-au uscat lacrimile, aşa cum seacă uneori un izvor, la capătul apelor lui. Acum am să dorm şi eu, iarba mă primeşte acolo, în inima ei veşnic verde. Ştii, n-ai a te teme, iarba creşte mereu, chiar şi sub zăpadă. E mult prea puternică pentru a fi înfrântă. Oamenii aceia ştiu şi ei asta, dar s-ar vrea atât de puternici încât să stingă până şi Soarele. Acolo vor ei să-şi trimită întunericul, pentru că simt că lumina Soarelui a născut, naşte şi va naşte mereu iarbă proaspătă ca asta pe care vom dormi, unul lângă altul. Am ostenit.
Bătrânul simţea respiraţia copilului ca pe un murmur curat, mirosind a iarbă proaspătă şi a lapte. Se bucură privindu-l, întins pe covorul moale şi curat, cum ţine în mâna lui mică un singur fir adevărat de iarbă, numai al lui. Se depărtă încet şi tăcut din visul copilului ştiind că începe alt vis.
Copilul visa cum creşte, ca firul de iarbă, drept către Soare. Cum devine din ce în ce mai puternic şi mai viguros, cum alături de el se adunau alte fire la fel cu el. Soarele, singurul dăruitor al luminii lor hrănitoare, îi călăuzea blând, dar ferm, către liman. Cu timpul, unii din ei cădeau sub coasele de fier ale unor oameni străini, alături de flori şi de gâze ucise. Alţii nu treceau frigul năpraznic al iernilor, când foamea de lumină era mai cumplită ca oricând. Dar întotdeauna rămâneau câteva fire vii, cele mai puternice, cele care ştiau veşnic adevărul luminii lor. Primăvara se bucurau pe măsura a toate durerile şi singura lor menire era să ducă adevărul mai departe, celor tineri, încolţind sub Soarele nou.
Soarele, ajuns la amiază pe cerul albastru, îl trezi. Se ridică cu greutate, îşi scutură veşmântul, apucă toiagul lung din lemn şi privi în jur. Alături de el dormea un copil. Un fir de iarbă, în mâna lui mică, îi ocrotea somnul liniştit.
Gâze mici gângureau Soarelui. Sprijinindu-se de norii albi şi pe toiagul firului de iarbă, bătrânul păşi în lumină.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.