Într-o seară de vară, după o zi ceva mai extenuantă de lucru în bibliotecă, m-am simţit obosit, am pus capul pe birou, să închid măcar ochii câteva clipe şi am aţipit. Mi-am dat seama repede că sunt gata să adorm după faptul că lucrurile la care mă gândam, le vedeam aievea în faţa ochilor, luând contururi distincte şi în mişcare. O fracţiune de secundă numai şi iată-mă legănându-mă ca un prunc în braţele lui Morfeu. Mai departe nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat, am intrat într-o stare de luciditate teribilă care nu era specifică nici somnului, nici stării de veghe şi pe care nu o mai avusesem altădată înainte. Vedeam un peisaj cunoscut, deşi încă neidentificat şi, ca într-o ieşire extracorporeală, pluteam pe deasupra lucrurilor, mă deplasam instantaneu acolo unde voiam şi fără nici un pic de efort.
Şi ca într-o mişcare de travelling cinematografic, plutind pe deasupra unei alei cu multă iarbă, am zărit acele câteva pete întunecate, sânge, am zis eu înspăimântat şi, apoi la doar câţiva metri, pe el, pe acel necunoscut zăcând nemişcat.
Trăieşte încă dar trebuie salvat imediat!
Cine rostise aceste cuvinte, eu, îngerul meu păzitor sau al lui? Recunoscusem Parcul Herăstrău, să nu mă întrebaţi cum, că nu vă pot explica. De multe ori în vis asişti la nişte întămplări şi atunci în vis ştii, cunoşti o groază de amănunte, fără să te fi gândit special la ele şi fără să ţi le fi spus cineva. Am tras de mine să mă trezesc, m-am smuls din starea aceea inexplicabilă şi m-am uitat la ceas: unsprezece noaptea.
Am coborât în stradă, luând cu mine rezerva financiară de care dispuneam, lucrurile se petreceau câţiva ani înainte de ’89, în speranţa de a găsi un taxi dar n-a fost să fie. Am făcut semne disperate cu mâna la mai multe maşini, a oprit cineva, doritor să mă ia, dar tare bănuitor, unde merg, de ce la o oră aşa de târzie, etc. etc. Mi-am dat seama că era un taxist de ocazie şi care ar fi dat orice din lume să scape fără necazuri, să nu fie prins de vreo patrulă nocturnă de la circulaţie, ca dimineaţa să ajungă şi el acasă cu nişte bani plătiţi mai mult cu emoţiile acestor curse clandestine.
Ce caut eu noaptea în Parcul Herăstrău, intrarea de la Arcul de Triumf, să salvez pe cineva în agonie, cine mi-a spus, de ce n-am sunat la salvare, unde lucrez… I-am plătit cursa cu anticipaţie, mai mult decât îmi ceruse şi s-a lăsat convins dar cu jumătate de gură. M-a abandonat la intrarea în parc, pe tânăr l-am zărit destul de rapid, îşi pierduse cunoştinţa şi când mă chinuiam să-l scot pe alee, aud în spatele meu: – E greu, nu? Am tresărit ca la o mie de volţi. Era şoferul meu, care îşi călcase pe inimă şi venise să îmi ajute. I-am mulţumit în gând, l-am urcat împreună pe bancheta din spate şi l-am rugat să ajungem cât mai repede la Urgenţa din Dorobanţi.
De unde ştiam eu ce şi cum, cine este victima… Am să îţi povestesc mai târziu, omul acesta trebuie să ajungă cât mai repede pe masa de operaţie.
La spital lucrurile au decurs mai rapid de cât mă aşteptam. S-a descoperit că are o rană de cuţit în spate, pierduse mult sânge, a fost luat de doi brancardieri şi a dispărut în labirintul de săli şi perdele.
Când a venit să îşi ia la revedere, mi-a mai cerut odată amănunte şi i-am spus că l-am zărit pe acest tânăr pe care nu îl cunosc de fel, într-o stare de semi-transă de la mine de acasă şi cam asta-i tot. A dat din cap, gogoşi din astea să-i spui dumneata lu’ Mutu şi s-a îndepărtat cu spatele fără să mă slăbească o clipă din ochi.
Mai complicat a fost cu organele de ordine, chemate de medici a căror stare de vigilenţă bătea la mare distanţă grija de a salva un om. Cum am ştiut de el dacă nu l-am înjunghiat eu, cu ce maşină am venit, marca, numărul, să merg atunci noaptea la circă să dau o declaraţie cu tot tacâmul. Tot tacâmul însemna pentru el cea mai mare parte a anchetei şi, înainte de toate eu eram suspectul numărul unu ca să nu spun singurul, precizându-mi că dacă nu mă supun pot să fiu amendat.
Atunci s-a trezit un fel de băţoşenie arţăgoasă şi în mine şi am spus că multă lume ar fi gata să îl amendeze şi pe Iisus Hristos că nu avea carte de muncă. I s-a tulburat privirea şi s-a
uitat la mine cu atâta duşmănie, clipă în care am înţeles limpede că dacă aş fi fost atunci acolo la ei, nici mie nu mi-ar fi fost uşor.
Aveam să aflu chiar în noaptea aceea că tânărul se numeşte Paul Alexa, că i s-au acordat toate îngrijirile necesare şi că viaţa lui nu se mai afla în pericol.
Mai târziu l-am vizitat şi ne-am împrietenit. Era din Slatina, lucra la fabrica de cherestea din Pipera, nişte derbedei au vrut să îi fure porofelul şi unul dintre ei l-a lovit cu cuţitul. Îmi era foarte recunoscător că i-am salvat viaţa cum spunea el. Am continuat să îl vizitez, înainte de a i se face ieşirea din spital medicii l-au mai supus la o serie de analize de rutină şi când
l-am găsit în altă rezervă, am simţit că ceva nu este în regulă. Medicul crezând că suntem rude m-a chemat de o parte şi mi-a spus că Paul este seropozitiv. Analize repetate. Diagnostic implacabil.
Ştiu că am intrat în rezerva lui Paul uitându-mă în jos de frică. Două mărgăritare de disperare se insinuau mijit sub pleoapele sale.
Să nu luăm lucrurile în tragic, am încercat să îl încurajez. Diagnosticul trebuie confirmat şi de alte foruri medicale. Şi chiar presupunând că aşa stau lucrurile, boala nu s-a declanşat. Eşti un tip robust, ai o condiţie fizică excelentă, duci o viaţă echilibrată, metabolismul, ceasul biologic bine puse la punct.
La plecare, o pâlpâire de speranţă pe faţa lui răvăşită.
Marea surpriză a venit la următoarea noastră întâlnire şi Paul a fost foarte bucuros să îmi întindă un plic albastru, pe numele său, venit de la o societate creştină din Viena, HILFE, prin care era anunţat că a câştigat o sumă de zece mii de dolari la o tragere computerizată pentru ajutorarea bolnavilor seropozitivi.
Zece mii de dolari nu este o sumă prea mare dar atunci ea însemna un salariu mediu pe şapte ani de zile.
– Şi nu mă întrebaţi ce vreau să fac cu banii ăştia?
– Aştept să îmi spui singur.
– Opresc pentru mine 2000 de dolari iar restul îl ofer unui cămin de copii. Poate că nu a fost tocmai o întâmplare că printr-o tragere la sorţi am câştigat eu acest premiu. Un calculator sau poate Dumnezeu a hotărât ca banii aceştia să ajungă la mine. Nişte oameni care nu mă cunosc au oferit, considerând că mai fericit este a da decât a primi. De ce să întrerup eu acest lanţ de bunăvoinţă când pot foarte bine să nu o fac?
Apoi a adăugat cu o duioşie pe care nu o pot exprima în cuvinte:
– Poate îmi îndulcesc şi eu destinul, cu această sabie a lui Damocles care stă deasupra capului meu.
Faţa lui radia de fericire.
Am simţit că îmi dau lacrimile şi am privit în altă parte.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.