Ava

    Umbre se profilau pe pereţi părând că se alimentează din amintirea locului. Căutau cu disperare să fugă de sub ochiul iscoditor al flăcării, ce se ridica în albul peretelui şi încerca să le alunge. Apoi se pliau pe perete, dispărând pentru o clipă, ca mai apoi să revină mai negre şi mai îngândurate.

    El bea. Bea pentru veşnicie, pentru eternitatea focului, a umbrelor şi pentru a se simţi din nou om. Apoi plângea. Plângea până la epuizare, lăsând în urmă doar un zâmbet acru, amar.

    – Era 1 septembrie 1945, spuse glasul său îngâtuit de teama amintirilor. Germania invadase Polonia şi lumea se învârtea în cercuri vicioase. Eu mă învârteam în cercuri vicioase încercând să îmi fac intrarea în lumea teatrului. Nu, nu voiam să intru doar pentru a mă simţi intrat, voiam s-o văd. Voiam să-i fiu aproape, să o cunosc, să o strâng în braţe şi să-i ofer sărutări şi flori, spuse timid.

    Alexe mai turnă o vodcă. Era albă şi în lumina aceea părea şi lipicioasă. Umbrele se jucau de-acum pe pahare, iar focul se odihnea ca mai apoi s-o ia de la capăt în urmărirea celor ce îi tulburau somnul.

    Era ianuarie, dar nu dăduse nici un fulg de zăpadă, chiar dacă gerul îţi intra în vine şi îţi trosnea fieşce oşcior.

    Bău încet, gândindu-se la vreme, la lume, la umbrele ce cutreierau camera părând să-i ştie orice secret. Apoi, glasul lui Boromir se auzi din nou, îngâtuit.

    – Aş vrea să pot să-ţi povestesc mai multe, doar că unele amintiri au rămas acolo şi nu s-au mai întors niciodată. Ştii, asemeni lumii care se învârte şi se suceşte ca până la urmă să rămână mult în urmă, iar tu mergi tot înainte. Sunt lucruri pe care, probabil, nu îmi doresc să le ţin minte. Urăsc lucrurile alea. Îţi vin fugar prin faţa ochilor, ca umbrele astea ce se zbat pe pereţi, apoi dispar şi se mai întorc doar când doresc ele, dar fără o semnificaţie deosebită. Cred că aşa s-a întâmplat şi atunci.

    Ava era acolo, în faţa lumii, pe scena slab luminată, părând o zeiţă din alte timpuri. Avea o rochie scurtă, aşa cum se poartă astăzi, şi mult prea vaporoasă. Părea mai degrabă o actriţă de cabaret, decât una de teatru. Dar nu conta. Era suficient pentru a umple sala de bărbaţi bogaţi care se gudurau pe lângă ea. Ava era bogată. Ei îi oferiseră mai mult decât putea să ducă tinereţea ei. O viaţă demnă de-o regină, dar şi de o curtezană a regelui. Avea toate drepturile rezervate, cum ar spune unii în ziua de azi. Era înaltă şi mlădioasă. Era ţigancă, dar asta nu conta pentru nimeni. Ea spunea că e arăboaică şi toţi încercau să o creadă. Uneori îi auzeai şoptind „Frumoasă arăboiacă”, şi crede-mă, o spuneau cu cel mai suav glas posibil. M-am dus acolo în fiecare seară. Zi de zi, până când a căzut bomba, iar teatrul a rămas doar o ruină. Am pierdut teatrul şi am pierdut-o pe Ava.

    Alexe mai turnă un pahar de vodcă. Oftă. Aprinse un chiştoc de ţigară şi trase încet sperând să nu se sfârşească prea repede. Îi privi chipul lui Boromir. Era bătrân. Mult prea bătrân pentru a-l mai privi ca pe un tânăr chipeş îndrăgostit de o ţigancă. Îi făcu semn să meargă mai departe cu povestea.

    Boromir dădu peste cap paharul de votcă, îşi reglă glasul şi îşi aţinti privirea pe pereţi.

    – Era frig în iarna aia. Un frig din ăla în care auzi piatra cum pocneşte şi geamurile cum crapă. Stăteam prin restaurante privind lumea bună a Poloniei cum trece peste război cu zâmbetul pe buze. Noaptea se auzeau melodii americane, interzise pe vremea aia. Se fuma, se bea, iar femeile îţi cădeau în braţe din cinci în cinci minute. Erau minunate, dar nu era poloneze. Majoritatea erau rusoaice, românce sau ţigănci din diferite părţi ale lumii. Era şi o evreică. Poate că cea mai frumoasă dintre toate. Doar că ea era retrasă. Stătea tot timpul într-un colţ şi doar atunci când se apropia cineva de ea îşi dezgolea cel mai suav zâmbet. Aş fi vrut s-o am, la evreică mă refer. Nu era Ava, nu avea trupul acela mlădios, dar aş fi vrut s-o am. Să o strâng în braţe şi să o iubesc, să mă pierd în braţele ei. Atât aş fi vrut. Să uit atunci de tot şi de toate. Să uit de război şi de durerea ce o pricinuia acesta. Dar cel mai tare îmi doream să o uit pe ea, Ava mea. În seara aceea, evreica era singură. Stătea la o masă îndepărtată fumând ţigară de la ţigară şi turnându-şi din cea mai scumpă şampanie. O priveam lacom, iar ea a simţit asta căci s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit, aşa cum numai o evreică ştie să zâmbească. Mi s-au înmuiat picioarele de plăcere. Îmi abandonasem imaginaţia încercând să ajung în cele mai secrete locuri. Apoi, totul s-a sfârşit când Ava a intrat însoţită de un militar polon. Era mai frumoasă ca niciodată. Jur că nici atunci când i-am atins coapsele, în gând, văzând-o pe scenă, nu mi s-a părut la fel de frumoasă. Era radioasă şi părea fericită, de parcă războiul trecuse pe lângă ea fără să lase nici un semn. Chiar m-am întrebat atunci: „ O fi ştiind câtă suferinţă e în lume?”. Dar ce conta? Până nici eu nu am mai simţit nici o durere când ea şi-a făcut apariţia ca o regină fără cortegiu. Evreica m-a privit mâhnită. Aveam impresia că mă bleastămă în gând. Dar ea nu a mai contat, de fapt, pentru nimeni nu a mai contat nici o femeie de acolo. Ava oferea tot spectacolul de care avea nevoie un ochi flămând.

    Alexe îi făcu semn să se oprească. Lăsă o lacrimă să îi curgă, mai bău o gură de vodcă, se aşeză lângă foc şi îi spuse că poate continua.

    – Poate ai vrea să merg mai repede cu povestea, propuse Boromir, dar Alexe făcu semn că „nu” iar el continuă: Se înnoptase bine când companionul Avei a adormit pe masă. Mai eram eu, doi bărbaţi ai lumii bune, care erau mult prea băuţi şi fetele care se strânseseră plictisite la o masă. Ava s-a ridicat şi s-a îndreptat spre mine. O, nu îţi spun cât de tare îmi bătea inima. Nu eram sigur că la mine doreşte să vină, dar ştiam că inima o să îmi zbucnească din piept chiar în acel moment. Avea mers tandru şi unduitor. Mergea repede, şi totuşi, părea că abia păşeşte…  Eram în Grecia în martie 1941. Germania se pregătea să atace Creta. Patruzeci şi trei de mii de greci şi englezi erau acolo, încercând să surprindă orice atac aerian. Şi teatrul ei era acolo, încercând să mai descreţească frunţile zbârcite de război. Era un buncăr. Teatrul. Era mascat undeva într-un subsol destul de fortificat. Creta e mare, dar eu am ştiut unde să o găsesc. Îi simţeam mirosul oriunde, chiar şi în praful de puşcă ce se ridica în aer, sau printre trupurile arse şi putrezite. Creta e frumoasă în orice perioadă a anului, dar atunci era minunată. Dacă ar fi să ajung în rai, mi-aş dori să ajung în Creta anului ’41, bineînţeles, fără teama războiului şi fără mirosul fricii. Dar chiar şi aşa. Peisajul era superb. Răsăriturile erau mantii argintii ce se întindeau pe apele mult prea limpezi şi albastre. Erau amanţi ai vremurilor grele, unindu-se în îmbrăţişări suave şi sărutându-se cu patos. Am căutat-o câteva zile, pe Ava. Am căutat-o în fiecare coton al Cretei, găsind-o cu greu. Doar generalii şi cei mai mari în funcţii ştiau unde sălăsluieşte teatrul, şi la cum învăţasem să o cunosc pe Ava, era suficient. Nimeni nu îţi spunea nimic despre teatru, de parcă era un mare secret naţional, dar eu am găsit-o. Este straniu atunci când o vezi pe persoana iubită după şaşe luni. Simţi multe în momentele alea. Simţi cum lucrurile se schimbă văzând cu ochii. Apoi o priveşti pe ea, şi îţi dai seama că e o străină ce se abandonează în braţele fiecărui bărbat ce îi promite nemurirea. Şi grecii i-o promiteau. Sigur, oare cine i-ar refuza ei ceva. Frumuseţea ei se schimbase. Nu mai avea chip copilăros cu ochi puşi pe şotii, acum arăta altfel, ca o femeie matură, dar mult mai frumoasă decât copila pe care o cunoşteam eu. Până şi hainele de scenă începuseră să îi acopere mai multe părţi ale trupului. Era acolo, în faţa mea, cu chipul luminat de neoane, scăldat în fum de ţigară şi în zgomot de fond.

    Era un spectacol comic. Un violonist stătea pe un scaun, în colţul întunecat al scenei scârţâind un vals uşor. Ea dansa şi cânta, inventând fiecare cuvânt şi fiecare gest. Dar era suficient pentru privirile lor pofticioase. Ar fi putut să stea pur şi simplu în faţa lor, fără să facă sau să zică nimic. Mi-am făcut loc cu greu printre toate brutele alea înveşmântate în uniforme pe faţa cărora curgeau bale de bere şi vin. Mi-am făcut loc şi m-am postat în faţa ei ca un amant furios. Ea a zâmbit. Doar atât. A zâmbit şi şi-a continuat show-ul grotesc. În momentul acela am avut intenţia de-a o trage de scena improvizată, de-a o înveli şi de-a o scoate de acolo. Doar că, gândindu-mă mai bine, eram înconjurat.Ne-am întâlnit în aceiaşi seară, iar ea mi-a spus:

    – S-a întâmplat doar pentru că eu ţi-am permis.

    – Mi-ai permis pentru că el era beat şi nu mai avea bani.Ea a râs răutăcios, aşa cum făcea ori de câte ori nu era mulţumită.

    – Sunt vremuri tulburi, Boromir. Lumea are nevoie de mine. Oamenii ăştia vor să strălucesc pentru ei şi am s-o fac.

    De atunci nu am mai văzut-o până în ziua atactului. Dar să îţi povestesc timpul petrecut în Polonia până să ajung la atac. 

    În prima dimineaţă când am găsit-o în patul meu, am crezut că e doar un vis. Locuiam la mansarda unui bloc vechi. Eram sărac. Evident, nu m-am îmbogăţit niciodată, dar m-am descurcat întotdeuna. Nu eram un muritor de foame, asemeni celor ce treceau prin război cu teamă în suflet. Mie nu îmi era teamă, eu eram doar îndrăgostit, veşnic îndrăgostit de ea, ţiganca mea, Ava.Aşa cum am spus mansarda mea nu arăta aşa cum era ea obişnuită să arate un loc în care se trezea. Era mică şi sărăcăcioasă, doar o bucătărie mică separându-mă de un holişor şi dormitor. Nu am încercat niciodată să îmbunătăţesc locul acela, pentru că trăiam tot timpul cu senzaţia că până la urmă o boambă avea să distrugă întreg blocul. Ceea ce nu a fost o presimţire eronată, doar că asta s-a întâmplat în ’42.Ea era acolo. Şi-a aprins o ţigară şi a deschis ferestrele. Era frig. Cu toate că era luna mai, era un frig pătrunzător. Nu ştiu de ce, dar pe toată perioada războiului cerul şi-a ţinut respiraţia şi a stat îmbufnat. Dar când am zărit-o pe ea, acolo, goală, fumând cu stângăcie, soarele putea la fel de bine să nu mai apară niciodată, pentru că îmi era indiferent.Stătea şi mă privea. Nu ştiu, dar am avut senzaţia că nu mă priveşte aşa cum îşi iscodeşte amanţii. Se uita la mine, mai degrabă, ca la un suflet pierdut. Îmi dădea senzaţia că îmi făcuse o favoare, mă umilea pur şi simplu fără să spună sau să facă ceva. Doar privindu-mă. Dar eu am făcut dragostea cu ea, atunci, acolo, în faţa ferestrei deschise, vrând parcă să strig spre toată lumea că în sfârşit ea e a mea. Abia seara a plecat să îşi ofere trupul spectatorilor avizi după ea. Şi-a revenit, zi după zi, timp de trei luni. A fost doar iubire în tot acel timp, doar iubire combinată cu un sentiment de invidie şi singurătate. Nu au fost prea multe vorbe între noi. Nici zâmbete nu prea au fost, ci doar nopţi lungi de amor amestecate cu durere şi secrete. 

    Era 20 mai 1941 când lupta pentru Creta a început. Vânătorii de munte şi paraşutiştii germani îşi începuseră atacul iar cele câteva femei şi copii ce se mai aflau pe insulă, fugeau unde vedeau cu ochii. Un grec mi-a pus o armă în mână şi mi-a spus să trag în tot ceea ce are stemă nazistă. Mi-a spus să lupt. Nu am tras niciodată în nimeni, aşadar nu puteam să o fac nici acum, dar ştiam că e important să am o armă şi să lupt pentru viaţa mea. Se înnoptase iar lupta continua. Trupuri însîngerate cădeau lângă mine lăsându-şi ultima speranţă de viaţă, acolo, pe pământul cald al Cretei, ce părea să primească fiecare trup cu lacrimi calde. În noaptea aceea a plouat, dar ploaia era caldă şi abia de mi-a spălat praful de pe chip şi din suflet. Când focurile au început să se depărteze am luat-o la fugă pe străzile aglomerate de trupuri căzute şi răniţi. Nu ştiam ce vreau să fac de fapt. Nu ştiam în ce parte fug. Ştiam prea bine că nu am scăpare, eram pe o insulă, pentru numele lui Dumnezeu. O nenorocită de insulă. Şi-atunci am văzut-o pe ea. Stătea acolo în genunchi plângând pe cineva. M-am oprit. M-am oprit şi am privit-o. Nu mă puteam apropia, iar ea nu îşi putea ridica privirea. Ne simţeam unul pe celălalt, dar nici unul nu îndrăznea să îl accepte pe celălalt. Fusese prea mult pentru mine, poate şi pentru ea. Ploua încet şi fiecare picătură părea să se oprească pe trupul ei pe jumătate dezgolit. Era o lună palidă, bolnavă ce abia îi lumina pielea fină şi albă. În rest nici o lumină, şi-o linişte covărşitoare însoţită de cadavre cu chipuri zbuciumate, majoritatea privind spre cer cu seninătate. Când m-am trezit, soarele ardea, atacurile reîncepuseră, iar ea era acolo lângă mine. Stătea pe spate pe asfalt ţinându-mă de mână. Avea trupul plin de sânge, dar nu-i păsa. Târziu mi-am dat seama că era moartă şi că eu fusesem ultimul care o atinsese. Eu am fost cel care a zărit-o ultima oară şi cel ce i-a simţit parfumul trupului mai presus de cel al morţii.

    Alexe se ridică de lângă foc şi privi pe fereastra mică. Era o baracă din lemn, nu prea bine „închegată”, prin care vântul îşi făcea mereu loc şuierând ameninţător. Doar pereţii interiori erau albi dând senzaţia de frig şi mai aprig decât era normal. Începuse să ningă. Ningea şi frigul s-a hotărât să învăluie întreaga lume, îngheţând şi ultimul fulg. Privi spre flacăra albăstruie ce îşi crea povestea pe perete, înconjurată de alte umbre ce doreau să intre în aceiaşi povestire.

    – Ai omorât-o, spuse Alexe cu glas jos dar ferm. Atunci ai omorât-o.

    Boromir îşi şterse o lacrimă şi spuse:

    – Generalul Kurt Student a spus mai târziu „Creta a fost mormântul paraşutiştilor germani”. Iar eu am spus în sinea mea: „Creta a fost mormântul Avei”. Nu ştiu dacă am ucis-o, ţi-am spus. Sunt amintiri ce au rămas acolo şi atunci când trec prin faţa priviri mele nu spun mare lucru, şi dacă spun, povestea se pierde la fel de repede ca şi amintirea. Sunt lucruri pe care nu le pot vedea sau auzi. Pot să le simt uneori, dar nu sunt sigur dacă am ucis-o sau nu.

    Era 20 mai 1941, noaptea de 20 mai 1941. Atacul Germaniei asupra Cretei începuse încă din acea dimineaţă, dar noaptea era înconjurată doar de aerul morţii şi de gemetele muribunzilor. Ea, femeia cu chip angelic şi trup aproape dezgolit, sătea acolo plângând un mort. Nu părea rănită, ci doar sfârşită de durere. Apoi se mută asupra altului trup, îi sărută fruntea şi făcu semnul crucii, apoi păru că se roagă. Şi tot aşa, până când ajunse la picioarele lui. La început îi zări doar cizmele apoi îşi ridică privirea până îi observă chipul. Chipului rusului Boromir. Singurul chip pe care-l îndrăgise cu adevărat şi pe care îl urâse cu putere. Stătea în genunchi sfâşâindu-şi rochia albă prin care i se zăreau coapsele şi sânii. Îl prinse de mână şi privi cum luna aceea palidă cade pe chipul lui blând. Îl privi în ochi. Erau înlăcrimaţi. Îi strânse degetele cu toată puterea sa, apoi simţi arma rece ce îi căuta pieptul. Simţi durerea. Nu a auzit zgomotul. Doar durerea şi ochii lui înlăcrimaţi. Apoi văzu luna şi îi zâmbi. Ei, lui, ce mai conta. Jocul de teatru continua.