Rodica Elena Lupu
Motto: Tainele mării nu se cunosc de pe mal…
Nu-s de seamă vorbele, când nu se văd faptele!
La multă lumină şi adevăr!
Născută în Războieni-Cetate, pe malul Mureşului, inspirată de cultura seculară a Ardealului, Rodica-Elena Lupu trăieşte în Bucureşti, unde creează literatură de calitate. Acest fapt l-a demonstrat deseori în paginile revistei noastre.
De profesie consilier juridic, deşi este sef Serviciu Relaţii cu Publicul în cadrul Ministerului Transporturilor, conduce cu mult talent şi personalitate şi Editura ANAMAROL – a editat peste 180 de cărţi printre care şi ale renumitului scriitor Paul Goma: Arta ReFugii, Bonifacia, Săptămâna roşie, Jurnal 2004, Jurnal 2005, Jurnal 2006, Ostinato, Patimile după Piteşti, Gherla Lăţeşti.
Rodica Elena Lupu este membru de onoare al Asociaţiei Interculturale „Ars Longa” din Nürnberg, a Asociaţei Române pentru Patrimoniu şi apare în WHO IS WHO – Enciclopedia Personalităţilor din România, 2006.
Ca autor, semnează uneori şi sub pseudonimul literar Roena Woolf.
Scriitoare consacrată, binecunoscută de consumatorii de literatură de calitate, a publicat peste 30 de volume de proză şi poezie:
2001:”Vacanţe, vacanţe” Editura Publiferom, Bucureşti.
2002: „Prăjituri şi sfaturi de la mama şi bunica”, Editura Publiferom, Bucureşti; „Ieftin şi Gustos”, Editura Dacia, Cluj Napoca, „Sfaturi şi prăjituri de la mama şi bunica” Editura Curtea Veche, Bucureşti;
2003: „Vacanţe, vacanţe”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, Vacanţe… Marea Britanie, Vacanţe… Italia, Vacanţe… Grecia, Vacanţe…Israel, Vacanţe… Spania, Editura Anamarol., Bucureşti;
2004: „Vacanţe, vacanţe… Drumuri printre amintiri”, vol. I şi II, „Vacanţe, vacanţe… Romanie plai de dor”, „Prăjituri şi sfaturi de la mama şi bunica”, „Glasul inimii”, roman, „Timpul judecă şi plăteşte”, roman, Editura Anamarol, Bucureşti;
2005: „Mâna destinului”, roman, „Miracolul vieţii”, roman, „Eterna poveste”, roman, „O umbră din trecut”, roman, „Ieftin şi gustos”, „Sănătate şi frumuseţe”, din colecţia „Tainele mării nu se cunosc de pe mal“, au apărut: ”Vis împlinit”, „O clipă de rătăcire”, „Unde eşti”, Editura Anamarol, Bucureşti;
2006: Din colecţia „Tainele mării nu se cunosc de pe mal”, a apărut” De ce oare?”; „Clipa”, poezii, „Sănătate şi frumuseţe”, ediţie revăzută, „Spiralele vieţii”, poezii, (19 poeţii), Editura Anamarol, Bucureşti.
2007: „Drumurile vieţii”, poezii (19 poeţi), din colecţia „Tainele mării nu se cunosc de pe mal”, au apărut: „Problemă de familie”, „Viviana”, „Campionul”, „Poezii pentru copii”, „Glasul inimii”, ediţia a II-a, Editura Anamarol, Bucureşti.
2008: „Voi trăi…Clipa” poezii, „Regăsire”, poezii ediţie bilingvă română maghiară, Editura ANAMAROL, Bucureşti.
2009: „Alfabetul poveştilor”, „Dar”, poezii, Autoportrait, poezii franceza, Editura ANAMAROL, Bucureşti.
Publică frecvent eseuri, povestiri şi poezie în revistele: „Agero” Stuttgart, Revista Euro-Observator Germania, „Observatorul” din Toronto – Premiul Special, sept. 2006, Revista de cultură a românilor din Canada „Alternativa”, Revista Atheneum Canada, Revista Clipa, SUA, Romanian Global News – Agenţia de presa pentru românii de pretutindeni, Analize şi Fapte – ARP, revistele: „Ecoul”, Luceafărul românesc”, “Capricorn”, „Boabe de grâu” „Semănătorul”, „Dacologica” editate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Oglinda Literară, şi alte reviste. Colaborează cu ateliere literare, Radio Timişoara, Radio România Actualităţi, Radio România Internaţional, Radio Dor de Ţară, Radio Prodiaspora, Athenais Radio, diferite posturi de televiziune: TVR Culturel, TVR International, DDTV, TV ANTENA 2, TVRM, Favorit TV.
Participă la: Târgul Internaţional de Carte şi Muzică, Braşov, România, 2007; Întâlnirea Reprezentanţilor Comunităţilor Româneşti din Germania, Stuttgart, 27 mai 2007; Festivalul Callatis, ediţia a IX-a, 2007, în cadrul Salonului Artiştilor Români de Pretutindeni, Nominalizată la Cultură – Femei de succes, 2009.
George Roca,
Jurnalist, scriitor, Sydney, Australa
PREFAŢĂ
Cât de rar te poţi privi in oglinda sufletului unui Poet – cartea lui de versuri – şi să-ţi revezi propriul suflet, cu trăirile lui, de fapt, ale tale, cu bucuriile şi suferinţele lui, de fapt ale tale. De fapt, ale tuturor. De fapt, ale lui homo universalis, care este suma lui homo faber, homo sapiens, homo ludens… De fapt, să te revezi, în primul rând, întru neuitare, OM, şi-apoi, rând pe rând, întru mirare şi delectare, faber, sapiens şi ludens…
Poezia ca stare. Să fii in stare să-ţi întrebi propriul eu, acela, insondabilul : «Oglinda, oglinjoară /Care-i cea mai benefică stare, bunăoară?» Iar răspunsul să ţi-l culegi de pe buze, în chip de petale de flori, şi să-l depui ca omagiu la picioarele Poetului…
Poezia ca mod de viaţă. Să te uiti în ochii semenilor, şi-apoi să le culegi impresiile, să vezi ce-ai semanat, şi să le depui în tainitele inimii : «Poezia ta cu noi are / De fapt, nu are/ Asemănare… ». Iar tu să roseşti frunzărindu-ţi inima, şi să-ţi crească, în chip de Crez, aripioare…
Poezia ca Iubire. Să-ţi iubeşti Trecutul, Istoria, să-nţelegi, cu indulgenţă, Prezentul şi să te rogi pentru Viitor şi Viitorime. Să vezi şi să crezi… Să vezi şi să creezi… Crede şi nu cerceta… Creează şi vezi ce-au zămislit propriile tale plăzmuiri… Şi nu uita că la început a fost Cuvântul…
Poezia este timp (o farâmă de Timp) spaţializat (Spaţiu circumscris unui petic de hârtie), pus în mişcare de Iubire (îngemănarea cu Muza, cu inspiraţia – inspirăm şi trăim). Poetul inspiră Poezie şi trăieşte. Prin ea şi pentru ea. De fapt, pentru noi, pentru a ne face mai buni, mai frumoşi.
Şi reuşeşte să ne facă viaţa mai bună. Nu mult, doar atât cât trebuie pentru a cunoaşte străfulgerarea crâmpeiului de fericire, cea atât de efemeră, de evanescentă, ba chiar mirobolantă… Mirarea de a ne descoperi altfel, pe noi şi lumea înconjurătoare, e de ajuns pentru a ne face fericiţi.
Poezia este o lecţie de mirare. Ne mirăm că suntem, în ciuda a toţi si a toate. Ne mirăm că iubim, în ciuda urii şi ostilităţii ce ne strivesc din toate părţile. Ne mirăm că ne putem prelungi şi înmulţi prin iubire, prin vlăstarele cărora le dăm rod, asemeni Arborelui Vieţii şi al Adevărului. Ne mirăm că ne mai putem mira…
Poezia ca delectare. Înainte de atemporala răfuială decembristă, rafturile librăriilor erau pline de cărţi de poezie clasică şi modernă, care se epuiza rapid. Se editau cărţi de poezie, chiar şi ale unor poeţi nu extrem de cunoscuţi şi proslăviţi de critică, în tiraje de 20.000 exemplare, clasicii şi cei celebri ajungând la tiraje de sute de mii de exemplare. Unde sunt acele vremuri, veţi întreba, reluând, retoric : Où sont les neiges d’antan ? Où sont les bons vieux temps ? Eu aş întreba cvasi-retoric: Unde ne sunt visătorii ? Unde ne sunt cititorii de poezie? Vor fi dispărut ei cu toţii în tulburele vârtej?!
Era, în adevăr, Poezia pentru ei o delectare? Sau sperau să-şi alunge plictisul şi disperarea, găsind eventual acolo reţete ale fericirii posibile în acele vremi, sau vreo scânteie de revoltă? Erau cititorii aceia fideli Poeziei ? Sau le cumpărau pentru că erau mai ieftine decât romanele, de exemplu? Doar pentru a umple un gol în bibliotecă? Existau de pe atunci bogaţi în devenire şi cereau librarilor – eram prieten cu aceştia, cum sunt şi acum – să le dea vreo doi, să zicem, metri de cărţi de o anumită înălţime şi lăţime, ca să fie uniforme, să dea bine la imagine… Sau eram toti o ţară de bogaţi în devenire?!
Eram o ţară de oameni care visam la mai bine. Ucigând Poezia din noi şi condamnând poeţii la uitare, am devenit mai săraci ca înainte, pustiul din suflete neputând fi mobilat ori decorat cu zorzoanele din tinichele lucitoare, oferite de economia de piaţă, care ne îndeamna la vânzarea de suflet, mult mai cumplită ca vânzarea de ţară. Ţara era exterioriul, sufletul este lăuntricul, este Sinele, este firea şi firescul, natura noastră. Suntem vinovaţi de extrem de înaltă trădare pentru că am trădat Poezia şi Poeţii la uitare prin nelectură, prin abandonul de spiritualitate.
Nu vom redeveni bogaţi spiritual decât prin întoarcerea la izvoare,
În actualul Occident, editorii de poezie dau faliment, căci NIMENI nu mai citeşte Poezie… Trist! Să fie oare adevărat că Occident este participiul verbului occire: a ucide, în franceza veche, ceea ce ar da în limba română: cel care ucide?! Sau că, în aceeaşi franceză veche, unde oc însemna DA, Occident ar însemna: Cel care spune DA la toate?! Problema este cu eşti de acord, la ce spui DA, se prea poate să spui DA în loc de NU, atunci când, de fapt, ar trebui să te opui! Să te revolţi sau să iei măsuri ca un anumit lucru să nu se producă, să nu aibă loc! Asta ar însemna supunere oarbă, depersonalizare!
Iată lumea în care am intrat, în care ne-am dorit într-atât să intrăm, după care am jinduit ani de-a rândul… O lume în care, într-un dicţionar Larousse, citeam, în anii ’90 : «Poetul este o fiinţă ruptă de realitate, cu capul în nori, care nu se poate apuca de treburi serioase»! Iată în ce mod ruşinos este expediat Poetul în această lume, de Cetatea actuală care, nici ea, nu acceptă ingerinţa sufletescului, spiritualului şi mentalului în societatea contemporană, care are cu totul alte idealuri – să vândă tot ce se poate vinde şi să câştige sume enorme de bani.
Acesta fiind, de altfel, singurul lucru care poate face fericit, pare-se, pe omul contemporan, locuitor al Planetei numite Occident, străină de planeta Micului Prinţ, a Poeziei şi a Rozei: “L’important, c’est la rose, l’important!”, spunea un cântecel cu ceva vreme în urmă (desigur, roza de acolo desemna cu totul altceva…). Şi totuşi, cântecul de lebadă al lumii ăsteia nebune în cursa ei după bani şi spre nicăieri, ar fi întoarcerea la poezie, sensibilitate, frumuseţe, puritate, subtilitate etc. La starea de bine pe care ţi-o conferă lectura unei poezii de bună calitate, pe un fundal muzical de calitate…
Toate acestea le desluşim din poemele unei Doamne a Poeziei, pe care am descoperit-o cu delicii, într-atât de intens agreabilă a fost surpriza ocazionată de momentul cunoaşterii acestei Personalităţi a Prezentului, prezenţa ei pe scenele culturale de la noi augurând un bun viitor al literelor şi artelor în această ţară. Par poeme scrise de mine, de tine, de el sau de ea, de noi sau de voi, de ei ori de ele, de oricare dintre noi, căci în fiecare poem ne regăsim, în ipostaze care ne fac plăcere sau ne storc lacrimi. Greu de încadrat în tipare poetice o astfel de poezie, straină oricăror obediente.
Fără teama de a greşi, o putem încadra pe RE LUPU (ştiaţi că Re înseamnă Rege, iar uneori, cuvântul Re’, un soi de abreviere ad hoc, era desemnarea Reginei de către Rege aşa, ca un alint: La mia Re’, come sta la Sua Maestà?), într-o singură categorie, mai puţin (sau deloc) convenţionala: cea a Poeţilor fără Frontiere! Imprevizibilă, transgresând orice orizont de aşteptare, demolând vechile grile de lectură, reinventându-se continuu sau întorcându-se, la modul propriu, în trecutul (uneori abscons) al Poeziei, RE LUPU ne-a demitizat imaginea Poetului locuitor al propriului Turn de Fildeş.
Peregrină pe meridianele lumii, prin civilizaţii şi societăţi diverse şi heteroclite, poezia ei pare un Jurnal de bord, consemnând momentele demne de a învinge curgerea vremii, par oglinda propriului suflet în care se priveşte înainte de culcare, dar şi înainte de ivirea zorilor, pare emanaţia propriei aure purtătoare a unui nimb unic, dar şi înregistrarea sonoră, în tonalităţi specifice simfoniei, a vocilor inimii. Poeta călătoreşte prin lume în căutarea propriului Sine, sperând, cvasi-utopic, într-o grabnică revedere şi regăsire, nemaiavând nimic în comun cu poetul prizonier al Turnului de Fildeş.
Poeta coboară în Agora (nicidecum claustrofobia nu e de vină!), căci unde este mai probabilă şi propice găsirea lui UNU, decât în Multiplu? Asumarea condiţiei umane, a responsabilităţii ce-i revine ca deschizătoare de suflete şi de lumină (încleştată uneori în lupta cu întunericul), mântuitoare de angoase şi anxietăţi, Poeta închină adevărate Ode şi Imnuri mamei iubite, trimiterea
Rândurile puţine dar, sperăm noi, elocvente, ne-au fost inspirate de Poezia Doamnei RE LUPU, dar şi de puţinele clipe petrecute în extrem de plăcuta ei companie, în care am încercat să o descos, cu delicată discreţie, despre unele aspecte care-mi scăpau, de exemplu, cum reuşeste să se împartă între funcţia de conducere, posturi de radio şi de televiziune, între propria creaţie şi cea a celor publicaţi de editura pe care o conduce. O Poeta fără Frontiere, dar şi fără Timp, iată o posibilă definiţie a Poetei în chestiune, dar care domină maiestuos Spaţiul Poeziei, unde se mişcă cu dezinvoltură!
Am tradus cu plăcere această Poezie, care, trebuie s-o recunoaştem, la început ne-a intrigat, alteori ne-a lăsat interzis, anumite poeme fiind descinse parcă din pana marilor Poeţi ai Panteonului literaturii române unde, e de presupus, va avea un loc al ei. Alteori, ne întrebam de unde provine această poezie, care sunt sursele ei şi ce a inspirat-o. Lupa extrem de puternică cu care operează Traducătorul, ne-a edificat curând ! Pare o variantă feminină a eliadescului Mit al Veşnicei Reîntoarceri… Dar care nu întoarce spatele Realităţii, Oamenilor, Timpului ori Spaţiului, într-o Mişcare rectilinie spre Înalt. Superb!
Prof. univ. dr. Constantin FROSIN
CLIPA
Omul n-o ştie
n-o vede,
n-o ia în seamă.
Uneori o cheamă,
sau o blesteamă.
Atunci când devine fior
o scrie,
o cântă,
o poartă
Ca pe propria-i soartă.
Atenţie dar:
Clipa nu e un har,
ci e drum
sau hotar!
VOI TRĂI…
O voi lua de la capăt
Aşa îmi spuneam. Ştii.
De mâine…viitorul
Voi face sport, voi trăi, voi iubi. Voi?
Acum e doar o perioadă de tranziţie
Ştii. Repetiţia. Preludiul.
Totuşi unii oameni mor firavi. Nu noi!
Libertatea supremă e o temniţă
Trecutul o oglindă care stă cu spatele
O locomotivă. Oamenii fug
să o ia de la capăt.
Uneori ameţesc,
am o stare confuză de slăbiciune
Am să fac sport
Voi fi puternic
Zilele trecute mi-a căzut un dinte
Mă simt bătrân. Urât
O alveolă goală
Ecouri. Un inorog
Fildeşul dragostei
Desigur, şansa mediocrităţii
Voi iubi, voi citi, sigur că da
Voi fi cult şi slab copleşit
de bubele singurătăţii.
Dar ce voiam să spun?
A da!
Voi trăi….totuşi.
DRUM ÎNCHIS
Să vorbim despre altceva,
Despre copaci sau statui,
Despre ceva ce nu se mişcă
Şi nu poate vorbi.
Să facem aluzie doar la realitate
Ca nu cumva realitatea
Să se supere pe noi.
Evident, puţini au strigat „Jos Hitler!”
Sub dictatura hitleristă.
Excrementele muştelor stau pe tavan,
Muştele nu vorbesc,
Ele au ochi mari şi pot zbura,
Sunt negre, au antene
Şi număr mic,
Au microfoane şi megafoane
Şi îşi fac veacul
În jurul nostru.
În general m-am săturat
Să tot găsesc metafore,
Să tot scriu fabule, alegorii.
În fond fiecare ştie
Cine sunt muştele,
Cine sunt statuile,
Cine sunt copacii,
Cine a fost Hitler.
Vreau să scriu poezie,
Nu vreau să scriu fabule,
Nu vreau să scriu caracterizări,
Nu vreau să scriu reclamaţii,
Nu vreau să-mi scriu biografia,
Nu vreau să scriu epitafuri,
Nu vreau să scriu în stăinătate!
Cer să se recunoască greşelile,
Cer să se dea jos lozincile,
Cer înapoi vieţile celor morţi,
Cer înapoi timpul pierdut,
Cer înapoi poezia!
Dacă nu ştiţi ea este o bucurie
A cuvintelor – o nuntă a unui biet om
Cu o biată realitate
Atât cât încape ea în câteva cuvinte.
Ştie oricine,
Poezia nu a declanşat revoluţii,
Nu a ucis – decât pe poeţi
Pentru că ea e o aripă transparentă,,
Nicio pasăre nu şi-a folosit aripa
Ca să înjunghie.
În fine, să vorbim totuşi despre altceva!
Muştele încă zboară,
Excrementele mă privesc din tavan
Şi eu strig:
Gata! Ajunge!
Jos puşcăriile!
Jos spitalele!
Jos frica!
Jos muştele! Ajunge!
Nu vedeţi că sunt ocupat?
Nu vedeţi că n-am timp?
Nu vedeţi că trăiesc?
Nu vedeţi că scriem toţi aceleaşi fabule
În loc să scriem măcar
Un singur adevăr?
SCRISOARE
Despre ce să-ţi scriu?
Porumbeii, soarele, platanii, copiii?
Tu, acum priveşti marea,
Simt asta.
Eu respir crângul rarefiat de platani,
Sunt singur,
Singur ca o sferă.
A doua faţă a singurătăţii
E libertatea
Şi n-aş putea spune că mă tem
De una mai puţin
Decât de cealaltă.
Voiam să-ţi spun
Cât de greu mi-a fost
Să mă ridic din pat
Dimineaţa.
Dacă plumb exprimă o mare greutate
Cum să spui o mare silă,
O mare tristeţe,
Dezamăgire,
Boală,
Rană?
Sunt în parc,
Lângă vechiul chioşc de famfară
Cu porumbei deasupra.
O fetiţă începe şi numără
Până la o sută.
În jurul ei numerele zboară,
Porumbeii,
Ameţesc,
M-am întristat…
La cincisprezece ani puteam să fac orice,
Râsul meu muşca din platani,
Mâinile mele zburau dincolo de orizont.
La douăzeci, apele dragostei erau reci.
La douăzeci şi cinci, a început
Furtuna, valurile.
Rechinul a înghiţit
Geamandură după geamandură.
Nu suport indiferenţa,
Această sărbătoare mereu amânată,
O plimbare între mlaştină şi zbor,
Dragostea.
Nu mă mai joc!
DE CE OARE?
Se iubeşte, se trăieşte şi se moare
Într-o lume plină de minciuni
Şi mă-ntreb într-una: de ce oare,
Când pământul cu noi este bun?!
Soarele e pentru toţi un dar
Care îl primeşte fiecare
Mulţi însă de viaţă n-au habar
De această clipă trecătoare.
Soluţii găsim, buni de gură suntem
Ne-o iau însă alţii înainte
Nu ştim ce să facem, atâta putem:
Să râdem de vorbele sfinte.
Din volumul AUTOPORTRAIT, de Rodica Elena LUPU, editura ANAMAROL, Bucuresti, 2009
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.