A doua şansă

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

 

Căzut cu gândul la întârzierile împlinirii spirituale, păli în faţa susţinerilor neîntemeiate ale semenilor săi. De cele mai multe ori, colegii de la birou. Prieteni nu avea.

S-a născut cu boala nemulţumirii. Prima lui amintire era legată de anii de grădiniţă: să fi avut vreo patru ani; stătea mereu lângă poalele mamei, educatoare în acea vreme, proptindu-şi privirea la jocul băieţilor. În acel interminabil vacarm, găsea toată energia încurajatoare care-i susţinea bizarul comportament. Surâdea numai atunci când unii se ciondăneau din cauza stricăciunilor fizice ce şi le produceau. De cele mai multe ori, maşinuţele primite în dar de la părinţii lor aveau de pătimit din cauza competiţiilor la care erau supuse. Le era superior în calitatea lui de fiu al uneia dintre pedagoge.

La un moment dat, unul dintre băieţi îi întinse o maşină. Era o invitaţie de a se juca împreună. Nu
i-a răspuns. A ridicat ochii rugători, gata-gata să înlăcrimeze dacă ar fi fost trimis să se joace cu acesta, spre mama. Ea ştia ce-i transmitea. Din când în când o auzea cum vorbea cu vreo colegă, îngrijorată de nevoia lui de solitudine: Nu ştiu ce să mă mai fac cu băiatul ăsta. Am încercat cu buna şi cu pedeapsa să-l determin să fie mai sociabil. Pace bună! E mereu departe… în ale lui. Nu ştiu ce va face când se va însura sau va lucra pe undeva.

*

Încep şi se sfârşesc momentele de bine, de armonie, de iubire. Învăţăm sau nu din ele, e o chestiune de raportare la sistemul propriu de valori. Uneori se întâlneşte tangenţial cu sistemul societal. Apar răbufnirile. De cele mai multe ori, abandonaţi într-o canapea cu o bere în mână şi o pungă de chipsuri. În esenţă, sinele este într-o forfotă permanentă: (re)găsirea liniştii milenare.

Abia ieşiţi din climatul binecuvântat al Sărbătorilor de Paşti constatăm uluiţi că îndestularea iluminată pare-se că s-a epuizat. Ne îndepărtăm de căutările noastre pe parcursul celor şapte săptămâni de post şi cădem iarăşi, cu uşurinţă, cu nepăsare, cu speranţa iertăciunii supreme la fiece moment de mărturisire ce va veni… Dar adevărata făgăduinţă, pe care ne-o facem nouă înşine în cine ştie ce moment de deznădejde, întârzie să se concretizeze. Cât timp? Avea-vom şansa de a ne îndrepta?

*

Era într-o duminică de august toridă, pe la orele dousprezece, iar el trecea melancolic şi singur, ca de obicei, pe una din cele mai umblate străzi ale urbei lui. Avea în mână un covrig, cumpărat spre a-şi potoli foamea, şi mergea cu privirea departe de cele din jurul lui, obosit, urâţit de singurătate, indispus din cauza căldurii (nu a suportat-o niciodată!).

Da, acea oră la care oamenii se aciuesc la masă sub răcoarea pereţilor casei lor. Copii rumeni şi murdari de la joacă, părinţi grăbiţi şi transpiraţi de greutatea bagajelor celor îndestulătoare, tineri adunaţi în grupuri de câte doi-trei cu ţigările atârnate obraznic între buze, fetişcane cu ochii aprinşi şi doritori de băgat în seamă, câţiva bătrâni ascunşi sub umbrelă de bătaia aprigă a soarelui. Cu adevărat, un
du-te vino permanent. Uşor se aşternu liniştea. Semn că fiecare se afla la adăpost spre a îmbuca din cele pregătite.

Undeva pe o bancă, el. Privea pierdut. Era în egală măsură fascinat şi speriat de acel monoton déjà vu. Nu cunoştea pe nimeni şi-l deranjau toţi. Avea înfăţişarea afectată, dacă cineva s-ar fi sinchisit să se oprească o clipă să-l privească. De ce să o fi făcut? Era o entitate ca oricare alta. Nu deranja şi nu inspira pe nimeni. Cred că nici pe sine însuşi. Era singur, lipsit de iubire şi fără o ţintă anume propusă.

Şi atunci, dintr-odată, rămase înmărmurit. În faţa lui apăru de nicăieri un băieţel. Să tot fi fost de vreo patru ani. Plângea pe-nfundatelea că i se stricase maşina. Cu mâna intinsă, îi ceru ajutor. Nu, nu, nu! striga în sinea lui, aşa ceva nu e cu putinţă! Privi în jur, da’ de va veni vreun tutore de-al copilului şi-l va scoate din această inconfortabilă situaţie.

Ba bine că nu, copilul se apropie şi mai mult, punându-i maşina în braţe. Nu mai era loc de dat înapoi. In câteva clipe i se perindară mii de momente din viaţa lui lipsită de… responsabilităţi. Era de-a dreptul derutat de lipsa lui de reacţie. Se simţea mic, mult mai mic decât acel copil ce-i cerea lui ajutorul.

Cu mişcări stângace atinse jucăria. Nu era cine ştie ce de reparat la ea, dar el nu se vedea în stare să răspundă acelei rugăminţi. Acum surâzătoare. Copilul ştia, aşa i se spusese, că adulţii au grijă de cei mici. Ei pot să repare orice. Cu mândria trezită curios în el că nu are voie să dezamăgească, cu atât mai mult un pui de om, trecu la acţiunea propriu-zisă: repararea jucăriei.

Era un alt om: în acele clipe, fără-ndoială, se simţea util. Cutele adâncite ale sufletului său, neîmpăcat cu lumea, începură să se umple de frumos, de bine. În timp ce mânuia roata maşinii aceleia miniaturale, nu se mai sinchisea de nimeni.

Era fericit. Fericit de fericirea copilului, acum cu jucăria gata de o nouă aventură pe una din cele mai umblate străzi ale urbei lui.