nu demult eram războinice amândouă
în cetatea cu blazon de floare de cartof
aveam tatuate pe piept frunze de fasole
culegeam în coşuleţ gândacii de Colorado
din trifoiul înalt adunam melcii
îi gâdilam cu paiul să intre în cochilie
şi-i aruncam în zmeura aurie peste gard
dacă era furtună buni scotea din blidar
un căpeţel de lumânare albă
deschidea Psaltirea unsuroasă
murmura încet până se limpezea cerul
în serile geroase îmi învelea picioarele în pieptare de lână
le aşeza în cuptorul unde cocea crumpenele dulci
numai când mirosea a primăvară părea mai tristă
nu-şi găsea rostul spunea că e tot mai mică de la an la an
şi va intra încet în pământ
nu buni nu vorbi aşa plângeam eu
ochii ei se strângeau ca un fir de aţă
într-o zi a început să dea cu băţul înainte să calce
privea încruntată în jos erau nori tot mai mulţi
i se strângeau între pleoape
nu puteau fi făpturile Domnului gângăniile acelea
acopeream cu palma pământul din faţa ei
vezi buni nu mai sunt
ea privea mereu în altă parte apleca bărbia
vântul o tăia la ceafă unde creşteau noduri tari şi uscate
odată am plecat să aduc apă
buni dormea cu lumânarea albă pe masă
atunci am văzut prima oară cercul de lumină
din icoana de deasupra
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.