“…Fiecare cetăţean are o datorie de împlinit într-un stat bine condus, nimeni nu are dreptul să-şi petreacă viaţa în boli şi tratamente. Vei stabili, o, Glaucom, în stat, o disciplină şi o jurisprudenţă aşa cum oînţelegem noi, limitându-se să dea îngrijiri cetăţenilor bine formaţi la trup şi suflet. În ce-i priveşte pe aceia care nu sunt sănătoşi trupeşte, să fie lăsaţi să moară…”.
Platon ( Republica )
Tot mai mulţi români întâmpină sărbătorile de iarnă cu aşteptări dintre cele mai neobişnuite, dorindu-şi, măcar acum , la sfârşit de an, ca Moşul să-şi aplece urechea la dorinţele lor şi să înfătuiască un miracol. Dacă unii îşi doresc maşini scumpe, case somptuoase, excursii exotice, bani sau noroc în dragoste, alţii nu-şi mai doresc nimic, cerându-i Moşului să le curme suferinţa prin suprimarea vieţii: eutanasierea. Nu-mi aduc aminte să fi existat vreodată în existenţa acestui neam o asemenea tendinţă de renunţare voluntară la viitor, nici o asemenea sfidare a divinităţii, singura în măsură să hotărască în privinţa vieţii, ştiind că pentru o asemenea faptă sinucigaşul ( sau ucigaşul, dispus să-l ajute! ) va ajunge direct în Iad. Fenomenul acesta este cu atât mai de neînţeles cu cât cererile de eutanasiere vin din partea unor credincioşi practicanţi, a unor oameni simpli, tineri, cu frică de Dumnezeu, pentru care viaţa de după moarte e la fel de importantă ( dacă nu chiar mai importantă! ) ca viaţa de pe Pământ. Mai mult, în cauza nu este vorba despre o boală incurabilă, despre o suferinţă fizică insuportabilă, care să aibă o justificare de ordin medical, ci una pur domestică, legată de imposibilitatea fiinţei de a supraveţui într-o comunitate autistă, ca România de astăzi, spre exemplu, mai înfricoşătoare şi mai neprimitoare decât împărăţia Diavolului. Grecescul „euthanasia” ( eu – bine, Thanatos – moarte ), însemnând „moarte frumoasă”, pare să fi devenit cuvântul cel mai încărcat de semnificaţii al unei realităţi kafkiene în care oamenii îşi doresc moartea ( cea mai derizorie condiţie a existenţei ), dar sunt condamnaţi împotriva voinţei lor să trăiască fără soluţii şi fără speranţă. Din păcate ( sau din fericire! ), darul numit „eutanasia” n-a ajuns încă în sacul fermecat al Moşului, aşa că până la anul, când Parlamentul va adopta prin aprobare tacită „legea morţii frumoase”, luaţi-vă gândul !
“Dacă o viaţă merită să fie trăită, atunci şi sfârşitul ei merită” ( William Osler )
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.