"Anunţăm cu sufletele îndurerate că în zorii zilei de 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, Artur Silvestri ne-a părăsit, reîntâlnindu-se cu al său Înger Tăcut…" Mariana Brăescu – soţie şi familia
O privire mai atentă în adâncurile tainice ale acestui spirit misterios al timpurilor, relevă ceva uluitor: o simbioză unică a două arhetipuri – Senex, înţeleptul, Magisterul par excellence, conştient de presiunea cumplită a istoriei neiertătoare cu aceia ce nu-şi sfârşesc ‘zidirea’; pe de altă parte, la antipozi poate, un trubadur uşor mistic, uşor misterios, ingenuu şi şoptit, vulnerabil şi veşnic îndrăgostit de Taină şi de firul ei morganatic şi eluziv. Puţini au văzut coexistenţa de sacru şi profan; şi mai puţini încă, au văzut pe cele două deodată.
…din ploaia infernală de afară am intrat în coridoarele sumbre şi veşnic întunecate, către biroul unde te aşteptasem la un moment dat să te întorci din peregrinări europene. Cunoşteam parfumul de piele şi ţigară, amestecat cu lemnul şi cu lumina bizară trimisă prin geamurile care te priveau ‘de sus’, în semi-subsolul tapetat cu mirosul de neconfundat al cărţilor. Ai închis uşa şi am stat faţă în faţă, pentru prima dată, după aproape un an de corespondenţă învolburată de peste nouă mări şi nouă ţări. Eram emoţionaţi, căci păruse uşor să plănuim despre Arhetip şi despre Reconquista ca între noi, ‘generalii de taină’ ai unei ‘revoluţii de taină’, din adâncurile neatinse ale celor ce ‘se cunosc’ dar nu s-au întâlnit încă. În ploaia de afară sirenele isterice ale bulevardului se estompau treptat şi încă nu ne puteam spune nimic – corporealitatea aceea, incontestabila noastră existenţialitate, ‘atunci’ şi ‘colo’, erau de netrecut. Atunci am văzut în spatele ‘Generalului’, dincolo de cele ‘necesare’, ‘trebuitoare’, ‘musai să existe şi să fie făcute – pentru că ‘trebuie’, pentru că ‘a pomis’ şi crede că ‘aşa se cuvine’. Ce am văzut atunci a fost, da, ‘Îngerul lui tăcut’, cum a spus Mariana Brăescu, în aşteptare, spectral şi răbdător cu cel ce viziona ambiţii de ‘descălecător’, nemaiauzite şi cel puţin bizare în praful şi sub vântul sterp al acestui nou secol de fum şi pierzanie. Am plecat fără să fi pomenit nimic despre programele civice, sau arhetipurile salvatoare, sau călugării-cei-sciţi, reificate cu toatele în mega-reţele mediatice şi livreşti – edituri, programe, societăţi, reviste, cărţi – gravitând deja incomensurabile ca şi galaxii electronice unde începutul şi sfârşitul îşi dau mâna sub acest megalit de cuvinte şi idei şi gesturi cu adevărat ‘salvatoare’.
Căci asta a vrut: să ne cheme în adâncul de taină al spaimei lui – spaima de a nu putea dezlega ghicitoarea Sfinxului. Oameni ca Napoleon Săvescu sau Alexandru Nemoianu – proximitatea lor începuse să-l liniştească; schimbam emailuri despre calitatea ‘istorică’ a vremurilor ce le trăiam în căutarea Adevărului, şi despre ‘cruciaţii’ săi care-şi ridicaseră acum săbiile, tăişul lor sclipind inconfundabil în lumina care înghiţea din ce în ce mai mult întuneric. Începuse şi el să vadă această lumină şi sensul ei ‘arturian’; cavalerii săi îl secondau acum în amploarea şi cadenţa luptei. Îl încurajam adesea, căci îmi imaginam greutatea sarcinii şi mai ales legământul făcut – cu Timpul, cu Părinţii, cu Istoria, cu Nirvana însăşi, indezirabila Nirvană care l-ar fi ţinut în dulce-eterna linişte a auto-mulţumirii. Am părăsit biroul mic din Cântăreţ Macarie fără să văd Maestul, în liniştea ploii care continua şi după ce maşinile se mai răriseră pe bulevardul la fel de urât ca atunci când îl lăsasem, 16 ani în urmă. Lacrimile se amestecau cu ploaia, căci ce întâlnisem acolo era chiar Îngerul, tăcut şi misterios, Îngerul Salvator, care nu se vrea în Nirvana, căci fără noi, cei rămaşi acum, aici, liniştea ei ar fi plicticoasă, şi siesta lui ar fi mincinoasă…Ştiu că nu ai vrut să pleci, drag prieten…Când aprind candela şi fumul ei uşor se răsuceşte în sus, te aştept…Secretul Arhetipului să mi-l aduci primul…şi toate celelalte, rând pe rând…
Aurelia Satcău
Melbourne, 1 Decembrie 2008