Zadie Smith, dinti albi si dinti foarte albi

“Extraordinarul debut al noului mileniu” aşa cum o caracteriza Observer, “Dinţi albi”, reuşeşte să se impună printr-o abundenţă năucitoare a detaliilor, integrate perfect în peisajul apocaliptic pe alocuri. Zadie Smith îşi stăpâneşte foarte bine personajele, construindu-le cu migală, dezvăluind, pe măsură ce romanul evoluează, elemente atipice şi trăsături surprinzătoare. Acţiunea se derulează halucinant, echilibrul aproape că nu există. Eşti martorul unor evenimente violente şi emoţionante în acelaşi timp, pentru că înţelegi şi condamni, te bucuri şi suferi în acelaşi moment. Cartea te provoacă, atacă marile teme cu dezinvoltură şi nu se teme de clişee, ci le foloseşte inedit, modern, detaşat, pentru a conferi profunzime.

Sentimentele sunt în centrul atenţiei, personajele fiind disecate în repetate rânduri. Psihologiile intră în conflict, generând violenţă. Aceasta se împleteşte cu sexualitatea şi generează un cadru propice metamorfozelor. Constrângerile autoimpuse sfârşesc în izbucniri imposibil de controlat. Perspectivele oferite de Zadie Smith surprind, reuşind de fiecare dată să ofere cititorului puncte de plecare. Religia este definită ca scop ultim chiar înainte de a fi ridiculizată, dragostea e reprimată chiar înainte de a fi divinizată. Perspectiva duală este specifică romanului, răsfrângându-se asupra fiecărui element. Chiar şi diferenţele dintre părul creţ şi părul întins devin capitale, pentru că vieţile oamenilor au tendiinţa de a se învârti în jurul acestor detalii aparent nesemnificative. Cu toatea acestea, ei nu se dau îndărăt de la a înlocui simbolurile inaccesibile cu elemente tangibile, aflate în imediata apropiere. Omul, prin însăşi natura sa, caută întotdeauna drumul mai uşor: “Până unde nu se duce, pentru ea prin ce nu trece? Slavă lui Allah, e atât de recunoscător (da doamnă, un moment, doamnă), atât de mult îl bucură gândul că Magid, măcar Magid, va zbura câteva ore spre est, departe de locul ăsta unde nu există nici răbdare, nici milă, unde oamenii vor ceea ce vor acum, imediat (de douăzeci de minute aşteptăm legumele), şi se aşteaptă ca iubiţii lor, copiii lor, prietenii lor şi chiar zeii lor să coste puţin şi să vină repede, aşa cum masa zece îşi aşteaptă racii tandoori… Aceşti oameni care ar schimba toată credinţa cu sexul şi tot sexul cu putere, care ar schimba teama de Dumnezeu cu mândria de sine, ştiinţa cu ironia, un cap acoperit şi plecat, cu o claie lungă şi stridentă de păr portocaliu…”

Zadie Smith împleteşte foarte bine descrierea cu dialogul, insistând asupra monologului interior. Personajele meditează asupra existenţei, încearcă să-şi înţeleagă gesturile, oferindu-i astfel cititorului un fond ideatic complex, în care acesta se poate regăsi. Realitatea este brutală în multe momente, indivizii se dovedesc puternici, de multe ori însă exclusiv prin anduranţa de care dau dovadă. Barul O’Connell’s, punct central al cărţii, subliniază puterea de rezistenţă, cerbicia indivizilor. Chiar dacă viaţa lor se apropie de final, Archie şi Samad se agaţă de micile obsesii existenţiale, refuzând să accepte noul. Mereu pasivi, ei rămân spectatori, simţind cum viaţa trece pe lângă ei. Construirea celor două personaje devine astfel o frescă a delăsării, scoţând în evidenţă pericolele inerente acestei atitudini.

Anglia descrisă de Zadie Smith este picturalizată ca o ţară sfâşiată între contrarii. Strălucirea apare, însă este dublată de o nefericire împinsă la extrem. Problema imigranţilor este analizată atent, iar vieţile copiilor născuţi în cartierele rău famate sunt disecate. Înţelegi drama, trăieşti pentru câteva momente alături de aceştia, faci parte din realitatea lor. Stilul direct şi absenţa sentimentalismelor tehnice transformă cartea într-o epopee a secolului 20. Autoarea nu încearcă să ascundă, nu încearcă să iasă în prim plan, ci lasă personajele să vorbească, lasă acţiunea să se desfăşoare. Cititorul este liber să tragă concluzii, iar multitudinea de perspective posibile conferă volumului forţă. Fiecare dintre noi poate alege elementele care îl atrag, fiecare dintre noi poate simţi altceva.

Stilul şochează pe alocuri. Zadie Smith nu fuge de exprimările brutale, introducând adesea elemente din stilul oral, pentru a dinamiza acţiunea şi pentru a îi conferi realism. Cartea te poartă prin mai multe ipostaze, descriind foarte bine diferenţa dintre anii războiului şi o Londră a anilor 90 mistuită în continuare de conflicte. Vechile probleme continuă să-şi exercite influenţa, dând naştere tarelor fără de care omul nu ar fi complet. Personajele ies în evidenţă prin defectele lor. Şi aici există însă o gradaţie, pentru că dacă Archie şi Samad apar umani, Millat reprezintă pentru cei din jurul său o întruchipare a răului pur, justificat de paravanul credinţei: “Ştia că el era marele experiment al celor de la KEVIN şi voia să dea tot ce avea mai bun. Cu primele trei se descurca bine. Mai trăgea din când în când câte un fum şi mai bea câte o Guinness uneori (mai corect de-atât nu se poate), dar se descurca foarte bine atât cu iarba dracului, cât şi cu ispitele cărnii. Nu se mai întâlnea cu Alexandra Andrusier, Polly Houghton sau Rosie Dew (deşi o mai vizia din când în când pe Tanya Chapman, o roşcată minionă care înţelegea natura delicată a dilemei lui şi era dispusă să-i facă un oral fără să-i ceară lui Millat s-o atingă vreun pic. Era un aranjament reciproc avantajos: ea era fiica unui judecător şi îi plăcea la nebunie să-l îngrozească pe babac, iar Millat avea nevoie să ejaculeze fără o participare activă din partea lui). Din punct de vedere formal, era de părere că Mahomed (pacea fie cu El!) era un moşneag de treabă, un tip pe cinste, şi îl venera pe Creator, în sensul original al cuvântului: groază, teamă, spaimă de faci pe tine – iar Hifan spusese că e bine, aşa trebuia să fie.”

Zadie Smith construieşte un univers plecând de la câteva adevăruri evidente. “Dinţi albi” este o carte a metamorfozelor, în care simbolul este elementul principal. Fiecare gest are o semnificaţie ascunsă, pe care personajele o dezvăluie treptat. Descoperi cu stupoare că nimic nu este ceea ce pare a fi şi că aparenţele joacă un rol decisiv. Lumea se zbate între contrarii, personajele sunt construite antagonic, iar principiile morale care se desprind din interacţiunea lor sunt complexe. Ramificaţiile gesturilor ajung foarte departe. Religia, politica, sexualitatea, ştiinţa, toate sunt fragmente ale mozaicului descris de autoare. Aceasta insistă pe câteva puncte de interes, neuitând însă de elementele secundare, care oferă savoare lecturii. Detaliile sunt fascinante, şi, chiar dacă par de multe ori inutile, reuşesc să nu alunece în preţiozitate şi să îşi păstreze importanţa pe tot parcursul romanului. Dinţii pot oglindi o lume.

Naratorul este rece, distant şi se rezumă la a descrie evenimentele. Ritmul este antrenant, însă nu alunecă în facil. Cartea este serioasă în fiecare moment, temele abordate sunt profunde, iar personajele se circumscriu principiilor. Există forţă, peisajele construite sunt grandioase, oferindu-i-se cititorului fără menajamente. Eşti singur, faţă în faţă cu acţiunea şi trebuie să o accepţi. Începutul noului mileniu apare ca o încunuare, iar violenţa este escaladată gradat. Zadie Smith reuşeşte să scrie o saga a vieţii moderne, o carte pe care fiecare dintre noi o poate înţelege din perspectivă proprie.

Romanul este actual, reuşind de multe ori să surprindă prin alăturările inedite. Simbolurile noului mileniu sunt analizate, iar Zadie Smith insistă mai ales pe conflicte. Întregul roman pare o introducere, pregătind parcă bătălia din final. Fanatici musulmani, martori ai lui Iehova, ecologişti, simpli chelneri sau cercetători avangardişti, cu toţii se îndreaptă spre noul mileniu construindu-şi ipoteze. Aşteptările se prăbuşesc însă, demonstrând încă o dată că teoria nu are legătură cu realitatea. Construită magistral, acţiunea este gradată, erupând pe alocuri, însă păstrând dramatismul pentru final, când, deşi rămân nerezolvate, misterele par să se clarifice. Soluţia apare atunci simplă, iar şoarecele care aleargă printre trupurile încordate zâmbind, oferă o lecţie de naturaleţe din care fiecare cititor poate învăţa ceva: ”Dar cu siguranţă că a spune aceste poveşti şi altele ca ele ar însemna să spulberăm mitul, minciuna frumoasă că trecutul este întotdeauna un timp trecut, iar viitorul, viitor perfect. Iar după cum ştie Archie, nu e aşa. Nu a fost niciodată aşa. Ar fi un sondaj interesant (de ce fel, decizia vă aparţine) să examinăm prezentul şi să împărţim martorii în două grupuri: cei ai căror ochi au căzut pe un om care sângera, prăbuşit pe o masă, şi cei care au urmărit evadarea unui şoarece mic, maro şi răzvrătit. În ceea ce-l priveşte pe Archie, el s-a uitat după şoarece. L-a văzut stând perfect nemişcat o secundă, cu o privire îngâmfată, de parcă nici nu se aştepta la altceva. L-a urmărit cum se furişează peste mâna lui. L-a urmărit fugind de-a lungul mesei şi scăpând printre mâinile celor care voiau să-l prindă. L-a urmărit cum sare de pe capătul mesei şi dispare printr-o gură de aerisire. Du-te, fiul meu! îşi zise Archie în gând.”           

Construind imagini puternice, Zadie Smith se individualizează ca un creator abil, care ştie să-şi definească decorul. Personajele nu fac nimic întâmplător şi totuşi textul îşi păstrează prospeţimea. Nu există nimic forţat, elementele apar într-o ordine firească, o naturaleţe şocantă. Cititorul va descoperi suferinţă, va descoperi bigotism, va descoperi o lume scufundată în propriile prejudecăţi. Cu toate acestea, tonul general este optimist, pentru că în final, speranţa supravieţuieşte. Şoarecele dispare printr-o simplă gaură de aerisire, zădărnicind apocalipsele pregătite cu minuţiozitate. Zadie Smith ne demonstrează încă o dată că haosul este cel mai important element al vieţii noastre. O lecţie care merită reţinută, iar dinţii foarte albi ne ajută să facem asta. Întotdeauna…  

Bibliografie
Zadie Smith – Dinţi albi – Leda Corint – 2006