Slavco Almajan. Eseuri despre limite tragic-existentiale si “minoritarism”

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Slavco Almăjan, Rigoarea şi fascinaţia extremelor (Panciova / Serbia, Editura Libertatea, 2007; pagini A-5: 408)

    Deosebit de interesanta problematică a lucrării valahului / românului voivodinean, Slavco Almăjan, Rigoarea şi fascinaţia extremelor (Panciova / Serbia, Editura Libertatea, 2007; pagini A-5: 408), o carte a „stărilor spectrale“, a unor fascinante, socio-cultural-imagologice „geometrii“, se lasă „radiografiată“ paradoxist chiar dintr-un imperios Cuvânt înainte, al primei secţiuni, pe care autorul şi-l îngăduie din dorinţa irepresibilă de a fi cât mai limpid încă de la început: «Lucrarea de faţă pune în focarul atenţiei problema fenomenului minoritar văzut din aproape. În cazul nostru ne interesează minoritarul român din Voivodina, sfera experienţelor sale individuale, cu precădere aspectele literare şi artistice, a contradicţiilor, precum şi dimensiunea intrinsecă şi capabilă de a exprima diversitatea, sensurile şi valorile dominante ale existenţei. Deschide cartea de două ori: întâi vei afla o serie de întrebări fără răspuns, apoi vei găsi unele răspunsuri care de mult îşi aşteptaseră întrebările…» (p. 7).

Aşadar, prima secţiune a cărţii, cu titlul Metagalaxia minoritară, şi-a repartizat „materia“ în două părţi, «Deliciosul destin minoritar» (cu şapte capitole: «Minoritatea sau căderea în memoria ipotetică», «Duminica focurilor de artificii», «O câmpie în două oftaturi», «Cum se decolorează un curcubeu», «Zona viziunilor secunde», «Iluzia şi camuflajul» şi «Gala amurgului de primăvară») şi «Atracţia specificului» (cu nouă capitole: «False lecţii de dispreţ», «O scurtă interpretare a lumii sensibile», «Cenuşă într-un borcan cu apă de izvor», «Adâncurile rădăcinii, îndoirea crengii», «Noneu», «Gestica şi substanţa», «Muzeul scărilor şi oglinzilor», «Poetica imprevizibilului» şi «Portocala cu aripi»). Chiar din prima pagină se evidenţiază absenţa unei lucrări în limba română, având ca „specialitate“ destinul minoritarului român. Totodată mai aflăm că autorul este un mionoritar român, aşadar, un profund cunoscător / avocat al realităţilor şi al condiţiilor, al cauzelor / „speţei“ :  «În nordul Serbiei, în regiunea panonică Voivodina, există o comunitate de români care au devenit minoritari în anul 1918 – 1919, respectiv din clipa când a luat naştere Regatul Sârbo-Croat-Sloven. Sunt unul dintre ei. Istoria imposibilă a prezentului, căci o istorie a prezentului nu poate fi decât imposibilă, ar cuprinde, desigur, şi un capitol referitor la existenţa minoritarului român din Voivodina. Una din maladiile secolului al XX-lea – minoritatea.» (p. 11). Ca minoritar, Slavco Almăjan lasă mesianismul de-o parte şi se pune cu luciditate modernă sub pecetea înaltului spirit justiţiar: «Minoritarul din mine nu e demonic, rătăcitor, dar nici angelic şi transparent, el fiind, înainte de toate, o fiinţă reală, pregătită să accepte obiectivitatea, să-şi facă un portret al omului ieşit din clepsidra tradiţională şi, în cele din urmă, să-şi asigure existenţa prin dârzenia de a rezista în faţa contradicţiilor traumatizante.» (p. 17). Autorul este mai mult decât un cunoscător al realităţilor din Banat, este un iniţiat în materia / disciplina pe care suntem ispitiţi tot mai mult să o desemnăm prin sintagma satologie valahă: «Banatul este o zonă mult mai interesantă decât ar crede cel neiniţiat. El este cadrul fertil de acomodare şi conservare. Satele noastre au ceva neobişnuit în dicţionarul lor de veritabilă înţelegere a existenţei. Aici se poate foarte bine distinge adverbul veşniciei mereu, deoarece pasiunile oamenilor sunt mereu altele, deşi, în esenţă, rămân aceleaşi. Şi astăzi se pare că memoria, în anumite compartimente ale vieţii, nu a şters nimic din amintirile de acum câteva veacuri. Nu întâmplător inscripţiile memoriale ale bunului gust etnografic ascund ceva din „pasiunea şi excesul barocului“, cum va observa Lucian Blaga vorbind despre deconcertanta problemă a „paradoxului bănăţean“.» (p. 13). Fenomenul socio-cultural denumit minoritarul român din Voivodina este analizat, explicat şi prognosticat nu din seria particularităţilor – foarte multe şterse de timpul modern din memorie –, ci din permanentul „discurs“ al extremelor / limitelor, din ceea ce se relevă a fi rămas ca specific: creaţia, „iluzia“, limba şi „tragismul“. Ca „document“, deosebit de interesante sunt şi paginile din finalul primului capitol al acestei cărţi, pagini dedicate „cronicarilor Banatului“, cunoscuţi autorului din perioada în care a fost jurnalist (Bătrânul Spăriosu-„Grofu“, Bagea Panta din Sâmiai ş. a.). Ca „minoritar de elită“, autorul este atent „la tot şi la toate“; inclusiv, la aserţiunile diversioniste ale unor pseudoistorici susţinuti de anumite cercuri de tip mafiot din mass-media României de după Revoluţia Anticomunistă din Decembrie 1989: «În revista „Orizont“, care apare la Timişoara, am citit un text amuzant şi foarte interesant despre interdicţie. […] Neagu Djuvara arătase că „la români, întreg corpul, de la părul de pe cap şi până la degetele de la picioare, totul este de origine latină, afară de organul sexual feminin!“» (p. 38). Plecând de la această aserţiune a celebrului pseudo-istoric prin „teoria cumanismului“, cumanism „pus pe rol“ în re-întemeierea unui stătuleţ evmezic-valah dintre hotarele Daciei, desigur, Slavco Almăjan face grăire despre încă un admirabil element al psihologiei minoritarului (nu numai român, ci şi „universal“): «Evident, înjurăturile nu ţin de memoria selectivă, dar nici nu au nimic comun cu producţia industrială modernă. Noi ne exprimăm gândurile pe româneşte, dar când înjurăm, atunci nu ne folosim nici de ortografie, nici de dialect, ci îi dăm drumul pe sârbeşte. Sigur, înjurăm noi şi pe româneşte, dar ocazional, de zile mari. În dialogurile dintre oameni apar, zi de zi, neînţelegeri din cauza vorbirii incorecte…» (ibid.). Un capitol interesant este Zona viziunilor secunde, cu tangenţă la istoria tragică a istroromânilor (asimilaţi aproape în întregime), cu tangeţă la frângerea „crengii latinităţii“ de pe trunchiul pelasgo-thraco-dac al Sighiniei (cu menţionare primă tot la Herodot, în cartea a V-a a Istoriilor sale, cap. IX), ce se întindea din Munţii Banatului, peste Munţii Dinarici, până «la ţărmul Eneţilor» (adică până la Veneţia): «Românii din ex-Iugoslavia erau legaţi la modul direct de creanga latinităţii. Frontierele se mărgineau cu Italia la Vest şi România la Est. Astăzi, românii din această zonă au pierdut frontiera cu Italia. Ca să ajungi în Italia trebuie să treci prin Croaţia şi Slovenia. Creanga corespondenţelor directe cu originea latinităţii s-a frânt definitiv.» (p. 41). 

Secţiunea secundă a lucrării, dând şi titlul arhitecturării întregului, Rigoarea şi fascinaţia extremelor, se desfăşoară în geometria estetică a 16 capitole (câteva având şi subcapitole): «Tangoul de demult», «Teiul paralel», «Gestul de adoraţie al unei mişcări literare supuse atracţiei şi introspecţiei», «Setea hârtiei, rezistenţa verbului» (cu sbcapitolele: «Focul şi cartea», «Enigma profesorului Pol»), «Scoarţa – stratul exterior al enigmelor poetice», «Dejunul de la Rotterdam sau Vasko Popa şi Marin Sorescu la o ciorbă de broască ţestoasă», «Atelierele ambulante ale lui Nichita Stănescu în ex-Iugoslavia», «Ion Miloş sau Scandinavul la „Masa tăcerii“», «Minoritarul de dincolo de oglindă» etc. „Centrul de greutate“ al secţiunii rezidă în deplasarea accentului de pe ceea ce se desemnează prin sintagma „literatură minoritară“, pe ceea ce ar trebui să fie valoare estetico-literară angajată în competiţia valorilor naţionale / universale, după cum au izbutit şi cei doi „minoritari“, mari poeţi ai lumii din a doua jumătate a secolului al XX-lea, Vasko (Vasile) Popa şi Ion Miloş. În acest sens, mai observă cu obiectivitate Slavco Almăjan: «Literatura română din Voivodina s-a dezvoltat într-un stat în care bilingvismul şi plurilingvismul erau fenomene absolut normale. Ea nu a apărut în diaspora şi nu este scrisă de renegaţi. Imediat trebuie adăugat că limba noastră de creaţie este limba română iar spaţiul de respiraţie existenţială Voivodina. Vom zice, aşadar, că ea apare sub egida a două culturi, a două categorii temperamentale, una balcanică şi alta europeană, occidentală. Presupun ca ar fi greşit să o considerăm exotică sau regională…» (p. 63).

A treia secţiune a cărţii lui S. Almăjan, Hacienda cu beladone (adică „feuda“ cu miraculoasa plantă medicinală dacică, Diélleina > Ţelein / Ţeleion, sau Ţelidonie / Mătrăgună – Atropa belladonna, „iarba vieţii şi a morţii“, a cărei doză de tămăduire este – pentru „farmacistul“ neatent – în imediata vecinătate a dozei de otrăvire / moarte) are subsecţiunile: Istoria incorect împachetată, cu capitolele: «Efectul AD sau Aventura Discontinuităţii», «Gloria dezrădăcinării», «Etno spinal», «Alchimia deconstrucţiei», «Specificul metastatic», «Refugiul în subterana sentimentală» (cu interesantele, incitantele subcapitole: Sindromul ignoranţei, Sindromul înstrăinării, Sindromul uitării şi Sindromul metajocului), «Distanţa aproapelui» şi «Sensibilităţile alternative». Cealaltă subsecţiune, Dimensiunea virtuală a păcatului minoritar, cuprinde cinci capitole: «Minoritarul singuratic şi nonprofitabil» (cu două subcapitole: Rock and roll bizantin şi Lamentabilii şi dezorientaţii), «Uşa fără ziduri», «Cele şapte himere ale memorării» („himeriada“ subcapitolându-se drept a „nostalgiei pierdute“, a „spaţiului marginal“, a „stereotipurilor simplificatoare“, a „demnităţii rănite“, a „impactului asupra dimensiunii istorice“ şi, în ultimă instanţă, a „imaginii deformate“), «Geografia de buzunar şi realitatea virtuală» şi «Amărăciunea scepticismului postistoric».

Cartea are şi Addenda – sub un inspirat, frumos titlu, Regina spicului de grâu sau viaţa paralelă a Mariei Bălan – unde autorul îşi dispune materia estetică şi imagologic-socio-culturală în şapte secvenţe de Pagini de istorie orală (I – cu „subcapitolul“ Antienigma „M“ ; II – cu microeseurile: Vitriol, Căciula de Astrahan, Doctorul şi Dascălul şi Mirosul galeriilor ; III – cu subcapitolul De-a v-aţi ascuselea ; IV – cu microeseul America ; apoi, V – cu eseurile: Pe drumul deschis al vieţii, Muzeul casei şi Biografia rădăcinilor ; VI – cu Zâne căzute din cer ; şi VII – cu cinci „microeseuri“: Cald şi rece, Bucătăria, Generaţia de azi, Visul şi Expoziţiile), între care sunt încorolate alte interesante eseuri – ca «Uzdin între Est şi Vest», ,Un turneu folcloric prin curtea casei», «Exilul în podul casei», «Măreţia simplităţii», «Vară experimentală», «Existenţa specifică», «Aerul naftalinat din Casa Mică», «Povestea lui Dalea (1, 2)», «Curcanul bănăţean», «Atracţia istoriilor paralele», «Verticala memoriei» etc. – pentru o mirabilă imagologie socio-culturală, avându­­-şi, fireşte, obiectivele focalizate asupra «destinului minoritarului romând din Voivodina», ceea ce, mai mult ca sigur, determină distinsul receptor – la sfârşitul lecturii – să constate prompt, aidoma academicianului Mihai Cimpoi că şi schiţa fenomenului minoritar din Rigoarea şi fascinaţia extremelor «e întru totul relevantă prin condeiul dotat cu har al unui remarcabil poet al fiinţei româneşti».