Retro-nostalgii de iarna

LA SĂNIUŞ

În zilele de iarnă (şi erau în anii ’50 câteva luni bune de anotimp hibernal), când omătul acoperea urbea cu o plapumă groasă, albă şi strălucitoare, pufoasă şi delicată în zilele blânde şi însorite, dar aspră şi scârţâitoare în cele geroase, ieşeam după-amiază, cu toţii, îmbrăcaţi gros, cu căciulile trase peste urechi, cu fularele înnodate sub guler în jurul gâtului şi cu mănuşi cu un deget împletite din lână, trăgând după noi săniile din lemn „potcovite”, tălpuite cu şine metalice, şi ne împărţeam în grupuri îndreptându-ne fie spre buza Hărbăriei*, de unde drumul cobora în pantă, cotind apoi pe uliţa îngustă şi şerpuitoare a Şeptilicilor, fie spre strada Gheorghe Doroftei, mai largă şi mai puţin înclinată, dar care ne oferea un traseu liniar şi vizibil până la capăt.

Într-o continuă hărmălaie căreia-i ţineau isonul toţi câinii mahalalei (pe care, mai cu voie, mai fără voie din partea părinţilor, îi dezlegam şi-i slobozeam de prin curţi ca să ne însoţească la săniuş, înhămându-i ca să ne tragă săniile la deal, până sus, în capul derdeluşului) porneam într-un iureş chiuitor, parte dintre noi strânşi unii într-alţii, aşezaţi pe spinarea săniilor, parte împingându-le, făcându-le vânt, alergând şi aruncându-ne peste ceilalţi, atunci când sania prindea viteză şi cobora năvalnic făcându-şi loc printre celelalte.

Ne luam la întrecere unii cu alţii, ne ciocneam şi ne răsturnam cu săniile, ne „bulgăream” şi ne îmbrânceam în zăpadă, ne mai luam la sfadă şi la bătaie, dar până la urmă ne împăcam şi ne continuam joaca. O ţineam aşa până pe-nserat, când cerul începea să ne privească prin ochiul rece al lunii, când obosiţi şi îmbujoraţi, dar niciodată sătui de hârjoană, ne îndreptam către casele noastre. Şi, Doamne, ce bună era seara, lângă soba dogoritoare cu plită de tuci (pe care mama făcea scrijele sărate din cartofi), cana fierbinte de cicoare cu lapte şi felia de pâine cu gem sau cu marmeladă, când ascultam „Povestea serii” la difuzorul din perete.

LA URAT

Imediat după sărbătoarea Crăciunului se închegau grupurile de urători pentru noaptea cumpenei dintre ani. De regulă, ne strângeam cam în aceleaşi formaţii, prieteni şi vecini, de vârste apropiate şi, după ce căutam prin poduri şi prin cămări „recuzita” pentru urat, ne rostuiam rolurile şi începeam repetiţiile.

Cei mai mari se adunau cu două trei-zile înaintea ajunului Anului Nou, mugindu-şi buhaiele şi plesnind din harapnice în cimitirul părăsit de la Turnul Roşu, iar noi, puştimea, îi priveam de după gard sau, ca să ne îngăduie în preajmă, aduceam de acasă câte-o cană de borş de huşte ca să aibă cu ce trage buhaiul.

Ne uitam cum rotesc harapnicele şi încercam şi noi să pocnim din biciuştile noastre, pe care le încropeam din te miri ce, şi eram mândri nevoie-mare atunci când ni se dădea voie să probăm harapnicul şi nu ne încolăceam în şfichiurile înnodate din piele. Cu buhaiul şi cu clopotele ne descurcam, aşa că grupurile noastre de ţânci erau alcătuite din 4, maximum 5 urători, doi la buhăieş şi restul cu clopote şi tălănci.

Porneam odată cu lăsatul serii şi eram dăscăliţi de părinţi şi bunici să ne întoarcem cât mai repede. Cum străzile mărginaşe ale Sucevei din acea vreme nu erau toate luminate, cel puţin unul dintre noi (şi acesta era una din condiţiile pentru a fi acceptat în grupul de urători) trebuia să aibă… lanternă. Când coboram în mahalaua Hărbăriei, sau ne abăteam pe uliţele mai lăturalnice, ne luminam drumul şi încercam să evităm întâlnirile cu „bandele” gălăgioase de mascaţi, care veneau din satele dimprejur. Urăturile erau la vremea aceea mult mai lungi decât cele de astăzi şi fiecare dintre noi îşi avea secvenţa lui de interpretare.

Pentru că mergeam pe la megieşi, cei mai mulţi dintre ei ne pofteau să intrăm în casă, lângă bradul împodobit, unde ne primeam răsplata şi eram trataţi cu dulciuri şi fructe. Unul dintre noi era investit cu funcţia de casier şi avea grijă de toată agoniseala serii, pe care o împărţeam apoi frăţeşte la despărţire. Prin viscol sau zloată, îngheţaţi sau uzi la picioare, croindu-ne câteodată vajnic drumul printre nămeţi, pe unde ne mai pierdeam uneori câte-o mănuşă, ne reîntorceam la casele noastre, cu obrajii îmbujoraţi, bucuroşi pe de-o parte de micul câştig, pe care-l cheltuiam cu folos în zilele următoare, dar şi de participarea la ritualul sărbătoririi noului an.

* Suburbie a oraşului Suceava

Tiberiu COSOVAN