George Voica,
poetul sublim şi original
Superbe metafore asamblează, în contextul liric de excepţie al volumului „Faguri de rouă”, lumea şi existenţa pînă în locurile cele mai de neatins ca frumuseţe şi percepţie. Deţinînd arta exprimării esenţialului, prolificul poet George Voica creează, potrivit visului eroic şi omenesc, potrivit viziunii sale poetice, un dicţionar de imagini şi analogii de leac. Rigoarea şi maniera onorantă de a-şi trata cadrele lirice ne apar drept cheie a originalităţii, drept marcă a respectului faţă de sine, faţă de însăşi ideea de poezie tradiţională japoneză ca mod de comunicare, prin care îşi proiectează cititorul în fantastice salturi ale inteligenţei. Înaintea oricărei explicaţii, George Voica lucrează poetic cu blitzuri de o frumuseţe cutremurătoare, se lasă mlădiat de lirismul concis şi ajunge prin revelaţie la esenţă, descoperă cheia după care se găseşte inspiraţia şi acordul ei cu lumea: „Iisus cobora/ de pe muntele Tabor;/ faţa-i lumina – roua cuvintelor Lui/ urcă întruna în noi.” Prin identitatea propriilor trăiri, George Voica face un gen de expertiză şi tezaurizează frumuseţi văzute şi nevăzute, auzite şi neauzite ale lumii: „Prin galbeni crini/ ai Ierihonului, odată,/ Iisus a trecut – / dinspre Arabii fierbinţi/ vine-un profet c-un Coran.”
Preocupat să-şi măsoare valoarea, George Voica îmbracă haina suplă şi elegantă a imaginii poetice, şoptind mai departe din vers în vers, prin lirism concis, prin expresie condensată, despre intimitatea unor cadre ce predispun la contemplare şi ne dedau reveriei sfinţite: „ Samariteanca/ i-a dat lui Iisus apă,/ să bea, în amurg – / De pe Golgota, în zori,/ roua se rostogolea.” Cititorul, dimpreună cu autorul, priveşte „întîmplarea” în desfăşurarea ei, surprinde vibraţia a însuşi evenimentului ca esenţă: „În primăvară,/ scoteam buburuzele/ roşii la soare -/ În nopţi de toamnă aud/ sirena vapoarelor”. Micro-poemele în stil haiku şi tanka cuprinse în volumul „Faguri de rouă” sînt în primul rînd frumoase poezii de atmosferă, miniaturi lirice, supuse unor reguli aparte, situate undeva la jumătatea drumului dintre prozodic şi sugestie, majoritatea lor reuşind să producă emoţie cititorului preocupat intens de meditaţie, fapt care pune în valoare înclinaţia autorului către gen, o performanţă care se potriveşte de minune sensibilităţii acestui excelent reprezentant al genului.
Adîncit în contemplare cu acel patos al estuarelor închise în suflet, George Voica, poetul sublim şi de folos, expune esenţa unor stări, a unei frumuseţi a naturii, vibrînd la unison cu acestea. Volumul, realizat într-o grafică bună, are conţinut sigur, unitar şi o profundă tonalitate a gestului poetic. Există o anumită chemare angelic silabisită de către autor, căreia cu greu i te poţi împotrivi, ea ţinînd de o trăire curată, intensă, cuplată cu o adîncire într-o proprie poveste haiku: „Ţi-am scris din Sumer, / iubito, prin dulci semne/ cuneiforme – / inima mi-e prinsă în/ cuie pe un mesteacăn.” Desigur, este o artă în a scrie haiku şi o artă în a citi acest gen de poezie, fără a-i ucide răsuflarea, accentuînd cu grijă silabele, de aşa manieră încît să nu dărîmăm starea creatoare de imagini, starea de poezie fiinţială. Deşi micro-poemele spun abia a zecea parte din trăirea autorului şi încearcă să sugereze celelalte nouă zecimi, George Voica dovedeşte că aceste cadre lirice nu încorsetează lirismul. Dimpotrivă, stimulează virtuţile sufleteşti. Sentimentul iubirii devine în speţă o „iubire aplicată”, opusă celei exaltate, declarative din poemele de întindere şi este expusă de către autor doar prin resimţirea sentimentului suveran: „Maria,-i târziu!/ sevele nu mai urcă în arbori uscaţi -/ te decupez din noapte/ şi te cobor în mine.”
Iată, aşadar, George Voica demonstrează că se poate face poezie de valoare şi cu vorbe puţine. Este acest volum o lecţie exemplară, o lecţie de concizie dusă pînă la ultimele consecinţe lirice, pînă la elementele dătătoare de imagini minunate, celelalte trăiri rămînînd sugerate sau presimţite. Trei versuri Haiku, cinci versuri Tanka rezumă în ele alte multe versuri nescrise, sentimente şi locuri, este o poezie ajunsă la o despuiere necesară esenţei, dar care permite cititorului delectări sublime, cerîndu-i în schimb o intimă colaborare: Ştiu că-ntr-o vreme/ mă vizitau fluturi cu/ aripi albastre- / excavatoarele au/ pătruns şi-n inima mea.” Registrul liric propus de către autor presupune o psihologie a ascultătorului trăitor mai degrabă, decît a cititorului de poezie, pentru că domnia sa, George Voica pune în faţa noastră darurile şi harurile cu care a fost înzestrat, dar şi fascinantul şi atît de sensibilul său tărîm sufletesc, care ne face pe deplin conştienţi de o anume măreţie lumească şi cosmică, surprinsă numai de el, poetul iniţiat, într-un cadru aparent întîmplător, în forma rapidă a unui instantaneu al realităţii/irealităţii, aproape înrudit cu fotografia: „ Păsări albastre/ Pe turla bisericii- / ninsori de demult.”
Şi ne copleşeşte încă o dată cu multele-i trăiri profunde şi demne, nobil bărbăteşti, ne împovărează frumos cu toată greutatea lumii răscolite, cu toate bătăliile interne, pentru care îşi drămuieşte metafora ca să nu se lase cuprins de auto-înduioşare. Şi cît de responsabil se simte faţă de mirajul poeziei! Ne-o dovedeşte rigoarea lui şi reţinerea în faţa propriei expansibilităţi, dar şi versurile retrase-n versuri de neegalat: „ N-am fost la ţigănci/ în nopţi de sânzâiene/ cu Eliade – / am iubit pe Maytrei/ sub arbori verzi, pe Gange”. Haiku ca gen literar, căzut într-un con de umbră la noi, este resuscitat cu mult talent, tocmai de aceea recomand cu multă căldură volumul „Faguri de rouă”. Ştiu sigur, cititorul va manifesta deschidere către acest gen venit din „ţara soarelui răsare”, de la un popor cu înclinaţie pentru miniatural. Pentru că şi autorul George Voica este un miniaturist cu artă, un alchimizator al trăirilor propriii, pe care le redă în plină descătuşare a metaforei, deschizînd porţi de mătase spre orizontul de trăire, spre imaginaţia cititorului: „ Toamna va striga, / în curând, după mine/ cu glasu-i peltic – / primăvara a rămas pe o altă planetă.”
„Faguri de rouă”, Editura Conphys, Rm. Vâlcea