În analiza fenomenelor actuale, puţine sunt cărţile care se opresc asupra unor situaţii imediate, mulţi analişti sau comentează la cald o anumită situaţie cu semnificaţii sociale, sau lasă timpul să sedimenteze componentele de bază pentru ca exegeza să poarte autoritatea unor edicte calificate drept temeinice, detaşate de reacţiile emoţionale. Dar iată că avem în faţă un studiu care nu rămâne un document abstract şi teoretizant, ci îndrăzneşte, cu succes, să contribuie ca un ghid practic la descifrarea unor cascadorii politice publicitare, tot atâtea tentative de mascare a luptei pentru putere prin convingerea electoratului cu instrumentele comunicării prin presă, comunicare tensionată de algoritmul propriu mistificării. Autoarea a ales argumentaţia ştiinţifică şi radiografierea riguroasă a componentelor discursului politic cu intenţia perfect structurată de a pătrunde într-o industrie din ce în ce mai zgomotoasă şi falsă în publicistica românească. Cu discreţia demnă, dar credibilă a demersului ştiinţific, autoarea a evitat demonstraţia agresivă, lăsându-i cititorului posibilitatea să pună degetul pe rană, înarmat cu aparatul critic furnizat cu generozitate de dr. Daniela Gifu. Ea şi-a pregătit asaltul aplicat asupra presei româneşti în situaţii de asediu electoral cu organizarea teoretică a sistemului de concepte şi termeni care se ordonează într-o construcţie riguroasă, lăsând în goana lecturii impresia pasageră a unui studiu strict scolastic, o impresie înşelătoare care creează un mister determinat pentru stârnirea interesului faţă de această călătorie pe căi neumblate în studiile socio-publicitare de la noi.
De ce era nevoie de un asemenea studiu? Cred că el răspunde unei prime cerinţe urgente de clarificare a poziţiilor pe care se plasează emiţătorii mesajelor şi discursurilor politice faţă de electoratul luat partener, şi nu de puţine ori, ostatic de protagoniştii din jocul înşelător al puterii politice. Aşa cum precizează printre rânduri studiul de faţă, publicul consumator de media, şi în special de presă scrisă, are maturitatea necesară şi detaşarea impusă de mai multe runde electorale, este departe de acel penibil „stupid people” cu care a fost etichetat acum două decenii, şi dispune de toate instrumentele ca să se confrunte cu o realitate evidentă în jocul social: cine pe cine reprezintă, ce şi cât din interesele majorităţii votante este respectat de minoritatea aleasă. Cu temeiuri riguroase cartea stabileşte relaţia necesară între manevra politică, discursul politic şi destinatarul acestora, electorul, descriind canalul de comunicare cel mai accesibil şi servil, presa. Studiul era necesar şi pentru că relaţiile dintre colectivitate şi clasa politică au atins dimensiunile necesare unei analize care să determine, pe de o parte, modificarea discursului politic, transferarea lui către autoritatea inclusivă, parteneră şi nu adversară a publicului, pe de altă parte, interacţiunea între comunicatori şi comunicaţi prin canalele oferite de media.
Autoarea însăşi descrie de la primele pagini obiectivul cercetării sale în termenii elevaţi ai unui demers academic mai mult decât binevenit: „Violenţa simbolică în discursul electoral încearcă atât să identifice şi să sistematizeze acele concepte, teorii şi idei care definesc şi răspund unor necesităţi de informare şi apreciere, cât şi starea actuală a cercetărilor întreprinse în acest domeniu, să articuleze o perspectivă operaţională în exegeza aplicată. Pe fondul mai larg al relaţiei lingvisticii cu ştiinţele umane şi sociale, ne propunem să susţinem că analiza discursului este, pe de o parte, o procedură de verificare, de descoperire şi de înţelegere, iar, pe de altă parte, o modalitate de valorificare a contextului comunicării.”
Instrumentele demonstraţiei sunt ordonate gradual de la definiţia şi condiţiile de producere a discursului politic, de la comunicarea prin limbajul şi discursul politic în sine la mijloacele de influenţare în masă prin comunicarea publicitară din perspectiva psihologică şi sociopsihologică. Prin analizarea surselor cercetării şi studiile de caz ale unor momente electorale din România cu aplicarea unor noi instrumente de evaluare, cum este Softul LIWC-2007, Daniela Gifu a focalizat o parte foarte interesantă a cercetării sale spre tipuri de limbaj, spre semiotica acestora şi spre cazuri concrete de discurs politic preluat de cronicarii unor campanii electorale în editoriale şi dezbateri publice. Sursele analizei sunt diverse, susţinute de o bibliografie generoasă cu o întindere cuprinzătoare în timp şi autori.
Forajul contrastiv în terenul atât de fecund al manifestărilor partizane din presa noastră în contextul luptei electorale a venit într-un moment socialmente urgent în care manipularea a căpătat forme subliminale în torsionarea perspectivei publicului alegător asupra protagoniştilor majori, colectivi şi individuali, de pe scena românească.
Demonstraţia Danielei Gifu are marea calitate cognitivă de a îmbrăca abordările tematice în precedente istorice fundamentale pornind de la antici şi ajungând până la scolaştii moderni şi contemporani. Racordul dintre aceste statuări de bază şi studiile de caz aplicate este realizat de limbajul elevat şi de citarea unor surse ample din autori consacraţi în ştiinţele sociale şi în filosofie. Un exemplu elocvent îl găsim în relaţia dintre media şi public, primele fiind purtătoarele mesajului politic/politicianist: „Actualele evoluţii ale discursului politic românesc sunt rezultatul unui context contradictoriu: pe de o parte, mass-media cunosc, ele însele, un proces de comercializare, fapt care influenţează echipele de consultanţi ale actorilor politici atunci când elaborează strategiile de comunicare politică; pe de altă parte, mediatizarea constrânge actorii politici să se adreseze unui auditoriu eterogen, ceea ce antrenează adesea depolitizarea discursului şi transformarea lui într-o conversaţie populistă şi demagogică. Se acumulează astfel o aşa-numită spirală a cinismului – după cum spunea Denton -, adică un proces în decursul căruia oamenii politici recurg la diferite strategii comerciale pentru a atrage atenţia mass-mediei care se află sub presiunea pieţei de consum.”
O asemenea punere în pagină deschide drumul spre evaluarea corectă şi obiectivă a funcţiilor comunicatorilor de forţă prin intermediul presei, în principal al presei scrise. Pentru că aceasta, spre deosebire de presa audio-vizuală, păstrează persistenţa mesajului prin capacitatea receptorului de discurs politic de a reveni asupra lui în totalitate sau fragmentar. Este unul din marile atuuri ale cuvântului tipărit, faţă de cel rostit, efemer şi irepetabil. În egală măsură, cuvântul tipărit devine o ghilotină nevăzută pentru că lectura repetată, aplicată cu reluarea pasajelor interesante sau deliberat confuze nu mai lasă locul ambiguităţii şi manipulatorul devine victima propriei mistificări prin desecretizarea intenţiilor mascate de abilitatea disimulării intenţiilor reale.
Prin descrierea unor parametri constitutivi ai discursului politic, cum sunt aşteptările auditoriului, credibilitatea, evitarea atacurilor frontale sau a caracterului prea direct, studiul constituie un îndrumar al modului în care nu ar trebui să apară în public discursul politic românesc, prea des gândit incomplet sau abuziv. Mesajul public nu mai poate să conteze doar pe memoria colectivă, păstrătoarea unui anumit tip de imagine referitoare la un individ sau la un grup de presiune. În afluenţa de mesaje de acest gen publicul uită sau respinge, dintr-o necesitate de igienă intelectuală interioară, comunicările forţate sau mincinoase. Reconstrucţia comunicării cu un auditoriu eterogen porneşte de multe ori de la refacerea încrederii nu prin mesaje redundante, plictisitoare şi sofisticate, ci prin idei directe, exprimate clar şi cu temei argumentativ consistent.
Una din confuziile grave cărora le cad victimă comunicatorii publici în România este identificarea publicului sau a auditoriului cu consumatorii. Este o translaţie de termeni pe care am auzit-o prima dată în Statele Unite la o prezentare pentru presă a patronilor reţelei America On Line (AOL) la sfârşitul anilor ’90. Atunci m-a şocat şi la o întrebare a rostului unei asemenea substituţii de termeni unul dintre vorbitori mi-a mărturisit că nici lui nu-i plăcea, dar aceasta era propunerea serviciului de promovare şi marketing care garanta că o abordare eminamente comercială a masei de abonaţi va duce la creşterea popularităţii companiei. Iniţial, imediat după joncţiunea cu CNN, lucrurile păreau să justifice substituţia de termeni. Realitatea a fost cu totul alta şi pe termen lung AOL nu a mai fost marea promisiune a comunicatorilor secolului XXI şi s-a plasat modest în spatele altor reţele potente, cum a fost AT&T sau Comcast.
Am invocat exemplul de mai sus pentru că el se încadrează în teza abordată de această carte, aceea a pericolului subestimării publicului. Oricât ar fi de eterogen şi de bombardat cu mesaje direcţionate, cosmetizate şi îndelung elaborate, publicul nu-şi pierde capacitatea de decizie, de selecţie şi de demascare a mistificatorilor prin votul pe care-l dă o dată la patru/cinci ani. Că acest vot este, la rândul lui, produsul sau victima discursului politic este demonstrat de Daniela Gifu prin subcapitolul care analizează capacitatea de influenţă a zvonurilor şi gradul de spargere a încrederii prin dezinformare.
Ceea ce face din Violenţa simbolică în discursul electoral o lucrare de referinţă este imensa acumulare cantitativă a structurii discursurilor publice de pe scena politică românească, cu studiu de caz pe campania pentru prezidenţialele din 2009, şi evaluările calitative care constituie aparatul critic fundamental pentru alte momente ale istoriei foarte recente. Inventarierea tipurilor de mesaj, corelarea efectelor lor în rândul electoratului/publicului au fost susţinute de o haină grafică impecabilă care reflectă clar şi convingător concluziile studiului. Daniela Gifu a depus o muncă de toată admiraţia pentru elaborarea unor concluzii argumentate factual şi ancorate documentat şi competent atât în literatura tematică, cât şi în tradiţia studiului comunicaţional. Produsul este un text academic riguros şi documentat care contribuie la bibliografia incompletă încă a analizelor privind manifestările publice ale protagoniştilor unei vieţi politice inegale şi contradictorii care cu voie sau din ignoranţă mistifică şi înstrăinează publicul de fenomenele direct şi nu totdeauna pozitiv resimţite în existenţa de zi cu zi.
Cartea demonstrează convingător că analiza discursului politic nu este un exerciţiu probatoriu. Cu rigoare şi metodă, acesta poate să determine un mesaj consistent şi benefic atât pentru emitent, cât şi pentru publicul căruia îi este adresat. Autorii de discursuri care slujesc pe lângă politicieni şi persoane publice găsesc în lucrarea de faţă busola care-i poate conduce dincolo de pădurea de vorbe spre luminişul ideilor.
Dr. Nicolae Melinescu
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.