Cristi Iordache, „Tehnici de (ne)rezistenţă”, ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2010
Cu adevărat nu poţi rezista acestor „Tehnici de (ne)rezistenţă”. Nici nu trebuie, pentru că a rezista înseamnă poate a pierde, iar dinspre autorul acestui manual poetic nu ne ameninţă nici un pericol. Pericolul căruia se supune singur Cristi Iordache, autorul volumului, ne poartă pe o sârmă foarte bine întinsă de vers (a se citi culmi ascuţite de munte), asemenea unui balerin care îşi cunoaşte bine fiecare mişcare. Face din poemele lui fie un dans agil, fie un moment de repaus care poate părea nesfârşit. Ne copleşeşte cu grija unui suflet iubitor şi tandru sau cu o străvedere care surprinde plăcut. Cum să-i rezişti, n-ar fi păcat? Este un fin dirijor al unei orchestre care cântă numai pentru noi.
Structurat în trei părţi, volumul este un original. Prin căutările lui montane, însingurat poate între cer şi pământ, Cristi Iordache nu este un păstrător numai pentru el al darurilor primite. Le dăruieşte: „hoinăresc pe crestele munţilor / acolo / zăpada nu piere / sub tălpile-mi / goale / viscolul / mă biciuie cu păsări de pradă / acolo / mă prăvălesc sub norii / ce-ascund / pâraiele / ochilor tăi / acolo / cad / unde tu mă poţi obloji / cu buze / cu sâni” (pag. 11). Poetul îşi regăseşte iubirea din sufletul lui la înălţimea acestor zăpezi veşnic pure. Şi ne-o spune cu o bucurie în care trebuie să îi fim alături.
Prima parte, intitulată sugestiv „Amor cu Dumnezeu sau cu El între noi (Gilda Mia)”, cuprinde poeme care sunt adevărate descoperiri interioare. Din hoinărelile/ascensiuni pe culmi ascuţite şi înalte descoperirile lui sunt profunde: „hrană rezistenţei m-a abandonat / naşterea / şi hienele-mi devorau / trupul / nu mă născusem la Tagastes dar învăţasem / murirea” (pag. 21). Nu poţi să nu observi cum amintirile sufletului călătorind prin om se află singure şi se rostesc. Astfel, viaţa, aşa cum o simte Cristi Iordache, se dezvăluie şi se arată ca un mister, ducând mai departe către alt mister. „Aş plânge cenuşa, / dar flăcări mai sunt, / mi-e noaptea lumină / ce-apune în zori, / Închide-mă-n tine / (pământul mi-e ciunt) / şi fi-vom, femeie, / doi nemuritori” (pag. 25). Cristi Iordache observă cu răbdarea unui chinez, trăieşte şi ne împărtăşeşete trăirea lui, dar în acelaşi timp este un cal nobil şi liber. Nici un frâu nu lasă a-i fi aşezat de mâini străine. El este liber să galopeze sau să se odihnească, iar riscul acesta, asumat poetic, este o adevărată încântare surprinzătoare. Uimit este şi el, poetul, când află cum poate „alerga fără să strivească firele de iarbă”, dar „cu teamă de şocuri / ca orice om întreg după un transplant de cord” (pag. 15). Aspiră către dragoste cu toate fibrele fiinţei lui şi o spune cu o cucernică şi romantică mărturisire: „Şi paj voi fi / la Curtea Ta, / Femeie, / de-ar fi / să-mi smulg / şi cerul / şi pământul, / îmi lepăd heruvimii, / toată ceata, / că Tu / Eşti / mai întâi / şi nu / cuvântul” (pag. 14). De notat scrierea cu majusculă a cuvintelor, ca o accentuare a semnificaţiei divine.
Partea a doua, intitulată „Sssst, să nu ne-audă soartea!” cuprinde poezii cu o mare forţă de impresionare, care denotă o deplină stăpânire a mijloacelor poetice. Metaforele abundă şi totul e transmis cu puterea unui mesaj bine definit. „Un sânge rece şerpuind, mă vede”, sau „E gândul-caninii ciobiţi ce se-nfruptă” sunt doar exemple, dincolo de care se poate simţi substanţa filosofică fermă: „Tăcerea-cântare de laudă, mută, // ciopleşte liturgic caverna mea slută. / Ecoul melodic, a ploaie de vară, / est transitus Domini. Fruntea-mi sărută, / mă naşte poveste, mă pierde povară” (pag. 40). Dincolo de unele cuvinte în chip deosebit scrise (soartea, ciaţa), Cristi Iordache creează imagini pline se sens şi profunzime, alcătuind un adevărat crez poetic. „Pantera neagră” poate duce cu gândul la leoaica tânără a lui Nichita Stănescu, dar e numai un loc al poeziei din care Cristi Iordache trece mai departe cu aripi adevărate şi personale. Din nou atent observator al vieţii în poezia „Joc”, rămâne totuşi detaşat dincolo de epuizarea trăirii, ca un maestru al propriei deveniri. „Copiii tăi au învăţat deja să se joace”, ne spune Cristi Iordache, dar numai după ce va fi fost ucis de bărbaţii femeilor iubite şi mame ale copiilor săi. Frumuseţea şi urâţenia lumii capătă deopotrivă sens filosofic întregit prin cunoaştere şi trăire. În ultima parte a capitolului Cristi Iordache se vrea a fi un Monte Cristo (de remarcat: Monte-munte, Cristo-Cristos), după înţelegerea nebănuitului sens al gândurilor destinului: din fiinţa care se nutreşte simbolic din picăturile zăpezilor pure şi din gândurile limpezi ale înălţimilor, devenirea îl poartă către „un văduv bătrân nereticent, / mi-e idol murirea / şi pribegesc prin rezistenţă. // Pretutindeni gladiatori; / unii mă numesc în continuare, / din milă, / monte cristo” (pag. 82). Sunt versuri care aduc aminte de Eminescu („norocul vă petrece”). Acceptarea riscului, (ne)rezistenţa lui Cristi Iordache este tocmai provocarea libertăţii. A cutezanţei fiinţei umane şi a aripilor primite mereu în dar pentru un nou zbor.
Partea a treia se numeşte „n mobil”, sugerând deopotrivă anonimatul (n) matematic, statistic, dar şi o epocă a mobilităţii şi nu numai telefonice. Poemele sunt încărcate de aceeaşi forţă sugerând riscul şi asumarea propriei libertăţi umane, al regăsirii de sine în univers: „S-a ridicat pământul în picioare / trezit de sânge de atei. / Adame,/ -ţi spun / din lumea mea de-acum, / tu ce trăieşti, trăit-am eu! / Aşa precum / Fecioara Preacurată, / pământul va rămâne greu, / vor naşte umerii-i poteci / bătute de talpă pătată / cu suflete rătăcite / şi reci” (pag. 98). Descoperim încă o dată realitatea evidentă că orice creaţie nu poate fi decât liber consimţită, o urmare a experienţelor existenţiale deplin înţelese.
Cristi Iordache, un explorator neobosit al umanului şi divinului din el însuşi, a ilustrat volumul cu desenele fiicei sale. Imagini de frumoasă puritate de copil însoţesc poemele şi dau o notă caldă întregului. Editura Cetatea de Scaun din Târgovişte primeşte în rândurile autorilor editaţi vocea distinctă şi clară a poetului Cristi Iordache. Mereu neliniştit şi mereu frământat, aşa cum numai poetul poate fi, dornic de noi aventuri cutezătoare, Cristi Iordache izbuteşte un frumos dar literar pentru cititor. Mai cu seamă că manualul acesta poetic te învaţă cum să nu opui rezistenţă Vieţii în toată minunata ei nesfârşire.
Cristi Iordache poartă adevărata nobleţe a cailor liberi.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.