Noaptea verdictului

Am căutat în zadar o imagine a copertei. Din păcate, această carte nu mai există decât la anticariate.

Nu ştiu ce am simţit când m-am apucat de citit. Ştiam că e vorba de un plan psihologic bine argumentat. La vremea ei, cartea, a fost comparată cu „Crimă şi Pedeapsă”. Am citit-o cu speranţa că voi găsi o carte împărţită între două genuri: poliţist şi psihologic. Nu este aşa. Planul predominant este cel psihologic. Chiar dacă personajele sunt îmbrăcate în uniforma poliţiştilor, nu le poţi da importanţă.

„În ajun, aflasem că fusesem numit în brigada criminalistică din Huesca”, aşa îşi începe autorul cartea. Carte scrisă la persoana întâi.

Am descoperit cartea în biblioteca mamei şi, aşa cum am spus, am ales-o pentru că mi-a atras atenţia o frază: „Roman de investigaţie psihologică, roman dostoievskian în măsura în care ilustrează tema vinovăţiei, acest fals roman poliţist este înainte de orice o operă profund originală pe temă hispanică şi care, prin intermediul unui personaj, suprapune tabloul mai multor Spanii…”

Eu aş spune că suprapune tabloul mai multor caractere, ale aceluiaşi personaj.

Cu toate că sunt doar trei sute zece pagini, romanul este compact. Spune tot ce ar putea fi spus, fără a lăsa loc de interpretări, decât cele din interiorul acţiunii menite a fi rezolvate.

Aşa cum spune şi începutul romanului, personajul principal este repartizat în brigada criminalistică dintr-un orăşel mic, aproape de munţi.

Personajul, încă de la început, trăieşte o dramă personală. Se zbate între banalitatea vieţii personale, viaţă ce include o soţie şi doi copii, şi banalitatea vieţii de poliţist din acel oraş. Într-un fel, personajul, Santi, aşa cum era alintat, se bucură de numirea lui, cu toate că bârfele despre noul lui şef, Padre, îl pun pe gânduri încă din primele rânduri.

Santi nu se confruntă doar cu problema familiei, a noului şef şi locului de muncă, ci şi cu ideile religioase, cu amintirile copilăriei, ce par să-i tulbure întreaga existenţă. Tot acest univers se învârte în jurul lui, fără să îi lase nici o portiţă de scăpare. Poate doar uitări de scurtă durată. „Credinţa se pierde şi, odată cu ea, inteligenţa profunzimilor. Am devenit prea cerebrali, asta-i greşeala noastră”.

Copilăria lui Santi devine tot mai dureroasă pe măsură ce află informaţii noi despre noul lui şef. „La drept vorbind, toată viaţa ne purtăm copilăria în noi”. Încet, încet personajul începe să confunde emoţiile pe care le nutreşte faţă de viitorul şef, cu emoţiile copilăriei. Ideea copilăriei, ideea amintirii, îi aduce lui Santi tot felul de sentimente contradictorii. Încearcă să găsească justificările acelor vremuri. Justificări în privinţa omului care devenise. „ Părinţii noştri ne iubeau dar nu găseau mijlocul să-şi exprime afecţiunea faţă de noi, pe care o manifestau printr-o solicitudine îngrijorată în privinţa viitorului nostru. Banii constituiau astfel orizontul afecţiunii lor”.

În puţinele momente de luciditate, Santi încearcă să-şi găsească justificări din cele mai filozofice: „ Confundând aceste întoarceri ciclice, memoria îngheaţa într-un prezent neîncetat reînnoit şi totuşi identic”. Întreaga lui viaţă începe să se confude cu copilăria, dar şi cu presonajul abia intrat în viaţa lui, Padre.

Santi este asaltat cu poveşti al căror personaj principal este viitorul şef. Un om ca un roman, de ar fi fost să îl privească din fiecare perspectivă. Fiecare avea câte o poveste nouă, aducând astfel tot mai multe semne de întrebare, ci în nici un caz o limpezire a lucrurilor. Padre părea a fi o nălucă. O fantasmă ce nu face altceva decât să bântuie fiecare minte care îi iese în cale. Un personaj dubios. În privinţa unui singur lucru erau cu toţii de acord. Padre era un om trist, calculat şi un maniac al ordinii.

În toată această nebunie apare şi sentimentul erotic. Sentiment ce nu îi este dedicat soţiei, ci unei femei urâţele, uşor plinuţă, exact contrariul femeii de lângă el: „Fără să vreau, ochii mi se aşezau întruna pe pieptul ce-i umfla bluza de muselină, pe pântecul rotunjit unde visam să-mi pun capul, la scobitura aceea ameţitoare de sub fusta albastră”.

Încetul cu încetul, Padre devine parte din coşmarurile sale. Aşa că, uitând sentimentul copilăriei, Santi, se confundă cu o nouă realitate: personajul cu numele de Padre îmbinat cu sentimentul de erotism. Până la plecarea lui, poveştile despre Padre se înmulţesc. Dacă unii îi purtau respect, alţii îl priveau cu teamă, chiar cu scârbă. Astfel, Padre, devenind un personaj tot mai cotroversat. Însă, cu timpul, Santi înţelege că sunt mai asemănători decât ar fi dorit să recunoasă. Ambii iubeau ordinea şi ambii aveau o părere uşor diversă despre poliţie: „ Numai în filme şi în romane poliţia înseamnă pumni şi pistoale. În realitate, lucrurile sunt mult mai puţin poetice. Cea mai bună poliţie e un fişier complet”.

Întreaga carte, dacă mă întrebaţi pe mine, pare să se bazeze pe nuvelele lui Cervantes. Padre seamnă din ce în ce mai mult cu un Don Quijote de la Mancha. Un om ce se luptă cu morile de vânt, văzând în asta un triumf genial, dar perfect conştinet.

Aflaţi faţă-n faţă, cei doi au ocazia să se cunoască. Dialogurile sunt de-a dreptul geniale, filozofice, psihologice, în orice cuvânt găsind ceva de interpretat. Însă, adevărul este că Padre conduce jocul. Conduce jocul până la sfârşit, salvându-l sau condamnându-l pe Santi la o altfel de viaţă.

Padre este însăşi psihologul romanului. Omul care ştie să se joace cu mintea celui ce îi devine subaltern. Omul care îl îndeamnă spre crimă, ştiind cu precizie când aceasta avea să se înfăptuiască şi în ce fel. De fapt, Padre, reprezintă imaginea Inchizitorului. Genul de om care te abuzează psihic fără să poţi simţi.

Recunosc că „Crimă şi Pedeapsă” este o carte mediocră în comparaţie cu aceasta. Acolo puteam citi intenţiile, ştiam ce anume s-a întâmplat şi bănuiam ce avea să urmeze. Evident, jocul psihologic, fiind cel care ne ţine alături de fiecare rând în parte. Însă, în „Noaptea Verdictului”, înafară de jocul psihologic care se întrepătrunde la fiecare pas, nu avem nici un indiciu despre ceea ce se va întâmpla. Nu avem decât indiciul că Padre conduce jocul urmărind ceva anume. Însă, până la final, e imposibil să ne dăm seama despre ce anume e vorba. Nu e numai o carte de o inteligenţă înfiorătoare, ci şi o carte cu o personalitate uimitoare.