Lucian Hetco: Despre criza si morala

Pe câmpia adevărului de sub curcubeul fiinţei şi în fericită alteritate, Lucian Hetco se înfăţişează drept „bărbat pentru centralul panou al Cetăţii“ – şi prin volumul de sub lupa noastră, Despre criză şi morală (Germania-Stuttgart, Ed. Karta-Graphic, 2009) –, într-o permanent-armonică morfologie, secundat, fie de analistul economico-politic şi reporter, fie de filosoful culturii şi prozator, fie de „geometru“ / eseist şi poet, fie de sociolog / „sofist“ şi „atlet hristic“, spre a marca şi a numi cele patru puncte cardinale pe care se conectează arcul voltaic al complexei sale personalităţi.

Binomul tematic al cărţii este de data asta – după cum răpsicat se afirmă în titlu – criza şi morala, ori, mai exact spus, criza şi caverna canceroasă din morala societăţii contemporane.

Eseurile (dar şi interviurile) lui Lucian Hetco se armonizează / îngemănează în cel mai fericit mod, atât dinspre conceptul de morală – care, potrivit majorităţii dicţionarelor de filosofie, reamintim că se defineşte drept ansamblu de atitudini, convingeri, deprinderi, idealuri, mentalităţi, norme, precepte, principii, sentimente, valori, ansamblu privitor la raporturile angajate între individ şi colectivitate (clasă, familie, naţiune, societate, stat / state etc.), manifestându-se în acţiuni, comportamente, făptuiri etc., în funcţie de categoriile etice fundamentale (binele, datoria, răul, responsabilitatea etc.) asigurate (nu pe calea instituţională a legilor, ci) de opinia publică, graţie unei conştiinţe a tradiţiei (a „cutumei“ arhetipale), dinspre o „unitate“ indestructibilă între conştiinţă (ori „subiectivitate intenţională“) şi conduită exterioară (pentru „lume“, sau „cosmos cotidian“) – cât şi dinspre conceptul de criză – ce desemnează o culminaţie a dezvoltării contradicţiilor dintr-un sistem, din mai multe sisteme, ori dintr-o întreagă societate incapabilă de performanţă datorită insanităţii sale morale.

Insanitatea morală a societăţii contemporane înseamnă de fapt „cancerul corupţiei“ care a cuprins toate sistemele. Şi, în acest „sens giratoriu“ al contemporaneităţii, Lucian Hetco afirmă cu obiectivitate că mondiala criză actuală  („provocată“ şi scăpată de sub control, ori neprovocată, „venită de la sine“ etc.) este rezultatul «lipsei de încredere», al «eşecului total al societăţii postmoderne, golită de conţinutul moralei», al «sistemelor sociale ale modernităţii (prost gândite, prost finanţate)», al modului nostru superficial «de a trăi şi de a pune problemele», al felului «labil (de regulă, de pe poziţia victimei) de a interpreta demersurile ori acţiunile (evident, ale „făptaşilor”, ce ne-au prejudiciat”)», al «modului de a acţiona în consecinţă», dar şi al «sistemului economic de azi, bazat mai mult pe „plus valoare”», al absenţei raţiunii şi moralei din orice făptuire, din «orice act politic, economic, social, individual», unde morala se manifestă «în / prin drept, iar dreptul garantează libertatea noastră», unde «morala nu admite minciuna, iar expresia adevărului este fapta», al incorectitudinii ce caracterizează / dimensionează «travaliul exponenţilor», altfel spus, al nerespectării principiilor moralei şi al netrăirii «cu adevărat în chenarele demnităţii umane», ci în «firul destrămat al unei zone de existenţă sufocate de schimbări de substanţă», «al unor glorii politice căţărate pe culmi ameţitoare» etc. În ultimă analiză / instanţă, «actuala criză este una a lipsei de încredere, este eşecul total al societăţii postmoderne, golită de conţinutul moralei» (Despre criza şi morală). Dar principalii vinovaţi de cancerele corupţiei ce au cuprins majoritatea sistemelor din România – după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989 – sunt toţi guvernanţii neoproletcultişti din ultimele două decenii; dacă prolectultismul de după al doilea război mondial a fost catapultat de la Moscova, punându-ne în fruntea statului pe evreica Ana Pauker şi gaşca sa de mafioţi stalinişti, după 1989, România a înregistrat neoproletcultismul programat de nepoţii şi strănepoţii neostalinişti ai Anei Pauker…

După „căderea Cortinei de Fier“ a Europei, din orizontul anului 1990, analistul Lucian Hetco este foarte îndreptăţit să constate o anume „simetriadă“ între criza ens-ului / insului, a Cetăţeanului şi criza Statului ca individualitate planetară, o acută criză globală ce nu mai este alimentată nici de „competiţia“ / „antagonismul“ dintre cele două macrosisteme sociale de până atunci, sistemul / lagărul capitalist şi lagărul / sistemul socialist, nici de aşa-zisa problemă a «superiorităţii unui sistem capitalist, vis-à-vis de cel comunist, acesta din urmă suferind şi el de lipsa moralei; sistemul capitalist, iată, nu mai poate fi rodnic, nici perfectibil, nici viabil, nici raţional (Vernunft), aşa cum ne-ar plăcea sau cum ar trebui să fie, fiindcă funcţionează, precum observăm cu toţii, ca şi aspect al dublei morale, după principiul lăcomiei şi al egoismului, după alte orgolii nemăsurate; a asigura creşterea economică sau capitalul propriu într-o parte, în detrimentul altei părţi, prin înşelătorie, însemnă periclitarea existenţei celuilalt».

Nu o evoluţie, ci o involuţie a conceptului de stat / statalitate pare a se fi înregistrat în ultimele două decenii, dacă raportăm situaţia chiar şi la o epocă, nu cu două decenii anterioară, ci cu peste două secole, cum, de pildă, epoca iluminismului; analistul contemporan nouă – din perimetrul unei obiectivităţi de douăzeci şi patru de carate – subliniază faptul că astăzi, statul ar trebui să funcţioneze normal, «ca instituţie în slujba cetăţeanului; ar trebui să intervină, asumându-şi rolul său de protector; pentru că pârghiile economice de care se uzitează în interes privat permit îmbogăţirea cu neruşinare» a unor indivizi, îngroşând alarmant – până la încordarea, ori până la explozia „timpanului istoriei“ – segmentul «celor lipsiţi de elementarele mijloace de subzistenţă, adâncind şi mai mult prăpastia socială»; statul trebuie să fie „garantul societăţii“ contemporane, dar nu reuşeşte nici pe departe să ilustreze acest deziderat al tuturor epocilor; «actuala criză – consideră cu multă îndreptăţire Lucian Hetco – va conduce în mod sigur la falimentul unor state, chiar şi din rândul celor europene; limita libertăţii unui stat de a acţiona, voit sau nevoit, împotriva altui stat, este determinată tocmai de existenţa drepturilor şi a libertăţilor fiecărui stat în parte şi de posibilitatea ca ele să fie respectate şi manifestate, acesta fiind esenţa ideii de justiţie internaţională – şi ea trebuie raportată ca atare şi la libertate» (Un faliment de proporţii).

Lucian Hetco are curajul de a spune Distinsului Receptor un adevăr zguduitor de limpid: «Principiul dreptului pune în prim plan problema pedepsei personale, publice, mediale etc., pentru fărădelegi, minciună, criminalitate; actuala criză nu are vinovaţi vizibili, lanţul trofic al delincvenţilor este mult prea lung, mult prea complicat; altfel spus, verigile sunt solide, iar politicienii care au făcut posibilă această criză şi au creat cadrul statal şi guvernamental pentru jaf, sperjur, sunt membri în consiliile de conducere ale marilor concerne şi bănci, fiind purtători de lobby, plătiţi şi controlaţi de către concerne sau bănci; avem de-a face cu un faliment moral de proporţii, care va schimba mentalităţile noilor guvernanţi, pentru că politica va trebui să fie în final una îndreptată spre social, spre cei mulţi şi în slujba lor, nu în slujba intereselor concernelor şi a băncilor; teza „Statul a murit, concernele trăiască!”, nu e nouă, dar a devenit actuală; acest fapt conduce la lipsa de încredere reciprocă între părţi – elitele economice şi politice, pe de-o parte, şi, pe de altă parte,  populaţia reprezentată prin cetăţeanul de rând ca parte evident prejudiciată, care va sărăci vizibil, prin creşterea impozitelor şi devalorizarea monedei naţionale, prin lipsa locurilor de muncă; elitele vor reproşa populismul, cetăţeanul va reproşa aroganţa; încrederea – între diriguitori şi popor odată pierdută – se va recuceri anevoios, prin practicarea politicii paşilor mici, în perspectiva unei apropieri de durată; nu prin cadouri electorale nefinanţabile, fiindcă politicienii nu sunt nici filozofi, nici profesori de etică, aşa cum managerii marilor bănci, firme ori concerne, nu sunt liberii întreprinzători autentici, ci doar indivizi care gestionează mijloacele de producţie şi pîrghiile sociale ce li s-au acordat, de către acţionari, în baza încrederii; preluarea răspunderii pentru deciziile manageriale sau politice luate în tandem – ca parte componentă a moralei – este însoţită de deliberări ieftine şi eschivări retorice, în caz de eşec».

Lucian Hetco, în admirabilul său patos lucid-analitic, ia taurul „crizei“ mondiale de coarne“, etalându-ne în perimetrul înalt-verosimilului «problemele ce au condus la exacerbarea oricărei crize economice», care «nu sunt doar de natură economică; ele sunt – în esenţa lor – de natură politică, iar „soluţiile” discutate şi rediscutate „democratic”, în manieră autentic-parlamentară (praf în ochii proştilor), sunt, de regulă, compromisuri, rezultate ale unor negocieri influenţate de capital şi de continuitatea carierei personale» (Teza, „Statul a murit, concernele trăiască!“, nu e nouă, dar a devenit actuală), conchizând într-un mod indiscutabil / incontestabil: «sistemul este nu doar deficitar, ci mai ales pervers, fiindcă permite, potrivit principiului roman, de a da poporului panem et circenses, o şi mai mare înrăutăţire a stării „de facto”, prin metode din media, televiziune, internet, „cultură”, sport, sexualitate şi defăimare a valorilor tradiţionale.» (Sistemul este nu doar deficitar, ci mai ales pervers).

Această admirabilă lucrare a lui Lucian Hetco, zguduitoare şi – de ce nu – chiar „lustratoare“ de conştiinţe politice, juridice, economice etc., mai relevă în corola-i de spinoase probleme ale contemporaneităţii cuprinse de criză, ori, mai exact spus, cu morala „cuprinsă de cancer“, în cel mai înalt spirit al verosimilului: «excesul de putere (ce) nu este o expresie a democraţiei autentice, ci un element coercitiv»; «„intelectualitatea” (ce) a dat de mult bir cu fugiţii» (Intelectualitatea noastră ar trebui să-şi asume riscul unei confruntări de mentalitate cu Puterea); «actuala angoasă mediatică, întreţinută eficace în scopuri economice, stimulează concret panica populaţiei vis-à-vis de un viitor incert, prin teme de genul: război nuclear ce nu poate permite supravieţuirea rasei, naţiunii sau a persoanei fizice» (Centrele puterii se află în mişcare); imaginea deformată a Valahilor / Dacoromânilor («imaginea noastră în lume ori în Europa este totalmente negativă; […] la aceasta contribuie tabloul reprezentat nu numai de inconştienţa politică sau de farsele electorale, dar şi de elementele sociale, prin fenomenul corupţiei generalizate sau al pseudo-intelectualului de duzină, reprezentând produsul tranziţiei ultimilor ani» – Complexul propriei imagini la români); „intelect-păşunismul anti-occidental“ («”păşunismul” este un fenomen care te îmbie la o nostalgie predecembristă»; «ca factor al renunţării, păşunismul evită în mod făţiş schimbarea de mentalitate din capetele noastre; păşunismul este praf în ochii omului de pe stradă, necunoscutul şi banalul român ce-o duce greu, căci termenul nu înseamnă implicit sau direct muncă, ci complacerea într-o atitudine mioritică de tip “la dolce vita”, voit letargică, de un dominant şi efectiv iz patriotic, nicidecum atacabil la prima vedere şi departe de realitatea cotidiană; păşunismul înseamnă acceptarea fără luptă a unei realităţi triste, cu toate neajunsurile sale; păşunismul are de lucru, în final, doar indirect cu Mioriţa bălaie, la fel de indirect cu ciobănaşul ce urmează a fi furat şi asasinat, ce îşi acceptă soarta, fără a întreprinde ceva în prealabil, în ciuda faptului că ştie ce-l aşteaptă» – “Păşunismul” contra nevoii de occident); cultivarea confuziei dintre români şi ţiganii rebotezaţi rromi («Această maliţioasă şi provocantă confuzie face cu adevărat rău ambelor părţi, sporind gradul de aversiune reciprocă, şi aşa consistentă, dintre români şi rromi, conduce la deterioararea imaginii româneşti în străinătate şi aşa puţin favorabilă, prin creşterea aversiunii mediatice de dreapta, ce incită la rasism…»), „integrarea rromilor“ (cf. Integrarea rromilor – o chestiune de interes major); trezirea conştiinţei naţionale valahe la cei din provincia Basarabia, smulsă din trupul Daciei de Imperiul Rus / Sovietic, re-Unirea între hotarele Daciei / României («Numai o Românie puternică economic, care îşi va revendica drepturile seculare în faţa unei Rusii agresive şi naţionaliste, va putea reintegra Basarabia în trupul ţării.» – Basarabia, pământ românesc); criza petrolului («Intrarea în Uniunea Europeană a multora dintre fostele state sovietice sau din fostul bloc comunist şi angrenarea succesivă în NATO a acestora a condus, în final, paralel cu condiţiille crizei mondiale a petrolului, ce  va deveni treptat mult mai acută, la o nouă politică economică», voindu-se «acum independentă de livrările din fosta Uniune Sovietică / Rusia. Moldova şi Ucraina, cronic dependente de livrările ruseşti, dar neangrenate în Uniune şi având perspective modeste de a deveni membre, vor resimţi în a doua parte a acestui deceniu, şocul puternic provocat de noile preţuri pe piaţa mondială, pe care ruşii le cer, în mod neeşalonat şi care nu vor fi plătibile decât prin creşterea datoriei externe şi a presiunii sociale. Altfel văzut, germanii şi-au asigurat deja o conductă exclusivă de gaze naturale din Rusia, prin Marea Baltică, evitând să treacă prin teritoriile Bielorusiei, Ucrainei sau Poloniei…» – În Est, nimic nou); Eul şi credinţa în Dumnezeu («Fiecare dintre noi posedă un Eu […]; modelul său reprezintă expresia unei entităţi ce ne marchează, fiind subiect şi obiect […]; mulţi dintre noi trăiesc doar iluzia unui Eu autentic […]; Eul nostru ar putea fi o simplă reflecţie de moment, o  situaţie oarecare, o reprezentare temporală după modelul existenţial la modă sau, prin extensie, al celui freudian, al sexualităţii individuale;  poate fi instrument al satisfacerii instinctelor noastre primare necesare supravieţuirii, devenind astfel garantul implicit al fiinţării, precursorul noilor generaţii […]. Doar în profunzimea stadiului religios, putem recunoaşte al existenţei proprii sens, ca parte componentă a unei entităţi comune, acceptate şi iniţiate corectiv de instanţa morală protectoare, ca faţetă a unui spirit universal, ori ca divinitate acceptată» – În cele din urmă, Dumnezeu!) etc.

Nu putem încheia „cronica“ noastră fără a remarca la acest fin analist politic, economic etc., un profetism furtunos, arcuindu-se foarte exact – dinspre contemporana criză şi morală – în perimetrul verosimilului: «Conflictele acestui secol vor fi: religioase, economice, revanşiste, brutale, nimicitoare, fără seamăn, şi vor costa sute de milioane de vieţi. Occidentul – leagănul civilizaţiei moderne – conflicte de proporţii nu va putea împiedica, fiindcă liderii săi politici sunt din ce în ce mai imprevizibili ori, în cel mai bun caz, mediocri, iar constelaţiile politice actuale mondiale, cu mici excepţii, sunt conduse cu diletantism. Omenirea se află la răscruce, iar centrele Puterii se află în mişcare» (Centrele Puterii… ).

Interesante sunt şi interviurile – din a doua parte a volumului – acordate de Lucian Hetco lui Eugen Evu (axat pe conceptul germanic de Tausdendsassa, „un om şi jumătate“), Veronicăi Balaj, lui Dimitrie Bălan, Iuliei Cantor-Salzani, lui Octavian Curpaş, Petre Flueraşu, Gh. Gherasim şi Mariei Diana Popescu.

Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu