Literatura romana la inceput de mileniu – evidente, sperante, perspective

Creatorul a fost în vechile societăţi un membru privilegiat. Cunoaşterea conferea atunci o poziţie de forţă, demiurgică, iar cei care o posedau acţionau aproape de fiecare dată aidoma unor despoţi. Cultura a rămas pentru multe secole o afacere restrânsă, o castă imuabilă, la care marea majoritate a oamenilor nu avea cum să ajungă. În vechile societăţi, cărturarii, cei care ştiau să scrie şi citească, conduceau. Societatea în esenţă era modelată de aceştia. Pentru a ajunge să ai ceva de spus trebuia să urmezi un întreg mecanism, trebuia să reuşeşti să te integrezi în cercurile restrânse care guvernau exprimarea. Pe parcursul istoriei, cultura, arta, muzica, au fost aservite de nenumărate ori unor interese oculte.
Multe dintre marile opere, pe care astăzi tindem să le sanctificăm, au la bază motive banale. Marii artişti ai Renaşterii au pictat, au scris şi au sculptat pentru bani, iar asta nu are nicio legătură cu valoarea intrinsecă a creaţiilor. Ceea ce pentru noi apare acum ca o minune era atunci o simplă sursă de câştig. Nu a fost niciodată nimic ruşinos în arta percepută ca o meserie.

Peisajul literar din România s-a aflat încă din stadiile sale incipiente în umbra scenei internaţionale. Lipsa vreunui laureat român al Premiului Nobel pentru Literatură spune totul în acest sens. Din păcate, autorii români au reuşit de prea puţine ori să se ridice la nivelul necesar afirmării pe plan mondial, rămânând cramponaţi în bătălia internă pentru un succes minor. Temele abordate, motivele centrale, tehnicile, par să se adreseze în continuare unei elite care, în perpsectiva globalizării şi a evoluţiei accelerate, nu mai are prea multe de spus.

În trecut, arta se adresa unei elite care deţinea puterea absolută. Oamenii simpli nu aveau putere de decizie, nu puteau influenţa procesele importante. Doar odată cu explozia economică a început să crească importanţa individului. Astăzi, opţiunile sunt infinite. Cultura nu mai poate fi impusă, ci trebuie să se impună prin valoare. Cartea se transformă într-un bun, pe care utilizatorii îl pot sau nu achiziţiona. Scriitorii de succes pe plan mondial au învăţat să se adapteze acestor legi simple, au învăţat să scrie în primul rând pentru cititorii cărora doresc să li se adreseze. Asta nu înseamnă trădarea principiilor personale, asta înseamnă doar capacitatea de a-ţi analiza opera cu detaşare şi de a identifica punctele forte şi punctele slabe.

În România din păcate foarte mulţi creatori (aş îndrăzni să spun majoritatea) nu au depăşit încă faza romantică a creaţiei. Scriitorii cred că sunt speciali, că sunt meniţi să conducă, să dicteze şi că mentalitatea cititorilor trebuie să se muleze pe ideile lor. Suntem martorii unei rupturi de proporţii, o distanţare a cititorilor faţă de literatura în care nu se mai pot regăsi şi care se încăpăţânează să nu le ofere nimic. În timp ce cărţile autorilor străini (mai ales a acelor autori etichetaţi de criticii literari autohtoni ca fiind facili sau comerciali) se vând ca pâinea caldă, scriitorii români nu reuşesc să vândă. Cărţile nu sunt cumpărate, editurile devin din ce în ce mai reticente în faţa propunerilor autohtone. Şi în loc să acuze editurile (care, aşa cum este şi normal, există şi respectă regulile unei societăţi de piaţă) de rea voinţă, scriitorii ar trebui să încerce să înţeleagă nevoile reale ale publicului. La fel ca pe orice piaţă, există o cerere, iar oamenii apelează la literatura străină pentru că românii nu reuşesc să le ofere ceea ce vor. Nu se poate spune că nu se mai cumpără carte (sunt de ajuns câteva ore de observaţie în orice hypermarket pentru a vedea că oamenii sunt interesaţi de literatură cu adevărat) atâta timp cât tirajele autorilor străini de succes apăruţi în România pot fi comparate cu cele de pe plan mondial. Da, nu se mai cumpără carte autohtonă, însă singurii vinovaţi pentru aceasta sunt scriitorii, care refuză să se adapteze cerinţelor pieţii.

Lumea literară din România, privită din exterior, apare ca fiind perfect ermetică. În afara unui contact superficial, o legătură strânsă între autor şi cititor nu există. Literatura se face la noi avându-se în vedere ipotetica valoare intrinsecă a operei. Din păcate însă, cărţile nu sunt decât foarte rar capabile să treacă testul publicului, cel mai important şi probabil singurul care contează cu adevărat. Având în vedere jocurile de culise inerente, având în vedere luptele pentru putere, avizul criticilor nu poate şi nu trebuie să determine a priori valoarea unei cărţi. Din păcate, cei mai mulţi scriitori scriu şi se citesc între ei, fără nicio legătură cu lumea reală, exterioară. Numai astfel se poate explica absenţa marilor teme de interes mondial din literatura română. Noile generaţii se concentrează asupra banalităţii în timp ce timpul în care trăim se dovedeşte a fi una dintre cele mai agitate perioade istorice de până acum. Literatura română însă pare să evite cu obstinaţie marile teme, de interes general, pare să evite adevăratele polemici purtate la nivel global. Aproape niciun autor român nu dă semne că ar dori să se implice pe scena politico-socială, aproape niciun autor român nu încearcă să se transforme într-un actor pe plan mondial. Preluăm orbeşte paradigme fără să încercăm să venim cu ceva nou, fără să încercăm să stabilim noi limite. Literatura română stagnează de ani buni, fiind incapabilă să producă cărţi de impact, cărţi care să schimbe mentalităţile, cărţi care să însemne cu adevărat ceva, pentru că nu crede cu adevărat în ea!           
Şi principalul motiv al insuccesului este lipsa unei audienţe suficient de mare şi de diversificată. Elita căreia i se adresează în principal cărţile este nesemnificativă în contextul actual. Omenirea a evoluat, am depăşit stadiul social în care o minoritate stabilea regulile imuabile. Astăzi libertatea de expresie şi multiplele capacităţi de exprimare permit fiecărui individ să fie activ în cadrul societăţii. Şi iată de ce impactul unor cărţi care insistă să se adreseze unor elite îşi restrânge din ce în ce mai mult paleta de publicuri ţintă. Oamenii, atunci când se simt respinşi, aleg altceva. În trecut, când presa era controlată de intelectuali, când alte mijloace de informare nu existau, monopolul literaturii nu putea fi contestat. Astăzi, când explozia media a eliberat societatea de acest monopol, literatura se vede nevoită să reziste atacurilor noilor forme de comunicare. Şi pentru asta mesajul trebuie schimbat. Dacă ne încrâncenăm să păstrăm formule învechite, dacă aplicăm orbeşte aceleaşi metode perimate, vom ajunge să scriem doar pentru scriitori. Iar lectura acestora, determinată de foarte multe ori de interese colaterale, nu contează foarte mult. Nu ne putem aştepta la un feedback coerent din partea unui competitor de aceea trebuie să ne apropiem de cititor şi să încercăm să îl câştigăm, să încercăm să îl atragem de partea noastră. Omul trebuie să simtă că are de ce să revină, trebuie să simtă că merită să stingă televizorul pentru a citi câteva pagini, trebuie să simtă că acele pagini îi pot oferi ceva nou, ceva inedit, ceva folositor. Până la urmă, viaţa omului este guvernată de un cinism existenţial firesc. Timpul este limitat şi trebuie să faci în permanenţă alegeri. Literatura a ajuns astăzi o simplă opţiune pe care trebuie să ştim să o promovăm având în vedere interesele reale ale publicurilor ţintă.
Ideologia balcanică în general şi românească în special este bazată pe arhetipul înfrângerii. Ca popor ne-am privit aproape întotdeauna depreciativ. Vedem foarte rar în cazul românilor o solidaritate care a ajutat alte popoare (exemplele cele mai elocvente ar fi israelienii şi americanii) să reziste unor adevărate şocuri. Întotdeauna creatorii români caută motive pentru a-şi justifica insuccesele în loc să caute modalităţi pentru a reuşi. Ştim foarte bine să dăm vina pe ceilalţi, însă nu suntem capabili să găsim o cale spre victorie. Situaţia politico-socială din România este un exemplu perfect în justificarea acestei teorii. Nu există actori hotărâţi, nu există oameni dispuşi să rişte pentru o idee, dispuşi să meargă până în pânzele albe pentru a încerca să schimbe cu adevărat ceva. Ideile măreţe se topesc în faţa primului obstacol real doar pentru a da naştere unor alte idei măreţe. Iar această redundanţă pare să continue la nesfârşit. La aproape 20 de ani după căderea comunismului nu facem decât să scormonim trecutul, la aproape 20 de ani de la prăbuşirea unui regim nu facem decât să ne agăţăm de justificările aparente oferite de acesta. Şi capitalismul urmează. Globalizarea este identificată ca principal vinovat, lumea reală este atacată pe baza unor speculaţii metafizice groteşti. Se pare că ne place postura de victimă, se pare că ne place această senzaţie că înotăm împotriva curentului. Ar fi foarte uşor să ne întoarcem şi să încercăm ceva nou, o altă abordare, însă noi ne încăpăţânăm să nu o facem.

Idealurile măreţe care justifică această atitudine afişată de majoritatea intelectualilor români sunt simple paravane. Omul care vrea întradevăr să facă ceva nu se sfieşte să îşi afunde mâinile adânc în noroi. Până la urmă, cele mai frumoase perle sunt găsite în cele mai adânci şi mai întunecate colţuri.

Nu încerc să fac o pledoarie pentru renunţarea la idealuri, din contră, ci pentru adaptarea acestor idealuri la realitatea imediată. Nu trăim într-o lume paradisiacă de aceea comportamentul nostru nu trebuie să presupună existenţa unei astfel de lumi. Pământul poate exista şi în absenţa noastră, timpul se scurge implacabil şi tot ceea ce trebuie să facem este să învăţăm să ne adaptăm condiţiilor exterioare. Nu suntem izolaţi într-un turn de fildeş, pentru că înainte de a fi scriitori suntem oameni. Să nu mai încercăm să ne subminăm natura umană firească doar pentru a pretinde că suntem speciali. Nu trebuie să fim absurzi pentru a crea ceva special, este îndeajuns să ne sondăm imaginaţia şi să alegem de acolo punctele noastre forte, punctele care ar putea să îi intereseze pe ceilalţi. Viaţa este până la urmă o cursă permanentă şi dacă vrem să reuşim trebuie să ştim cum să ne vindem cât mai bine calităţile.

Literatura occidentală nu este facilă, ci apropiată cititorilor. Oamenii nu cumpără raţional, pe baza unor argumente ştiinţifice sau literare, oamenii cumpără bazându-se în primul rând pe afectivitate şi pe un hazard natural inerent. Viaţa nu poate fi explicată, viaţa nu poate fi dogmatizată. Zecile de curente literare, grupurile mai mici sau mai mari, generaţiile, toate acestea nu înseamnă nimic pentru utilizator, pentru acel om care intră într-o librărie şi cumpără o carte fără să ştie de ce o face cu exactitate. Poate că era frumoasă coperta, poate că îl pasionează autorul, poate că o face din snobism, poate că o face pentru că e la modă, poate că o face pentru că vrea să cunoască mai mult… Important este să o facă, pentru că doar aşa pot apărea reacţiile, doar aşa mesajul poate ajunge cât mai departe. Atâta timp cât mesajul ajunge la cei cărora el le este destinat (ceea ce în cazul unui autor bun înseamnă orice categorie de public), cartea îşi îndeplineşte misiunea. Să nu mai tânjim după o perfecţiune pe care nu o vom atinge niciodată. Numai în matematică există acest concept, numai teoriile sterile au în substrat ideea de perfecţiune. Viaţa nu e matematică, viaţa e hazard, haos. Nu există reţete, pentru că în esenţă consumatorul nu acţionează raţional. Da, există studii, da, există aproximări, însă surprizele nu pot fi evitate niciodată. Nu avem certitudinea unui anume viitor şi tocmai de asta trebuie să riscăm. Literatura este un risc şi doar cei dispuşi să-şi asume acest risc şi să meargă cu el până la capăt vor reuşi.

Teoriile nu pot fi aplicate, pentru că teoriile presupun condiţii ideale. Există atâtea exemple, însă majoritatea preferă se le ignore, deşi acţionează la fel în fiecare zi: s-a demonstrat că fumatul dăunează sănătăţii şi totuşi asta nu are nicio relevanţă pentru fumători, mâncarea fast-food este considerată nocivă de majoritatea specialiştilor şi totuşi asta nu împiedică oamenii să o prefere aproape de fiecare dată. Iată cum indivizii acţionează emoţional şi nu raţional. De ce am crede atunci că verdictele unor critici (evocând de cele mai multe ori teme, motive şi noţiuni absurde şi imposibil de argumentat) sunt importante pentru public…? Se pare că vânzările contrazic această variantă. Şi da, există posibilitatea autosuficienţei, să credem oamenii sunt ignoranţi, însă a spune astăzi asta înseamnă a oculta artificial realitatea. Acum, când demasificarea s-a extins, a pretinde că evidenţa socială nu contează este pur şi simplu absurd.

Oricât de bună ar fi considerată o carte de critici, nu va exista fără cititori. Pereţii nu vor vibra niciodată în faţa unor cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi ele. Fără ceilalţi nu existăm de aceea trebuie să învăţăm să ne preţuim cititorii şi să încercăm să ne punem în locul lor. Să încercăm să renunţăm la ipocrizie şi să scriem ceea ce am vrea să citim ca simpli oameni nu ceea ce le-ar conveni criticilor să citească, să gândim mai mult cu inima şi mai puţin cu raţiunea. Înainte de a face asta, să renunţăm la toate ideile tampon pe care le adorăm. Să învăţăm să nu ne mai minţim întreţinând iluzii, sau, dacă vrem neapărat să le întreţinem, să nu ne lăsăm conştiinţa suprimată. Putem să îi minţim pe ceilalţi, însă cel mai important este să nu ne minţim pe noi înşine. Şi dacă vom reuşi să înţelegem că nu trebuie niciodată să ne minţim vom ajunge să nu mai simţim nevoia de măşti.

Literatura română nu reuşeşte să ofere realitate. Aglomerarea de imagini şocante, curentele care promovează scriitura autentică, nu fac decât să creeze o insuportabilă senzaţie de artificialitate. Viaţa este în esenţă duală, contrastele se întrepătrund. Acum eşti trist iar în secunda următoare eşti fericit, ceea ce pentru tine apare ca o tragedie poate să-i stârnească celui de lângă tine hohote de râs. Să nu mai scriem încercând să îi forţăm pe cititori să adere la ideile noastre, ci să încercăm doar să îi provocăm pentru a obţine cât mai multe reacţii. Tăcerea este cu adevărat catastrofală şi un autor sincer cu sine însuşi ştie că scrie pentru a îşi transmite mesajul cât mai departe şi pentru a ajunge cunoscut.

Succesul neaşteptat este trecător. Scriitorul trebuie să îşi stabilească de la bun început un ideal materializabil spre care să tindă. Doar dacă îţi doreşti cu adevărat să ajungi în vârf vei avea şansa de a o face cu adevărat, doar dacă şti să lupţi pentru idealurile tale vei putea să învingi. Viaţa în care nu te implici este o existenţă găunoasă, falsă. Dacă nu pui pasiune în ceea ce faci nu vrei reuşi să sensibilizezi pe nimeni, dacă nu trăieşti cu adevărat nu vei reuşi să laşi nimic în urma ta. Acestea nu sunt concepte sterile, ci modalităţi de viaţă. Nu contează în ce mod trăieşti, ci doar intensitatea la care o faci, nu contează până unde reuşeşti până la urmă să ajungi, ci cât ai încercat să faci. Fără resentimente, tu eşti singurul vinovat pentru succesul sau insuccesul tău, tu eşti stăpânul absolut al propriului univers. Creatorul nu trebuie să aştepte compasiune şi înţelegere, nu trebuie să pretindă că statutul său îi garantează ceva. Nu, trebuie să creăm şi să încercăm să valorificăm la maximum rezultatele acţiunilor noastre.

Să învăţăm să credem în noi. Însă pentru asta nu avem nevoie de simboluri, sau de justificări. Credinţa în noi există pur şi simplu. Scriitorii de astăzi folosesc trucuri, încearcă să-şi confecţioneze identităţi, pentru că nu au încredere în ei, nu au curajul să-şi afirme cu tărie individualitatea. Nu ai cum să greşeşti pentru că totul ţine de context. Şi victoriile ţin doar de context, iar marii creatori ştiu să învingă în contexte grandioase. Să ne luptăm pentru a realiza cât mai mult, însă fără ifosele specifice. A scrie este o meserie şi viitorul nu aparţine celor care “depind” de ideea abstractă de inspiraţie. Scrii sau nu, eşti capabil sau nu. Dacă nu eşti capabil, dacă scrisul nu te face să te simţi bine, renunţă, nu te crampona de senzaţiile tale doar pentru a îi impresiona artificial pe ceilalţi. Omul este construit să fie fericit. Cei ce nu sunt fericiţi suferă şi trebuie să lupte pentru a îşi rezolva aceste probleme. Starea naturală a omului este fericirea firească iar dacă scrisul te privează de aceasta renunţă la el.

Doar atunci când scrii cu zâmbetul pe buze vei fi consecvent cu fiinţa ta. Nu contează despre ce scrii, reţine, a scrie nu este sinonim cu a trăi. Scrisul este doar o interpretare a vieţii, o formă de divertisment. Nu suntem damnaţi, nu suntem neînţeleşi, nu suntem martiri, suntem pur şi simplu oameni care în loc să lucreze într-o bancă aleg să scrie cărţi. Scriitorul român trebuie să înveţe să accepte societatea din care face parte, trebuie să se integreze. Să nu ne încrâncenăm în rebeliunea noastră ci să acţionăm de fiecare dată aşa cum simţim. Să nu ne temem să păşim pe drum, chiar dacă acesta este arhiplin, sau din contră, gol. Însă această alegere nu este ceva special, este pur şi simplu natura noastră acceptată. Să mergem înainte, să luptăm în loc să ne plângem de milă. Totul este până la urmă un simplu joc.

Literatura română va începe să existe cu adevărat abia atunci când va deveni capabilă să accepte noul. Vremea romantismului a trecut, astăzi cinismul stă la baza societăţii. Atunci când posibilităţile sunt nelimitate, bătălia devine dură. Fără marketing nu poţi învinge, fără să rişti nu poţi să câştigi. Da, ne putem amăgi la infinit cu succese iluzorii, însă omul cu adevărat împlinit este cel capabil să reziste oricărui atac şi să îşi vadă de drumul lui. Să privim întotdeauna în sus, pentru că jos ajung doar cei slabi. După prăbuşire apar multe teorii care pot să o justifice, însă prăbuşirea în sine le invalidează. Lumea aparţine învingătorilor.

Scriitorii români trebuie să înceapă să trăiască. Şi nu mă refer aici strict la realitatea mundană imediată, la existenţa brută. Fiecare dintre noi trece prin aceleaşi stări fizice, de aceea cititorii s-au plictisit de cărţile acestea. De asemenea viaţa aseptică descrisă în antiteză cu prima nu are mai mult succes. Realitatea nu este împărţită în alb şi negru, pentru că niciodată nu suferi cu toată fiinţa ta. Să acceptăm că suntem haotici şi vom şti cum să ne adresăm semenilor noştri. Trebuie să găsim obsesiile, trebuie să aducem ceva nou, trebuie să seducem publicul, să îl răsplătim, pentru a îl convinge să vină din nou la spectacol. Nu este o misiune sacră, nu este nimic absolut, lumea poate trăi şi în absenţa cărţilor. Esenţa literaturii viitorului este simplă: autorii trebuie să găsească mesajul sau mesajele pe care cititorii, în funcţie de trăsăturile lor specifice, să şi le poată însuşi şi materializa. Cuvintele care nu nasc cuvinte sunt moarte. Cărţile care nu nasc cuvinte sunt moarte. Dacă vrem să existăm, trebuie să le arătăm tuturor unde suntem!