Fundamente psihologice ale constructelor comunicării

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Simptomele „comunicării bolnave“

Relaţiile interpersonale determină existenţa proceselor de dezvoltare a personalităţii individului, de cunoaştere personală şi a celorlalţi. Alex Mucchielli, epistemolog şi specialist în ştiinţele comunicării, investighează în lucrarea Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare (Iaşi, Editura Polirom, 2005, 264 p., Traducere de Giuliano Sfichi, Gina Puică şi Marius Roman, siglă: MuccAc / Psychologie de la communication, Paris, Presses Universitaires de France, 1995), comunicarea interpersonală – proces uman fundamental – abordând acest instrument de acţiune asupra semenilor în lumina investigaţiilor din domeniul psihologiei (începând cu anul 1880 şi teoriile freudiene, până la cele mai recente postulate ale Şcolii de la Palo Alto, 1980).

Pornind de la teoria sistemică a mijloacelor de comunicare în masă, Alex Mucchielli îşi organizează discursul analitic în: Partea I – Paradigmele de referinţă şi metodele de studiere a comunicării, Partea II – Formele comunicării interpersonale şi Partea III – Psihologia situaţiilor de comunicare, compartimente structurate, la rândul lor, în capitole şi subcapitole, bogate în exemplificări, dar şi în concluzii clare, relevând tratarea hermeneutică a comunicărilor, precum şi capacitatea autorului de realiza sinteze.

Din perspectiva paradigmei structural-expresive, „comunicările pe care le face subiectul sunt deci expresii ale conflictelor sale pulsionale interne şi ale transformărilor impuse pulsiunilor de către mecanismele de apărare“ (20-21). Pentru motivaţionişti, „«buna comunicare» este comunicarea ce va provoca o dorinţă, o motivaţie sau o nevoie profundă şi care, aproape fără ştirea subiectului, îl va face «să se mişte» spre obiectul dorinţelor sale“ (25). Conform paradigmei formal-tranzacţionale, axată pe formele comunicărilor, mesajele verbale şi paralimbajul se supun unor stări (raţionale, afective, normative / morale) de emisie / receptivitate. Comunicarea devine un ‘joc’, un „sistem recurent de tranzacţii adeseori repetitive, superficial plauzibile, cu motivaţii ascunse“ (32). Acest joc al comunicării foloseşte stratageme / „ansambluri de tranzacţii interpretate în mod sistematic de către un individ în scopul ca interlocutorii «să intre în jocul lui» şi să-i permită să joace un rol complementar“ (31). Jocul social reprezintă „o formă de manevrare şi manipulare a semenilor ce vizează atât avantaje sociale (o anumită structurare a relaţiilor), cât şi avantaje psihologice (rezultate din mecanismele de apărare şi, în acelaşi timp, din satisfacţiile pulsionale)“ (33). Paradigma relaţional-sistemică se bazează pe existenţa în comunicare a interacţiunilor: digitală şi analogică (prin cuvânt şi prin paralimbaj), simetrică şi complementară (roluri similare şi complementare, individ supus sau autoritar, schismogeneză), astfel încât „fiecare fiinţă va fi concepută ca oferind un ansamblu de relaţii sau exercitând o tentativă de a impune interacţiuni lumii şi celorlalţi“ (45). Pe acest palier al comunicării, grupurile, familiile, instituţiile sunt considerate ‘bolnave’, dacă au instituit jocuri rigide, în care participanţii se găsesc în postura de subordonaţi / complementaritate, fiind totodată extrem de ataşaţi valorilor şi normelor instaurate prin persuasiune şi urmărind perpetuarea acestora (principiul homeostaziei sistemice – 44). Paradigma fenomeno-praxeologică, axată pe explicitarea semnificaţiilor exprimate de către subiecţi, dezvăluie permanenta reconstrucţie colectivă a lumii, pornind de la un fond comun împărtăşit, prin empatie. Ca urmare, „noi construim lumea, nu o percepem“ (Şcoala de la Palo Alto, Apud MuccAc, 57).

Analizând formele comunicării interpersonale, ca interacţiune socială permanentă şi globală, Alex Mucchielli stabileşte mizele fundamentale: miza informativă, miza de poziţionare existenţială (exprimarea / crearea indentităţii, poziţionarea în raport cu celălalt), miza de mobilizare (influenţarea interlocutorului, confruntarea cu alteritatea), miza relaţională (jocul de seducţie), miza normativă (sistemul minim de reguli împărtăşite). Comunicarea adeseori plasează individul în situaţii de comunicare paradoxală, de incongruenţă perturbatoare, pasivizantă: este liber să decidă / să aleagă, dar i se impun anumite produse, servicii şi comportamente. Comunicările de influenţare implică forţa de sugestie a cuvântului, dar şi intenţia de intimidare. Comunicările defensive funcţionează în sensul supraestimării potenţialului şi diminuării greşelilor. Comunicarea proiectivă este expresia proceselor care se desfăşoară în personalitatea individului, dezvăluindu-i viziunea despre lume.

Psihologia situaţiilor de comunicare abordează, sintetic, întâlnirea, comunicarea amicală / în familie, întâlnirea amoroasă / viaţa de cuplu, discuţia şi dialogul, interviul, negocierea, dialogul psihoterapeutic, prin prisma conceptelor ‘cunoscut / necunoscut’, ‘bine / rău’, ‘autentic / manipulativ’, ‘dominat / dominant’, identificarea socială / relaţională, efectul de întipărire al primelor relaţii / iubiri, reflexul de apărare etc.

Autorul stabileşte adevăruri incontestabile referitoare la actele de comunicare:

Fundamentarea psihologică a procesului de comunicare totală dezvăluie mecanismele complexe ale gândirii şi acţiunii individului şi colectivităţilor umane, prevenindu-ne asupra multitudinii situaţiilor când comunicarea umană se dovedeşte, din nefericire, „bolnavă“.