„Laura celor o sută de cuvinte”, Maria-Gabriela Constantin, ed. LIMES, Cluj, 2010
Citind cartea Mariei-Gabriela Constantin, „Laura celor o sută de cuvinte” primeşti în dar o bogăţie alcătuită literar din cuvinte, dar şi un peisaj complex de stări şi situaţii ale unei lumi întregi, aşa cum se dezvăluie celui care nu se dă înapoi înaintea vieţii. A fi, acesta poate fi verbul esenţial al volumului, din punctul de vedere al autoarei, care lasă imaginaţia cititorului să fie cuprinsă atât de întrebări cât şi de răspunsuri. Căutări ale fiinţei umane, la toate vârstele – copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate – percepţii primite în dar privind în adâncul omenesc, dar şi pe ferestrele mai întunecate ori mai luminoase ale vieţii.
Cartea are o primă parte de povestiri, grupate în teme diferite, din acele zone ale existenţei care fac mereu să fie necesare întrebări. Dincolo de realitatea imediată a subiectelor, povestirile lasă cititorului teme deschise. Căutarea continuă dincolo de text şi mesajul lor poate fi astfel bine definit. În detalii fin creionate, uneori cu tuşe puternice, desluşeşti viaţa şi tainele pe care le oferă spre descoperire. Un numitor comun al acestui prim grupaj de povestiri este cuvântul, văzut de Maria-Gabriela Constantin ca vibraţie primordială – „la început a fost cuvântul…” – care poate alcătui noi realităţi. Personajele care descoperă lucrul acesta prin experienţe personale sunt binecuvântate cu bucuria aproape copilărească a înţelegerii, a pătrunderii unor taine care nu sunt predate în şcoli. O iniţiere care capătă caracter de definire a omului, în relaţia sa cu timpul şi cu sine însuşi (vezi „Râul curgea alene prin Galeş”). Avem situaţii doar aparent simple, care se dezvoltă firesc în simboluri şi semnificaţii mai adânci. Un banal dicţionar poate deveni un prilej de introspecţie şi de asumare a schimbării lumii în mâini care ar putea părea lipsite de putere („Laura celor o sută de cuvinte”). Doar atât, o sută de cuvinte făcute să vibreze împreună, prin simpla alăturare în paginile unui dicţionar, pot schimba un strop de lume, aşa cum se schimbă la rându-i cel ce alcătuieşte lucrarea aceasta. Găsim un anticar bătrân care este răsplătit cu harul de a citi în fiinţe „medicamentul” necesar pentru viaţă, sub forma cărţilor dăruite în dar fiecăruia („Cartea întâmplărilor”). Mai cunoaştem un traducător care e purtat până la căpătâiul unei paciente operate de o tumoare pe creier, angajat numai să traducă familiei în limba albaneză tot ceea ce spun doctorii, dar care pătrunde în viaţa şi durerile unor oameni care, în cu totul alte împrejurări, i-ar fi fost indiferenţi (”Traducerea”). În altă poveste, pe câteva pagini asistăm la un crâmpei de viaţă în care se suprapun gânduri şi stări în fiinţa care îşi face drumul spre servici în felul obişnuit, dar care, în acea zi, înţelege mult mai mult, vede cu altfel de vedere, devenind în felul acesta mai conştientă de sine („Porumbeii”). Câţiva paşi de dans, făcuţi cu o inimă curată, pot să treacă graniţele realităţii şi să devină mijlocul (starea) prin care comunicarea cu poetul mort de curând să fie posibilă, în teritoriul rezonanţelor pure, dincolo de timp („Fandango”). Există şi adolescentul pasionat de muzică, descoperind în vacanţa de august cum sunt definiţi cei din jur de vibraţiile sunetelor şi imaginilor. O trezire a conştiinţei, acesta ar putea fi elementul comun acestei părţi de povestiri ale volumului, din care cititoriul primeşte lecţia pe care o reprezintă aparent banalul cuvânt. Pierdut sau luat de vânt, cu importanţă mai mare sau mai de loc, însă întotdeauna urmat de consecinţe, cuvântul este forţa cosmică asupra căruia suntem invitaţi să medităm.
Cartea continuă cu alte câteva scurte proze alcătuite pe tema morţii. „Jocurile cu moartea”, titlul care le cuprinde, poate exprima esenţa fiecăreia. Fie că e vorba de moarte ca personaj viu, aproape uman, uneori chiar ironic, (când e văzută ca o fiinţă care nu doreşte decât să schimbe o vorbă cu cineva, într-o lume într-o continuă grabă – „Moartea şi ziua de mâine”), fie ca o prezenţă oglindită de peste timp („Oglinda”), sau ca o stare miracol posibil („Moartea şi fântâna”). Motivul fântânii este un simbol deosebit de puternic, apărând în paginile cărţii de câteva ori, ca imagine a sinelui care nu se schimbă niciodată, oricât de adânci ar fi apele sale. „Lumea e doar un alt chip al sinelui”, aflăm din carte. Un adevăr cu semnificaţii care presupun responsabilităţi de introspecţie adâncă. Vedem mai apoi moartea ca o stare deosebită a sufletului, o transformare a percepţiei, o schimbare de stare, de fapt a aceluiaşi sine, cu care moartea este ultima şi nu cea mai puţin importantă întâlnire. În decoruri şi timpuri din cele mai diverse, oameni din cei mai diferiţi primesc ceva de dincolo de viaţă, prezenţa care e aceeaşi şi totuşi atât de diferită pentru fiecare. Moartea, ca o pereche nevăzută şi necesară a vieţii, are chipul şi asemănarea omului, ascuns de obiceiuri şi educaţie, dar vizibil într-o anumită fracţiune de secundă personală, a fiecăruia. Neîndoielnic, moartea nu există. Surpriza întâlnirii cu cealaltă stare a vieţii, uitată în fiinţa umană, e foarte clar transmisă de Maria-Gabriela Constantin. Ultima povestire din aceste „Jocuri cu moartea” („Fereastra spre cer -allegrezza mio cor-”), e una dintre cele mai frumoase, purtând patina altui timp, medieval, în care arta fără corp a muzicii devine fluviul fără sfârşit în care trecem de cealaltă parte a vieţii, curat şi blând, necontenit, spre pacea din cer. Un bun ochi de regizor pare că scrie un scenariu deosebit de poetic, cu mijloacele curate ale cuvântului bine temperat.
A doua parte a volumului este povestea de viaţă a autoarei, descrisă cu multă sensibilitate şi axată pe cele mai importante clipe. „Variaţiunile Iona” se intitulează, trimiţând la ideea de pântec atotcuprinzător, mai mic sau mai încăpător, care ar putea fi lumea noastră rotundă. Descoperirea universului personal, mai întâi a celui copilăresc, apoi ale marginilor sociale, familia, şcoala, vecinii, urmate de participarea deplină la viaţă prin cele câteva corpuri pe care autoarea şi le află în călătoria prin timp. Ca şi cum s-ar reface înţelepciunea indiană a alcătuirii din culori a fiinţei, cu întregul spectru al luminii, aşa suntem călăuziţi prin poveste, însoţiţi fie de arta muzicii, fie cea a picturii, într-o lume a ideilor, curată şi vie asemenea proiecţiei ei lumeşti. Pretutundeni, oameni apropiaţi sau mai îndepărtaţi (tatăl plecat din ţară), vizibili, tangibili, mama, sora şi fratele, sau mai nevăzuţi, cei din umbră, veghiind la fiecare aspect al vieţii comunitare, nu comuniste sau socialiste. Aflăm puterile de a supravieţui ale omului într-o lume lipsită de Dumnezeu, în care „nauca”, ştiinţa, e ridicată la rang de zeitate, împotriva naturii. O depersonalizare imposibilă, o umbră nevăzută veghiind asupra tuturor detaliilor vieţii cotidiene, dar incapabilă să înfrângă sufletul omenesc. Şi totuşi, o mică jucărie, un cântec sau o mângâiere a mamei pot căpăta o inestimabilă valoare când sunt impregnate de fluidul viu al dragostei. Mici comori pe care autoarea le-a primit în dar, adevărate talismane care o însoţesc pe calea vieţii. Trecem prin experienţa maternităţii, cu toate emoţiile şi bucuriile ei, „corpul din corp” prilejuindu-i autoarei o exprimare foarte bine stăpânită, poetică aproape.
Apoi, în plină tinereţe, decembrie 1989. Un şoc al neaşteptatului care vine deodată şi poate descuia uşile altui fel de înţelegere. O fereastră deschisă spre lumea mult visată a fi liberă, dar care de fapt tânjeşte spre cu totul altceva, spre o alternativă care dezamăgeşte la rându-i când cade cortina de fier. Semnificativ pentru aceste idei este dialogul din finalul volumului (pag. 196-199). Din nou, ideea de pântec, de balenă mai mare care înghite, de extindere spre limite necunoscute, care pot fi frumuseţea aventurii, călătoria nesfârşită a vieţii. Poate chiar năzuinţa spre „cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, încă nedescoperită sau imaginată.
„Brusc, înţelegi. Eliberaţi de teroarea unui viitor radios, avem nevoie de un temei al luminii. Iar raza nu este cea orbitoare a lui Saul, ci a unei altfel de lumini, mai blânde. Ce ne rămâne de făcut nouă, fiinţe muritoare, indecise dacă în zămislirea noastră suntem mai degrabă lut însufleţit sau trestii gânditoare? Ne mai rămân destule, chiar dacă nu oficial.” (pag. 201). Dar toate acestea nu sunt deajuns, ni se spune. Aşa este, omul este lumină cristalizată în lutul unui trup de lumină, căutându-şi încă raza strălucirii în ceilalţi şi pentru ceilalţi.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.