Studiile academice despre literatura intelectualistă (Elie Faure, Rene Huyghe, Marcel Brion…) ne atrag atenţia că, între două direcţii-generaţii – antagonice (în cazul de faţă, Vasile Militaru – Adrian Botez), una cultivând intropatia, iar cealaltă obiectivismul structurilor estetice, se păstrează cadrul social-istoric, filtrat prin spiritul cartezianismului, dintr-o scolastică de tradiţie religioasă, punându-se problema remarcii elementelor afective ale limbajului care, de la Charles Bally încoace, se numeşte stilistică.
Vom porni spre a judeca latura obiectuală, în grad intelectual exprimată, prin care forma lingvistică devine pecete a sintaxei poetice, a multora dintre versurile lui Adrian Botez, de această dată în ultimul său volum, Cartea Profeţiilor (Editura Rafet – 2010) – structurată de cele patru capitole: 1. Cartea profeţiilor, p. 5-44; 2. Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii, p. 45-87; 3. Cartea descântecelor, p. 89-119; 4. Cartea apocalipsei p. 121-134; în finalul cărţii, există o selecţie a referinţelor critice şi note biografice. Numai un scriitor de rangul domniei-sale ne putea pune în faţa unei situaţii pe care nimeni nu o mai analizează ca raport sau dimensiune, în relaţia emitent-receptor, şi anume: Adrian Botez se adresează cititorului cult, pe cât posibil rafinat, în mod obligatoriu credincios şi patriot, pentru că orice poem se dovedeşte a fi o construcţie deliberată – şi astfel îl vom înţelege, numai dacă vom împărtăşi intenţia ce-i stă la bază: „eu nu scriu pentru om – ci pentru stele/ fac semne – fierăstrău la mari zăbrele:/ să nu-mi mai fie,-n noapte,-atât de greu/ să-i strâng – senin – mâna Lui Dumnezeu! […] degeaba tragi cu ochiul pe la geamuri/ degeaba te urcaşi pe-nalte ramuri:/ lucrarea mea – cu zimţi de liberare/ nu e deschisă pentru fiecare” (Pentru cine scriu eu, p.48) De această dată, pe „fundaţia” poeziei religioase, dascălul de integritate culturală va construi, din liantul intuiţiei, cu ceea ce realitatea derulează în societatea contemporană, poezia de consistenţă profetică: „voi – care veţi urma smintelii mele/ să nu mă plângeţi – ci să luaţi aminte:/ n-am apucat să spun multe cuvinte/ dar câte-am spus – vă fie neuitare:/ pe Crist nu-l pui la zuruiri de zare/ ci la icoana-n suflet – lumânare!” (Despre Hristos – târziu, p. 115) Scrisul se realizează, în mare parte, cu ajutorul fantasmelor – activând ideologii din lumea reală, pe fondul emoţiei contemplative a poeziei, cerându-i-se cititorului de condiţie elevată să intre în rezonanţă cu presiunea creatoare din climatul poetului: „prin jungla dreptăţilor oarbe-ale morţii/ lepre târăsc peste apele-amiezii:/ demoni – ca viermii – în inima sorţii/ podidit-au clopotniţe – jalnici diezii!” …asociată fiind cu demascarea efectului psihologic transmis asupra maselor, de subcultura întreţinută tendenţios la rang superlativ: „ce beznă-n lumină! cutremur de crez!/ bolnavele măduvi de ceasuri prelinse/ ne cară – cu viaţă cu tot – şi-s încinse:/ refuz să plutesc – într-un dangăt cu miez…” (Jungla dreptăţilor oarbe-ale morţii, p. 55) Acest refuz de a consimţi într-un fel decesul spiritual (însuşit şi de subsemnatul) ni-l înfăţişează pe Adrian Botez sprijinindu-se cu pioşenie pe soliditatea tradiţiilor – în care motivul moral superior determină actul atitudinii, ce abordează şi fixează fragmentele unei lumi fărâmiţate: „ce-a mai rămas din ţara asta – demn?/ doar munţii convorbesc cu Dumnezeu-/ doar ei strivesc – sub creste – nori – mereu!/ …de ne-ar strivi pe noi – păduchi: al Târfei semn!” (Ce-a mai rămas din ţara asta?… p.22). Faptul că s-a marcat cu majusculă echivalentul unei ere (al Târfei semn) ne demonstrează un soi de contradicţie spirituală, pe fondul ironiei culte, amintindu-ne de Minna von Barnhelm, iniţiatorul acestui gen de artă. De fapt, în poezia lui Adrian Botez practica limbajelor curente fixează până la detaliu obiectul exprimat, gradul de complexitate, capacitatea de cuprindere definind valoarea intrinsecă. Prin caracterul activ pe care îl trădează cu uşurinţă limbajul convenţiilor sociale, în formularea tuturor acestor aspecte îl descoperim şi în cu totul alt gen de ironie pamfletară (prin şfichiuire), adresată factorului de decizie viciat (în speţă liderului politic) : „prea multă spermă azvârlită la canal/ prea mult străin în laptele de mamă:/ e jalnic să devii din om – semnal/ şi rău – când muntele – nisip se farmă.” […] „ …unde eşti, unde – Codru Dumnezeu?/ respir cenuşi – din ce în ce mai greu…” Aceasta este o caracterizare continuată de obţinerea fizionomiei „copilului din flori” (reţinem străinul din laptele de mamă, n.n.) Limbajul acesta este un instrument al acţiunii de complicitate – subînţeleasă – cu cititorul regăsit în tensiunea spirituală a autorului, totul definindu-se sub auspiciul intenţiei estetice, prin faptul că neologismul include metafora proverbială, la un moment dat – reprodus fiind într-un vocabular retoric: „ai fost scăpat din pântec – în hazna/ şi garnisit : bulbuci de râs prostesc…/ nu eşti slăvit de păsări – o cazma/ îţi ţine loc de Arborele-obştesc!” (Prea mult şi prea puţin, p. 84).
După ce acuză vehement pe acei propagandişti ai lumii întunericului, ai declinului moral, vom observa încercarea lui Adrian Botez de a converti monstruosul, rătăcitul din beznă, la lumină pe calea credinţei consecvente, confirmându-ne că deţine o conştiinţă încadrată maximei lui Publilius Syrus: Ignoscito saepe alteri, nunquam tibi (Iartă pe alţii adesea, niciodată pe tine însuţi) : „să vii – de Crăciun/ cu mine – în aceeaşi biserică/ friguroasă – tu javră/ umflată/ buburoasă!/ să-L priveşti – dimpreună cu/ mine – pe Pruncul cel/ dezgolit – pe/ Hristos Cel/ Pribeag şi sărac/ Scuipat şi Umilit!/ nu se cade să-ţi cauţi/ tu – un Dumnezeu mai/ călduros decât al/ meu: ori suntem copiii/ aceluiaşi Dumnezeu – ori/ Hristosul meu/ zgribulit – va/ bate război crâncen – cu/ Veneticul tău – potrivit din/ burtă şi guşă – cu/ ticăloşia ta – puţind/ încinsă şi râncedă – cât şi/ credinţa-ţi!/ vino cu/ mine – tu jivină borţoasă – la încercarea/ Bisericii de Ger – pronaos la/ Cer!” (Vino cu mine, p. 71) Este vizibilă similitudinea punctului de vedere creştin ortodox cu cel al lui Vasile Militaru, unde se consumă o conştiinţă a timpului, identificând tocmai în acest paralelism structură-fenomen, substratul leibnizian: „ eine durch menschliche Knust verfertigte Maschine ist namlich nicht in jedem ihrer Teile Maschine” (Maşina realizată prin artă, nu este o maşină parţială). Chiar şi Leibniz constată faptul că amprenta artei modifică esenţialitatea tehnicului ca realizare, în timp ce tehnica, la rândul ei, mediază expresia esenţialităţii. Doar determinarea actului creator – atât la Militaru, cât şi la Botez – rămâne legată de inspiraţia filosofico-religioasă. Câteva repere importante de ordin tehnic extraarticulare, la nivelul formei şi conţinutului, se cer a fi explicate în detaliu, deoarece se evidenţiază flexiunile, corelaţia dintre eufonie şi forţa verbului, la care autorul recurge, oferindu-ne variantele silabice ale versului, ca efect al momentului de exaltată inspiraţie: „ştiu că trebuie să stai/ mereu – cu spatele la/ ceva/ cineva.” (Cu toate cele patru feţe, p.12) sau: „zadarnică este/ lepădarea de sine/ târzie – a/ omului” (Prea târziu, p.14). Aşadar, nu este vorba de o schimbare autonomă a formelor, ci de o modificare a funcţiei poetice, în raportul accent lexical–cantitate. Dialectica cu care Adrian Botez îşi muzicalizează poemele derivă din existenţialismul sartrian, prin amploarea negativismului acordat spectrului decadent, în favoarea preceptelor religioase strămoşeşti, ca bază a revigorării factorului educaţional şi, mai departe, redobândirea valorii spirituale a Neamului: „într-o lume în care diavolii ne scriu leacuri/ nu se întâmplă decât farse, crime… fleacuri!/ să te întorci acasă – leneş – fără cap/ e chiar normal – nicicum un handicap!/ […] a trăda – huli – distruge,-e – un lucru bun/ necesar- hrănace – cât un „big” dejun: […] caligrafiem pe cer minuni de-obrăznicie/ toată ziua ne şpreiem cu blasfemie” (Leac pentru această lume, p. 82). Îndemn, atitudine efervescentă, poet dominat de dorinţa de a trezi, „din somnul cel de veci”, Naţiunea: „daţi jos urgent din birje vizitiii/ ce peste inimi au trecut cu roata:/ aceasta-i ţara unde mor copiii -/ demonii să-i înlocuiască-s gata!” (Aceasta-i ţara unde mor copiii, p.111). Adrian Botez are şi nota de penalizare atribuită, la fel de prompt, „surzimii” : „vorbeşti, vorbeşti… – degeaba, pentru viduri – / vorbeşti o limbă a muţilor de ţară:/ oricât te urci pe scara planetară/ te huiduie amoebele, în triburi! […] „batjocura tăcerii te ucide” […] „profet mizeriei de-a te-ndoi de om,/ de-a lâncezi pe muchia de atom – / eşti doar o umbră pe un zid, în lună” (Batjocura tăcerii, p. 54).
Bineânţeles că Materiam superabat opus, şi în cazul lui Adrian Botez. Necesitatea de obiectivare creatoare face ca sentimentul să ia forma şi intensitatea stărilor din mediul conviv. Aici, într-o intimitate desăvârşită, poetul îşi descarcă versului, tensiunile adâncimilor sufleteşti – unde stilistica deţine actul de creaţie a viziunii asupra lumii, prin natura filosofico-raţională, estetico – poetică: „bătrâne Doamne – între – întunecate/ crengurile Tale – îmi caut/ inima” […] e atâta negrăită/ Lumină – clocotindă tăcere – aşteptare rămasă/ îngerilor – în frunzişul din care/ spre omenirea-nsărăcită dezlegatu-s-au în sfârşit/ glorioase – Rădăcinile Izvorâte-ale/ Graiului-Graalului” (Graiul Graalul, p.15) …. continuând, în acelaşi ton, să divulge slăbiciuni şi profeţii, se face auzit glasul sufletului solitar, cel opus sufletului practic, social… sufletul care se vede împins să se exprime plin de clocotul trăirii intense: „între fulger şi/ tunet – se desfăşoară fiinţarea/ mea: Dumnezeu fulgeră – chiar/ trăsneşte – inspirat de puritatea/ stâncilor – iar eu/ eu – puturosul om – întârzii/ potrivind sunetele/ tunetului – să ia urma – şontâc-şontâc/ Ei – Triumfalei întru/ Fastul Exploziei Facerii/ Lumini./ Poezie – ajunge- L din urmă pe/ Nevăzutul Cosmic – sau măcar pe/ Distinsul Dirijor!” (Între fulger şi tunet, p.37) Adevărul cum că poeticitatea unei poezii constă în modul coerent al sentimentului indus de social, alternat de intuiţie, care nu este altceva decât o viziune penetrantă asupra realităţii, nu poate exclude forma unei contagiuni sugestive, ca şi o împăcare cu sine şi cu lumea: „când El mă va chema – se va face/ linişte în pădure: razele lunii se vor/ împletici printre cele – ale / soarelui – aiurare de/ zodii.” […] „timpul înşelării s-a ghemuit/ spăimântat de moarte – la picioarele/ mele: gâfâie cumplit – gata-gata să/ spargă crustele de lumină-ale/ stelelor” (Când El mă va chema, p. 41).
Câtă forţă are metafora boteziană, descifrată prin descrierea pasului făcut peste pragul vieţii în moarte, şi înălţarea sufletului la stele… Vom lăsa alte aspecte constatatoare asupra cărţii în seama distinsului cititor, iar noi vom încheia tema analitică, exprimându-ne convingerea că Adrian Botez îşi completează opera cu încă un succes editorial.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.