Daniela Gifu. Oglindiri spirituale. Editura Limes, Cluj-Napoca
Daniela Gifu nu este uşor de clasificat. Fără să reprezinte neapărat „un caz” pentru literatura contemporană, reuşeşte etapă cu etapă să atragă atenţia prin coeziunea şi proprietatea formulărilor. Mai rar aflăm un intelectual (atât de apropiat de mediul universitar) în ipostaza de a aşterne pe hârtie mare parte a frământărilor personale. Demonstrând încă de la început tăria unui caracter aparte, Daniela Gifu nu este interesată, decât în măsura cuvenită, de ceea ce se va zice despre eseurile sale.
Ultima ei carte, apărută la Editura Limes, Cluj-Napoca, continuă un drum spiritual ce fusese anunţat încă de la volumul „33. Jurnal de iniţiere spirituală”. Având prefigurat în centrul discursului chiar scopul ultim al fiinţei creştine, tânăra scriitoare realizează odată cu paginile volumului de faţă noi geometrii metaforice complementare, în cadrul cărora ne propune, într-o manieră lingvistică accesibilă, nuanţări fericite la câteva din parabolele de factură religioasă.
Deşi licenţiată la Facultatea de Fizică a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, coordonatoare ulterior a programelor cultural-educaţionale la Casa Municipală de Cultură din Cluj-Napoca, preşedinte al Asociaţiei culturale Art Verba, dar şi iniţiatoare a cenaclului literar-artistic Cenaclul de Seară, ca să nu mai enumerăm alte „parteneriate de suflet” ori titluri obţinute (precum masteratul căruia îi urmează calitatea de doctorand), Daniela Gifu are fericita ştiinţă de a-şi elibera discursul de preţiozităţi ştiinţifice ori literare „nelalocul lor”, necăzând însă nici în pericolul de a împrumuta elementele definitorii ale retoricii de amvon. Apropiată mediului monastic prin pelerinajele pe care mai mult le bănuim din spatele rândurilor, autoarea exemplifică modul fericit de formare a intelectualului postdecembrist. Fără să fi aderat la socieţăţi civice inoperante, Daniela Gifu vorbeşte pentru omul ieşit în drumul către Biserică dar rămas în Cetate, a cărui conştiinţă se zbate pentru recuperarea Adevărului.
La nivelul semnificaţiilor cele mai complexe, raportul de coordonare prezent în titlu – „Eu, tu şi El” – re-aşază în zona obişnuitului conceptul de „îndumnezeire a omului”. Motivul apei este împrumutat din literatură însă este parţial resemantizat: oglindirile spirituale aduc aminte de o zonă a experienţelor reciproce, aflate într-o permanentă continuitate ori renaştere. Tonul confesiv ce este întâlnit cu fiecare pagină ne indică matricea culturală a autoarei. Îndrăznind să o consider mult mai apropiată de tradiţia Bisericii de Răsărit, constat că majoritatea judecăţilor emise conduc înspre a circumscrie realitatea iubirii. De altfel, nu sub forma vreunui joc gratuit, ci motivat, primul capitol se intitulează „La început a fost iubirea”, aducându-mi aminte de fericita zi în care m-am întâlnit cu superba „expunere” a părintelui Dumitru Stăniloae din „Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea”. Aceasta e şi una din calităţile scrisului marca Daniela Gifu: te invită permanent la o redescoperire a propriei persoane; mai mult, îţi propune, de ce nu, scurte exerciţii comparative între experienţele scriitorului şi cele ale lectorului.
Însuşi conţinutul cărţii are o structură tripartită: partea de eseuri adună o suită de şapte texte aşezate într-o ordine bine stabilită, amintind de celebra Scară ortodoxă. Acestea sunt exemplificative prin chiar titlurile pe care le poartă: „La început a fost Iubirea”, „În armonie cu Legea”, „Omul, structură trinitară”, „eu, tu şi El”, „Problematica Postului Mare”, „Trădarea, o formă de iubire a sinelui?”, „Prin Lumină, spre Cetatea lui Dumnezeu”. A doua parte a cărţii nu constrastează ci, cum deja am afirmat, completează într-o altă manieră parte din afirmaţiile făcute. Acum se pleacă de la succinta rememorare a unor experienţe personale, comentate ulterior prin prisma citatelor biblice ori ale Sfinţilor Părinţi. Realmente inedită este a treia parte a volumului, acolo unde ne surprinde interesul pentru un gânditor relativ necunoscut maselor largi. Omraam Mikhaël Aïvanhov este prezent prin 33 de pasaje, pe larg comentate de Daniela Gifu. Voi reţine doar câteva rânduri referitoare la cotidian: „Un fin cunoscător al realităţilor lumeşti se confruntă mental şi spiritual cu două viziuni: una retro, conservatoare şi una metro, postmodernă. Prima este desigur ataşată de tradiţii şi obiceiuri, de valorile culturale, iar a doua înclină să o neglijeze pe prima, considerând că lejeritatea culturală, ignorarea specificului unei identităţi asigură comoditatea existenţială. Modul cum ne ridicăm viaţa dinaintea morţii este – prin urmare – principala preocupare spirituală. Dacă o pustiim de adevăr, de curăţie, de armonie, de iubire nimic n-o mai poate salva de cădere, de putreziciune”.
Aşadar, din cele explicit formulate mai sus, ar trebui ca Daniela Gifu să fie enumerată alături de alte nume tinere (Mihail Neamţu, Răzvan Codrescu, Mircea Platon, etc.) interesate de starea ortodoxiei, deşi în cazul ei, metoda este diferită, netinzând către generalizare ori abstractizare, ci lăsând lucrurile în zona indicilor unui ego mereu conştient de drumul său.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.