Despre copiii razboiului

Uzodinma Iweala, scriitor de origine nigeriană, a debutat fulgerător, la doar 23 de ani, cu “Fiarele n-au patrie”, o carte şocantă, care condamnă atrocităţile comise în ţările africane. “Fiarele n-au patrie” este o mărturie cutremurătoare a unui băiat de 12 ani, forţat să lupte în trupele de gherilă dintr-o ţară africană. Volumul a fost întâmpinat cu elogii critice fără precedent şi distins cu premiul Barnes&Noble Discover Award în anul 2006. Deşi ficţiune, cartea se bazează pe experienţa autorului, care a lucrat în Nigeria cu supravieţuitori ai războaielor civile şi reuşeşte să redea o atmosferă halucinantă pe alocuri, în faţa căreia cititorul nu poate rămâne insensibil. Atrocităţile, înţelese prin mintea unui copil în căutare de dragoste, capătă proporţii inimaginabile, sugerând drama unui întreg popor.

În “Fiarele n-au patrie”, cititorul descoperă violenţă, brutalitate împinsă la extrem. Lumea nu mai aparţine de mult copiilor, iar aceştia trebuie să se adapteze, să accepte războiul şi să trăiască conform normelor acestora. De la păpuşi la violuri, de pe băncile şcolii în camioane pline cu arme, de la atingerea mamei la abuzurile sexuale ale unui comandant rebel. Iweala redă un drum de iniţiere presărat cu obstacole, pe care fiecare dintre noi trebuie să îl facă, într-o formă sau alta. Până la urmă, cu toţii descoperim ce înseamnă dragostea, însă nu pentru toţi înseamnă acelaşi lucru: ”Vomit peste tot. Nu pot să mă opresc. Comandant spune că e ca atunci când te îndrăgosteşti, dar nu ştiu ce înseamnă asta. Simt că un ciocan îmi bate în cap şi în piept. Mă mînâncă nasul şi gura. Văd culori peste tot şi îmi simt burta goală. Treaba dintre picioare mi se face tare. Aşa e când te îndrăgosteşti?”

Limbajul folosit conferă realism volumului. Agu, doar un copil, încearcă să înţeleagă lumea în care a fost aruncat fără voia lui, însă nu reuşeşte să privească situaţia în ansamblu. Construcţia volumului scoate în evidenţă procesul de acumulare a frustrării, care îi va marca pe indivizi pe parcursul existenţei. Autorul nu îl rupe pe Agu de mediul său, permiţându-i să îşi păstreze autenticitatea. Lipsa unei culturi generale minime şi limbajul de multe ori agramat sunt compensate însă de forţă, de rezistenţă, calităţi prin care Agu reuşeşte să se salveze, să rămână el însuşi, fără să cadă pradă dezumanizării specifice conflictelor. Ucidem, fără să ne identificăm însă cu crima. Uzondinma Iweala construieşte un peisaj al dedublărilor, unde războiul poate transforma orice individ în monstru, fără însă a îi altera întotdeauna esenţa… Atacând numeroase teme tabu, Iweala le prezintă cititorilor atrocităţile războiului, fără a încerca să cosmetizeze nimic.

O privire subiectivă, o viziune apocaliptică pe alocuri, prezentând degradarea unei întregi comunităţi, reducerea indivizilor la o stare animalieră primară. Instinctele devin singurele arme, iubirea dispare, fiind înlocuită cu dorinţe simple, imediate. Vrem să mâncăm pentru că vrem să trăim, existenţa devine dintr-o dată foarte banală, pentru că oamenii mari sunt mereu graşi, iar fiecare dintre noi vrea să ajungă om mare: “Şi când o să fiu om mare, ştiu că o să pot să-mi citesc cartea mea fără să mă deranjeze nimeni cum era-nainte şi nimeni n-o să mai poată să-mi zică ceva. O să le zic tot la oamenii, o să le zic să facă aşa şi aşa şi o să am grijă să-şi plece capul şi să se uite numai în pământ când vine să mă salute şi să-mi aducă apă când vreau sau mâncare când vreau. Şi o să fiu gras fiindcă oamenii mari sunt mereu graşi; mereu are aşa mult ca să mănânce. Şi o să mănânc toată mâncarea până mi se umple stomacul şi după aia o să mai mănânc până când stomacul meu o să fie aşa plin că nu o să-mi mai văd picioarele chiar dacă-mi întind de tot gâtul. Şi cred că o să fie bine aşa fiindcă chiar dacă nu o să mai pot să mănânc mai multă vreme măcar n-o să mă prefac fantomă aşa ca acum din cauza războiului.”

Stilul este minimal, autorul scoţând în evidenţă doar detaliile strict necesare. Prespectiva este îngustă, însă cititorul va reuşi să construiască singur imaginea de ansamblu. Războiul în totalitatea sa nu contează aici, pentru că drama este vie, pulsează în faţa ochilor noştri. Nu contează motivele, justificările sunt inutile. Moartea nu poate fi înţeleasă, nicio ideologie nu justifică crima. Iweala sugerează dezolarea, disperarea oamenilor care nu înţeleg de ce trebuie să moară. Nimic nu va rămâne nepedepsit în viziunea lor, însă asta nu mai contează pentru mama care îşi pierde copilul.

Războiul, ca un catalizator universal, este portretizat prin efectele sale. Departe de mişcările grandioase, departe de tablele stategice imaculate, Iweala ne prezintă lumea din spatele frontului, suferinţa fiecărui soldat, murdăria şi groaza întipărită în sufletele copiilor obligaţi să ucidă. Disperare, puţine cuvinte, priviri înfrigurate şi frisoane, iată cum dispare mirajul “oamenilor mari”. Cititorul încremeneşte, descoperind o suferinţă atroce, pe care mulţi dintre noi nu o bănuiau. Iweala însă nu abandonează lumea creată, portretizând-o sub forma unei iubiri care, chiar dacă abstractă, reuşeşte să întreţină speranţa: “Când îi zic astea ea doar se uită la mine şi văd apă-n ochii ei. Aşa că-ncerc să-i spun, dacă îţi zic asta o să te facă să crezi că sunt un fel de bestie sau drac. Amy nu mai zice niciodată nimic când spun asta, dar apa tot străluceşte în ochii ei. Şi-i spun, bine. Sunt toate lucrurile astea, dar am avut cândva şi mamă şi ea mă iubeşte.”

“Fiarele n-au patrie” este o carte profundă, care reuşeşte să se apropie de cititor, să îi înfăţişeze o dramă. În spatele limbajului simplu, în spatele emoţiilor de multe ori rudimentare, se ascunde drama unei lumi, sfâşiată din interior. Autorul nu încearcă să răspundă la întrebări, obligându-l pe cititor să mediteze la sensurile existenţei sale. De ce? Întrebarea fundamentală în jurul căreia se construieşte volumul nu îşi găseşte răspuns în acţiunile protagoniştilor. Însă Iweala ne lasă să visăm. Şi, chiar dacă nu este întotdeauna dimineaţă, nu trebuie niciodată să ne pierdem speranţa. Aşa începe…

Bibliografie Uzodinma Iweala – Fiarele n-au patrie – Polirom – 2007