…căutarea rădăcinilor pentru a afla prezentul şi viitorul, o contopire până la neauzirea de lumină…
Semnul de foc: „În lirica lui Eugen Evu nimic nu este forţat, deşi travaliul nu lipseşte. Aici totul are înfăţişări verosimile. Totul este „rupt” din credibilitatea fenomenului. În „Stăpânul Jocului” el este de fapt un stăpân al focului alchimic din care scânteie transmutaţia prin transfigurare uneori terifiantă, în interiorul solar al textului. Frumuseţea plastică, virtuozitatea expresiei sunt incontestabile. Dincolo de armoniile de cristal, palpită profund trăiri existenţiale, „semnul de foc” al acestui poet. În creaţia lui Eugen Evu, fragmente de lumi diferite (paralele) se suprapun – metafizic vorbind – şi se întretaie prin desconsiderarea oricărei cauzalităţi. Autorul pare a se întreba, sugerând că toate cuvintele pot fi reacţii în lanţ, explozii de sonuri şi culoare – dacă poezia nu îşi este suficientă sieşi” …
Victor STEROM,
Revista „Cafeneaua literară”
Eugen Evu, împătimit de poem, bolnav de vers şi în călătorie spre ţara cuvintelor înviate, îşi publică, în ultima vreme, scrierile, grăbit şi nerăbdător ca un adolescent, în diverse reviste din ţară şi occident. Ceea ce atrage la aceste poeme este tema: căutarea rădăcinilor pentru a afla prezentul şi viitorul, o contopire până la neauzirea de lumină.
Poetul pare preocupat de punctul zero a fiinţei umane, pentru că acolo au fost puse puterile toate pentru forma aceasta trupească. Aparent temele par banale în ultimele poeme, dar el vizează filozofia lui a fii, un a fi ca este, fiind şi care va veni, dinamic prin misterul revelat treptat.
Obiectul de studiu pentru Eugen Evu este fiinţa sa, de parcă acolo au fost puse secretele majore la creaţie, prototipul ascuns în mintea lui de poet trăitor prin metaforă şi semn. Presiunea asupra versului este maximă pentru că poetul caută şi o viziune asupra a ceea ce va fi dincolo, convins că viaţa nu se opreşte, aşa, brusc, la marginea poemului, ci continuă cu forţă, ca un izvor ce va ţâşnii dincolo, o metaforă intuită ce se va descoperi ca mesaj clar cândva.
Acest lucru se vede în poemul „Vremea coasei în ceruri”, scris în memoria părinţilor săi, pentru că realul spiritual este unul care poate fi auzit, simţit, trăit. Tatăl tânăr care bate coasa, fluierând bucuros, dincolo de timpul planetar, este de fapt oglinda poetului, certitudinea că viaţa va continua dincolo de ierburile amare ale zilei: „Ce va fi şi a mai fost vreodată./ Semănaţi luminilor prin ramuri/ Adineauri de odinioară/ Rămurind prin neamuri/ Viaţa iară/ Moarte netezind morminte, fiară,/ Lume luminând să nu-şi dispară…/ Sieşi seceriş fără hotară…”
Viaţa fiecăruia e scrisă în fiinţă, adânc şi dureros, o descoperi ca pe o epistolă veche, venind de departe, din papirusul de carne pe care a scris creatorului: „Nu noi străbatem drumul, ci este scris în noi/ Dorinţa de nu-şi stinge plăpânda ei comoară/ Şi cât trăim ne-ntoarcem unde ne naşte, iar,/ E-n Suflet Dimineaţa de încă Decuseară…” (Revelaţie). În cazul acesta timpul se topeşte, distanţa dintre fiinţa prezentă şi cea ideală a fost redusă la versul cu muzicalitate stranie de văzător beat de lumina zorilor, un fel de vorbire în limbi, aflată sub controlul logosului, cu mesaj precis, aproape de natură matematică, pentru că poezia nu este una a probabilităţilor efemere, ci una a certitudinilor trăite.
Interesantă imaginea omului gol, lipsit de apărarea aparenţelor convenţionale, agreate de societate, o imagine ingenuă a unui Adam regăsit undeva în grădinile pământului, un Adam dornic de viitor, fără apărare în faţa posibilităţii ratării ţintei, o temă preluată din gândurile unui adolescent în căutarea maestrului, complexă prin potenţial: „E falsă-n om ruşinea naturii-n goliciune/ Străin ca sublunarul smereniei primare/ Din spaime troglodite şi convertiri barbare/ Ca răsucite-n beznă captive plante- rune/” (Goliciunea).
O noapte banală în nopţile vremurilor este importantă nu prin romantismul întâlnirii dintre el şi ea, ci importantă prin repetarea genezei, posibilă minune dată omului prin dragoste, acea dragoste a orgasmului cosmic, de facere de galaxii şi planete noi, pregătite să preia viaţa: „Ce infimă-i partea/ A unei nopţi în doi/ Arzând olaltă/ Şi contopiţi/ chemarea cea înaltă/ A facerii s-o stâmpere cu noi/ Necunoscutul lumii/ Dragostea divina!/ Aici oriunde-aceeaşi/ Ca lumina/” (Din noaptea…).
Privind prin univers, Eugen Evu simte frigul stelar, un frig pătrunzător, ca semn că lumile sunt posibile. El preia temele vechi zidite în piramide egiptene, scrise cumva în stele, ori în misterul alcătuirii unui cer posibil doar de pe pământ, ca taină, până la urmă dezlegată de poet, prin posibilitatea cântecului racordat la cuvântul lichid ce dă viaţă. „Şi Dumnezeu va trece ca pe-o punte/ Aşa cum în răbdarea din Poem/ Sămânţa înnoieşte sacrul Semn/” (Atrium).
Scriind în modul acesta, Eugen Evu preia ceva din modul frust de a scrie a lui Ion Barbu, redescoperind logosul sublim în esenţa eternităţii, împletit cu misterul din versul lui Blaga şi din poezia populară ca mod de a striga în lume mai altfel, ca la nedeia necesară. Evident autorul refuză experienţa aventurieră, preferând experienţa spirituală adâncă a iubitorului de poezie, ca mod de a invoca divinitatea, de a sta de vorbă cu Dumnezeu pe puntea dintre a fi şi a nu fi.
Undeva, prin poezia aceasta poetul fuge de moarte, e o frică disimulată în teme majore, care nu vizează mundanul, ci adamul… Dragostea e văzută ca posibilitate de regenerare, cerul ca mesaj posibil de descifrat, părinţii ca repetarea tiparului, arderea ca secret de depăşirea trupului slab, un somn în cifra şapte…
Apoi, brusc, având vizibilitatea vârstei, contrariile care altădată afectau fiinţa umană de carne, la vârsta întrebărilor de început, aceste contrarii sunt văzute ca structural necesare, pentru a dinamiza fizic şi spiritual omul, pentru a-l ajuta spre împlinire şi desăvârşire, gestionarea marilor probleme ale spiritului fiind, de fapt, arta de a trăi cumva comod în efemer. „Îngenunchează, Îngere pustiu/ Să te împac cu demonul ne-viu/ În arhetip umanul de sub frunte/” (Atrium).
În aceste poeme Eugen Evu renunţă cumva la ambiţia sa de a fi poet în Ardeal, având impulsul energetic fundamental pentru a fi poet al continentului OM-ul, un continent universal, aflat chiar la îndemâna noastră, dar scufundat cumva cu Atlantida de sub frunte…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.