„…Tu care iei leprosul, hulitul şi proscrisul
Şi cu a ta iubire le-nchipui paradisul,
Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire…”
( Litanii către Satan – Baudelaire )
Pe 31 august se împlinesc 143 de ani de la trecerea în eternitate a celui supranumit „poetul blestemat”, Charles Baudelaire ( 1821 – 1867 ), una dintre figurile „contondente” ale poeziei şi ale culturii universale, o pasăre albă, misterioasă, bătând din aripi printre norii învolburaţi ai vremii…
Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare…
Nedespărţiţi tovarăşi urmând cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare…
Mort la 46 de ani, lovit de excesele vieţii boeme, de nedreptăţile justiţiei şi de cele ale lumii, pe jumătate paralizat, abrutizat de droguri şi de sifilis, asemeni unui albatros rătăcit deasupra oceanului vieţii, zburând către un ţărm iluzoriu şi însoţind neobosit corăbiile speranţei, pe punţile cărora îşi mai trage din când în când răsuflarea, poetul blestemat nu cunoaşte altă fericire mai mare decât zborul:
Pe punte, jos, ei care-s pe deasupra regi,
Acuma par fiinţe stângace şi sfioase…
Şi aripile lor albe şi mari se lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase..
Orice escală între două zboruri, între real şi ireal, între rai şi iad, între Dumnezeu şi Satana, este de fiecare data un eşec, un supliciu la care este supus invariabil:
Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma ce slut e şi flămând…
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strâmbă schiopătând…
Trăind ca un prinţ al întunericului într-un univers lugubru şi eretic, neînţeles de nimeni, în care nu există reguli sau oprelişti, întoarcerea sa în noroiul existenţei, în lumea aceasta prozaică şi absurdă, cu oameni fără aripi şi fără cer în suflet, rămâne mereu dificilă şi dureroasă:
Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă…
Jos pe pănânt, printre batjocori şi ocări
Aripile-i imense-l împiedică să meargă….
( Albatrosul – Baudelaire )
Exorcizarea frumosului pare să fie pentru poet singura cale de a-şi regăsi frumuseţea furată de Diavol şi aruncată printre Florile răului, car vor înflori, din păcate, prea târziu:
Femeia lângă mine se zvârcolea sălbatic
Asemeni unui şarpe zvârlit pe un jăratic
Şi frământându-şi sânii molatic şi barbar
Cu gura ei de fragă rosti dulceag şi rar:
„ Am buze moi şi-n ele am tainică ştiinţă
De-a pierde-n orice clipă, pe-un pat, o conştiinţă…
Adorm orice durere pe sânii mei zglobii,
Bătrânii vin la mine cu zâmbet de copii
Şi pentru-acela care mă vede-o dată goală
Sunt cer, sunt soare, lună şi linişte astrală!
În voluptăţi atâta de pricepută sînt
Când pe-un bărbat în braţe îl strâng şi îl frământ
Sau când îmi dărui sânii să-i muşte sau să-i sugă,
Timidă sau lascivă, puternică sau slugă,
Ca-n patul care geme de-ncolăciri feline
Toţi îngerii nevolnici s-ar pierde pentru mine !
Când din ciolane vlaga şi măduva mi-a stors
Iar eu cu lenevie spre dânsa m-am întors
Să-i dau o sărutare de dragoste, zării
Doar un burduf cu pântec umflat cu murdării!
O clipa-am închis ochii cuprins de-o spaimă mare,
Şi când i-am deschis iarăşi spre zările solare,
În locul unde monstrul, cu-o clipă mai-nainte,
Stătea-mbibat de sânge, puternic şi scârbos,
Văzui acum un maldăr de mucede-oseminte
Scoţând din ele-un sunet scrâşnit şi fioros,
Un scârţâit de tablă strident, ca o morişcă
Pe care vântul, iarna, în nopţi pustii o mişcă…
( Metamorfozele Vampirului – Baudelaire )
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.