Da, abia la 45 de ani am ajuns si aici. In Mesopotamia sfasiata de razboi. De ce? Uite-asa! De bine ce-mi era pe plaiurile mioritice….
Tallil, SOT 1, 13 iulie 2007 02:00 PM (ora Baghdadului)
Am început de nuj câte ori această… „scrisoare” să-i spunem, deşi, cum mă ştiţi majoritatea, mai degrabă sunt în stare de relatări. Pe de altă parte, am lăsat acasă (RO) mulţi prieteni, mai mult sau puţin virtuali, cât şi persoane care îmi sunt dragi şi mai mult decât atât ;). Poate că le sunt dator cu o explicaţie sau doar vreau să le arăt că nu i-am uitat, ori…
Ce mai calea-valea, internetul e de vină. Da, fiindcă de ieri dimineaţă nu mai avem conexiune la internet, dracu’ ştie ce au făcut proştii ăştia de la GCC1, că nu sunt în stare de nimic. Au nişte electricieni minunaţi, dar a căror calificare lipseşte cu desăvârşire – de fiecare dată când umblă trebuie să se defecteze câte ceva. Ieri au lucrat iar la cablurile de alimentare. La mine în cabinet nu a mai mers dup-aia o priză şi în tot campul a picat internetul. L-am văzut pe cel care a lucrat la cabina unde e clinica: se uita cam ca mâţa în calendar la panou. E acelaşi tip care se chinuie (şi promite că va rezolva) să facă să meargă ventilatorul de la mine din baie. Asta de mai bine de o lună.
Deci: nu am internet. Internetul, bată-l vina! Din cauza lui s-a petrecut totul. Dacă nu era internetul n-o mai găseam pe Mirela, nu mai căutam serviciu în Bucureşti şi nu mai ajungeam lângă zigguratul din Ur, de care mă despart vreo 2 km. Îl puteţi vedea şi în poză ;), cred că va fi mascota mea de-acum înainte.
Acum exact şase săptămâni (sau 43 de zile) călcam pentru ultima oară în Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate a Judeţului Dâmboviţa…
03:00 PM. Am făcut o pauză fiindcă mă săturasem de muzica pe care o ascultam (Bon Jovi şi se terminase albumul) şi voiam ceva nemaiascultat de mult. Clasică. Nu am găsit pe hard decât Concertul nr. 5 de Beethoven (pe care l-am şi ascultat între timp). Dar simfonia a 9-a? Edvard Grieg? De ce nu sunt pe hard? Abia acum am găsit DVD-ul cu pricina. Era greşit scris pe el şi de aceea…! Îl copiez acum… Deci…
Da, acum şase săptămâni îmi luam adio de la sistemul de asigurări de sănătate marca RO. De aici, de la 2300 de km şi la şase săptămâni distanţă, vă spun eu de ce nu merge: fiindcă nu are cum să meargă. Sistemul de asigurări de sănătate, aparent reformat, este comunist cu c mare sau cu K, nu are importanţă. Fiindcă promite totul şi nu are nimic, decât o gestiune frauduloasă a resurselor, nu prea mari, dar existente totuşi… până a ajunge în buzunarul firmelor de medicamente. Da! Asta e partea cea mai vizibilă (pentru mine) a marii escrocherii care e sănătatea marca RO. Iar partea covârşitoare de vină nu o poartă guvernanţii sau guvernaţii în inocenţa (:P) lor. Nu. O poartă corpul medical şi medicii în primul rând. De ce? Nu vreau să vă stric şi vouă dispoziţia, dar câteva lucruri merită a fi spuse. 1) Fiindcă pare categoria profesională cea mai lipsită de coloană vertebrală. Fiindcă înghite orice şi oricum fiindcă se bazează că 2) şpaga tot merge (apropo, au trecut peste 40 de zile şi n-am primit nici măcar o ţigară – din contră, am dat! – şi nu mi s-a întâmplat nimic, nu mi s-au uscat mâinile, nu mi-a scăzut randamentul intelectual <după cum se vede>, nu am slăbit, nimic). 3) Fiindcă medicii sunt complicii întreţinerii acestei stări de fapt, lăsând cartea şi studiile serioase deoparte pentru a se face intermediari în comerţul cu iluzii. De când am terminat facultatea, pot număra pe degete progrese terapeutice autentice, reale, în schimb în lumea modei medicamentelor s-au lansat colecţii aproape în fiecare anotimp, unde a pus botul mai tot slujbaşul din sănătate, antrenându-l la rândul lui pe pacient să cumpere high-endul de rigoare. Iar statul… iar statul a venit cu banii care lipseau pentru cumpărarea unui Maybach farmaceutic, când, pe traseele sanguine ale românilor, poate circula bine mersi şi un Tico, cu aceleaşi rezultate. În fine… pentru cei mai mulţi expozeul ăsta nu are niciun sens. Un singur lucru mi se pare clar: nimeni (repet, nici chiar corpul medical!) nu are de gând sau curajul să demoleze sistemul ăsta putred, mincinos şi perfid care parazitează atât conştiinţa cât şi sănătatea românilor.
Gata! M-am descărcat, dar, credeţi-mă, de multe ori, parcurgând distanţa dintre camp şi DFAC2 m-am întrebat ce puii mei caut eu aici, în pustiul ăsta prăfos şi pietros din vecinătatea Kuwait-ului şi a Arabiei Saudite, cu 48°C la umbră în fiecare zi, fără umbră de nor, înconjurat de uniforme americane, australiene şi (norocul meu!) româneşti, implicate într-un război care nu se simte direct şi de care mă simt cu totul străin? Simplu: fiindcă nu se mai putea. De mai bine de doi ani de zile am realizat că, din punct de vedere profesional, înaintam cu răbdare şi obedienţă pe un dead-end numit „medicină de familie”. Perspectiva de a-mi lua cândva la revedere de la medicină din cabinetul meu de la poalele Bucegilor (oricât mă mişcă şi acum amintirea dimineţilor când treceam podul…
Mă încânta din ce în ce mai puţin. Buciumeniul este o comună corcită, nici countryside, nici town. Plină de şmecheri. Ca să te poţi impune acolo, trebuie să fii cel puţin la fel de şmecher ca ei. Şi, de când
Ei, nimic nu se întâmplă brusc. Gândul de a renunţa să mai caut în România de lucru se insinuase cu mult înainte, de prin februarie-martie, când am primit un telefon pentru un post de medic pe un vas de croazieră. Salariul oferit mi-a mărit ochii cât cepele (3000 € pe lună, în vreme ce în RO abia treceam de 300), numai că în zece zile trebuia să fiu în Italia. Şi acum îmi pare rău că am declinat oferta (cu rugămintea de a fi păstrat în baza lor de date, totuşi!). Am aşteptat-o pe Mirela să vină de la serviciu, i-am spus. Concluzia noastră: nu se poate atât de repede! Apoi, prin aprilie, după ce am aplicat la mişto pentru medic undeva într-o zonă de conflict, mă abordează la telefon o voce blondă ;), eu eram în microbuz, ea mă întreabă dacă aş fi dispus să merg în Iraq (să vedem despre ce e vorba, răspund eu), dacă sunt dispus să dau un interviu în engleză în cursul după-amiezii (de ce nu?). Telefonul nu a mai sunat, dar încep totuşi să mă interesez de Iraq. Informaţiile ce îmi parvin nu sunt prea drăguţe: limitat la a sta în camp, dificultăţi în a ţine legătura cu cei de acasă şi… nelipsitele avertismente că acolo e război. Pe 10 mai dau a patra oară examenul pentru carnetul de conducere (şi iarăşi nu reuşesc să dau şi traseul!), pe 11 dimineaţa aplic din nou la mişto pentru medic de medicină generală, de data aceasta era scris clar Iraq şi salariul: $ 4000 pe lună. Îi spun Mirelei, râdem amândoi, să ne mai îndulcim amarul că nu găsim ceva de doamne-ajută şi prin Bucureşti. A doua zi, sâmbătă dimineaţa, pe când Mirela era coborâtă la cumpărături, sună telefonul. Nr. privat. În fine… Răspund. O voce tot cam blondă. De data aceasta eu am timp. Sună din Iordania, în legătură cu firma GlobalMed pentru care am aplicat pe ejobs. Îmi explică mai în detaliu şi îmi răspunde la întrbări. Da, aşa e, nimeni nu circulă în afara bazelor decât cu escortă miliatră, de obicei cu elicopterul sau avionul. Nu e mare lucru de făcut, eu voi avea grijă de angajaţii civili şi ca medic de familie chiar că nu voi avea probleme. Pare destul de convingătoare, nu e vorba de nicun comision, nu mă costă absolut nimic, vorbeşte chiar în numele firmei cu pricina, oferta e serioasă şi sigură, că au parcurs CV-ul meu (şi cel cu vasul de croazieră îmi spusese că nu mai găsise pe nimeni cu atâta experienţă!). Ok, dar mai daţi-mi puţin timp!/ Bine, atunci putem să vă sunăm mâine după-amiază? /Pentru un interviu în engleză? – ricanez eu. /Nu ştiu, s-ar putea să vă sune şi Annette…/ OK./ La revedere şi o zi bună!/ Sărut-mâna! La puţin timp apare şi Mirela: Uite, mami, care e treaba… De data aceasta stăm serios de vorbă, nu mai suntem aşa de presaţi de timp. Căutăm pe net, firma există, chiat numele invocat (de cea numită Gabriela, după cum aveam să aflu), Annette, e al celei de la Human Resources. $ 4000 pe lună, fără chetuieli de cazare şi de masă (şi de multe altele, după cum aveam să aflu). Iraq. Ce ştiu eu totuşi despre Iraq? Aproape nimic (ba chiar absolut nimic aveam să constat peste mai puţin de o lună) – un război ciudat, cu terorişti sinucigaşi şi maşini capcană. Cel puţin asta ne arăta media din România. Şi totuşi… 4000. O sută de milioane, aproape. Contractul e pe un an. Să zicem cam 3000 €, să zicem 30.000 € strânşi într-un an. În RO putem pune 300 € deoparte pe lună? – întreb eu. Când vom termina cu cheltuielile cu dentistul şi dacă tu îţi găseşti o a doua slujbă… Eu n-am nimic împotrivă, mami, dacă tu vrei, eu te aştept, gândacule, că te iubesc! – mai spune Mirela şi cam aşa se închide discuţia. „Au mai sunat ei o dată şi nu au mai revenit”, îmi zic eu şi ne vedem de ale noastre.
A doua zi e duminică, mergem pe la Mihai, în Regie, să mâncăm pizza în 21 şi să bem schweppes (sau cum se scrie, mă rog!). Îi spun şi lui. Tată, eu n-aş mai sta nicio clipă pe gânduri, zice şi el. Sunt şi eu din ce în ce mai convins că merită, stând cu ei de vorbă acolo pe terasă, în definitiv… Şi telefonul sună din nou. E numita Gabriela: V-aţi hotărât? În principiu, da, răspund eu. Dar începând cu ce dată aveţi nevoie de medic acolo? Răspunsul mă dă pe spate: De ieri! Insist: nu vă faceţi nicio problemă, avem mulţi doctori şi asistenţi din România, tocmai ne-a venit şi un stomatolog, eu lucrez la firma asta de 3 ani… OK, atunci. Pot să dau numărul şi adresa de mail mai departe, Annettei?/ Da! Cam asta a fost discuţia. Terminăm pizza, sucurile, nu mai ştiu dacă bem şi cafea, îmi amintesc doar că Mihai a vrut să facă cinste, tocmai luase banii şi i se promisese şi lui un spor la salariu şi o promovare la toamnă…
Ajungem acasă şi mă simt cam aiurea, totuşi tocmai am luat o decizie importantă, nu-i aşa? Şi încă e ceva foarte serios, fiindcă imediat ce deschid mess-ul cineva pe nume Annette Henderson mă vrea pe lista ei… Accept. Hello, doctor!/ Hello, Mrs. Henderson! / call me annette / ok / so you have a decision? / yes, I have J/ that’s wonderfull. Tell me more you want to know about Iraq / I don’t really know what to ask in this very moment/ J think about and ask anything u want to know / what papers are nedeed? / I’ll put you in touch with someone who is in charge with these forms… ok? / ok / you’ll be mailed about this / fine. we’ll stay in touch? / sure / have a nice day! / U2 ! c u!/ bye! Ceva în genul ăsta a fost prima noastră conversaţie: scurtă, prietenoasă, la obiect.
Nu-mi cereţi să vă mai descriu în detaliu cum au decurs lucrurile după aceea: în aceeşi seară primeam mailul cu actele necesare (nu voiau decât cópii după paşaport şi după traducerile legalizate ale diplomelor de studii, a adeverineţei medicale şi a cazierului judiciar). Paşaport nici nu aveam, normal. Ştiu că mi-a dat Mirela vreo 5 milioane şi 3 au costat chestiile astea. Paşaportul m-a costat 2 milioane, dar l-am putut face numai la Târgovişte, fiindcă era în regim de urgenţă. (Apropo, astăzi e 13, deci sunt 2 luni de când am luat hotărârea). Pe 16 mai (data asta mă urmăreşte!) aveam toate actele necesare (cel mai mult a durat cazierul, normal!), le-am scannat şi apoi le-am trimis. Cred că în aceeaşi seară sau în următoarea îmi trimitea pe mess Annette precontractul. Ca din întâmplare, erau 3000 $.Well, Annette, it should be more! (şi pac copy-paste paragraful cu cifra) Ok, let’s see what can I do… Şi în mai puţin de 1 minut: ok, i’ve just received the approval for $ 4000! It’s allright? / All right! Deci, la o adică, nimeni nu e înger, au încercat şi ei… Mi-a trimis apoi contractul, urmând să-l semnez, să-l scannez şi să i-l trimit. Aşa am făcut. Am primit şi eu o copie contrasemnată de ea şi încă vreo două chestii de completat. Între timp m-a pus în legătură cu unul din asistenţii români care lucrează în Iraq, pe nume Doru. L-am contactat pe mess, am vb şi pe voce. Într-adevăr, m-a liniştit el, sunt nişte restricţii, doar suntem într-o bază militară, dar baza e ca un orăşel, dacă nu vrei băutură sau arăboaice, nu ai probleme… / Internet? / La discreţie! / Calculator?/ Al firmei… / Dar dacă vreau al meu, personal? / Poţi să-ţi iei de-aici, un laptop e între 600 şi 800 de dolari / Ţigările sunt scumpe? Păi, dacă eşti fumător, atunci mai cheltuieşti în plus vreo 30 de dolari! (Aici Doru a nimerit la marele fix: cartuşul de LM e 5 dolari şi, la cât fumez eu…) În plus nu prea ai pe ce da banii. Asta e, doctore, timpul trece şi banul intră, asta e important, nasol e că eşti departe de casă, atât… Au trecut, iată, şase săptămâni şi pot spune că are perfectă dreptate.
Între timp… între timp am aflat că Doru a plecat când soţia era însărcinată în 8 luni şi că nu şi-a văzut băiatul decât pe webcam şi multe altele. Sâmbătă 19 mai aveam totul pus la punct din punct de vedere birocratic (şi nu uitaţi că în acest timp mai făceam şi naveta Pucioasa-Bucureşti şi mai consultam în 2 cabinete!) şi a venit întrebarea de baraj a Annettei: may 26th would be fine for you? / 😮 to go there in Iraq? / yes / it is too soon, Annette, I have many things to be put in good order!!! My girlfriend is already crying 😉 / I know it is hard for her / means she loves you / yes she does / but please an other week / so, june 2nd? / ok, Annette, june the 2nd / fine, you’ll be mailed about your flight. Şi am primit în scurt timp mailul cu instrucţiunile la care mă uitam cam ca o mâţă în calendar. Cum adică e-ticket? Nu auzisem de aşa ceva. (De fapt şi cu avionul nu mai zburasem decât o dată, în 1983, cu un AN-24, de la Oradea la Bucureşti Băneasa şi mi se păruse lamentabil). Iar în Amman trebuia să iau biletele de la Royal Jordan Airlines pentru Baghdad… Te descurci tu, moşule, m-a liniştit Doru, n-o să fie probleme, că nici eu nu ştiam nimic…
Deocamdată eu ştiam că mai am de încheiat socotelile care mă legau de RO. Mi-am făcut convenţie de înlocuire pe o lună cu colegul de la Buciumeni, apoi, după ce am semnat contractul, mi-am luat catrafusele de acolo (aici m-a ajutat Doru Mareş cu maşina, căruia îi transmit un pupic dulce!) şi am anunţat CASA că reziliez contractul. Lumea se uita cam straniu la mine, se dădea pe lângă mine (credeau că m-am luat iar de băutură ): adică cum? Dacă reziliezi contractul cu CASA ce naiba faci? Iacă o să fac mai mulţi bani decât voi, îmi ziceam eu, îmbărbătându-mă… Pe naiba, glumesc! Nu aveam nevoie de nicio autosugestie, ca personajele din filme. Pentru prima oară în ultimii 12 ani de zile aveam de gând să fac o schimbare majoră, asta presupunea o nouă perspectivă, un nou ţel şi asta era mi-a fost de ajuns…
Acum şase săptămâni, vineri, eram în sala din Casa de Cultură din Pucioasa cu Mirela şi cu Gabriela, prietena lui Doru Mareş. De dimineaţă completasem ultima factură cu CJAS D-ţa şi pe la ora asta urmăream spectacolul de teatru cu elevii de la Liceul din Pucioasa, regizat de Doru. Numai că acum aici e ora 7:40 PM, internetul nu a venit, mă duc să văd dacă se ştie ceva de el şi apoi pe la dfac să vedem ce e de mâncare, în timp ce voi vă uitaţi la pozele astea:
Aşa, v-aţi uitat? Sunt făcute în seara cu pricina, Mirela, Doru şi cu Gabriela. Şi un căţel al nimănui, se pare… Eu m-am întors şi e 08:15 PM. Am mâncat un polonez fript, nişte piept de pui şi salată. Am băut Cola light, că nu aveau Pepsi şi nici sucuri de fructe la cutie. În fine, am rezerve acasă. Cafeaua mi-am luat acasă, precum şi un sandvici şi nelipsita îngheţată. Acum mai fumez o ţigară aici şi o să mă transport la clinică, fiindcă aşa e tradiţia (că obligaţiile sint altele) să stai acolo după ce vin ciucaleţii3 de pe la muncă până la vreo zece seara, vreme în care îi apucă diferite too much, după cum veţi afla – cei care nu v-aţi plictisit încă.
În scurtul răgaz pe care mi-l permite ţigara, ascultând Ten Years After şi sorbind cafeaua, vă raportez cu durere că i-am găsit în faţa birourilor GCC pe Mr. Lal şi Mr. Terry Anderson (cei doi stâlpi de rezistenţă, namely manageri, ai GCC-ului de aici). Am glumit împreună despre repararea internetului, Mr. Lal a spus că se duce la o altă firmă să-şi trimită rapoartele, eu nu am voie să contactez nicio altă firmă şi am glumit cu Terry pe seama expresiei ASAP (as soon as possible) în Irak… Că aşa fuseseră asiguraţi, la rândul lor, că se va rezolva ASAP. Pe mine nu au decât să mă creadă mort Jaime şi Biswal, mă gândesc doar la Mirela… Am încercat să îi trimit de nuj câte ori, din nuj câte locuri un mesaj de pe telefon, dar mereu aceeaşi chestie: Expediere mesaj nereusita. Asta e, presupun că are încredere şi că nu a intrat la griji, deşi, dacă aş fi în locul ei…
Deocamdată e 08:45 PM şi vă salut de la biroul din clinica mea. Unde nu s-a întâmplat nimic, aşa cum e frumos şi cum e bine. Bakhta4 mai vine din când în când să se uite la televizorul fixat pe un canal indian care transmite numai filme5. Deci? Unde rămăsesem? Da, acum şase săptămâni am văzut piesa aceea de teatru cu elevii din Pucioasa (eu mai văzusem prima montare) şi cred că pe la ora asta pesemne mâncam sau fumam cu Mirela la mine în cameră. Aici e o problemă cu fumatul… Îmi deschisesem cont în valută la bancă, făcusem împuterniciri părinţilor la notariat, Mirela îmi luase valiză, ce mai, chestiile erau încheiate.
A doua zi a fost sâmbătă. Fiindcă aşa se întâmplă în RO, după vineri vine obişnuita sâmbătă, prima zi de „relache”, de week-end. Aici nu e aşa. Mâine mă aşteaptă acelaşi program. Deci: sâmbătă 2 iunie de dimineaţă am copiat pe cinci DVD-uri muzica şi kit-ul cu programe de pe hard-ul de acasă. Fără astea nu puteam pleca. Indiferent ce mă aştepta aici. La 12 am luat microbuzul spre Bucureşti. Vorbisem deja cu Ioana, (colega şi editoarea mea ;)) să mă ducă la aeroport. Am ajuns la Bucureşti bine. Efectiv nu ştiu să fi făcut ceva special în după-amiaza aceea, îmi amintesc doar că am făcut spre seară o baie, Mirela s-a ocupat de bagaje, plutea un aer greu între mine şi Mirela, cred că în fiecare dintre noi se luptau spaima de necunoscut, dar şi încrederea că ne îndreptam într-o direcţie bună. În fine, greu de spus ce era, sunt momente de tensiune constantă, când timpul ba curge nebuneşte, ba parcă e înţepenit.
Următoarea imagine pe care mi-o amintesc clar e de pe Lacul Tei, pe la nouă fără un sfert seara, noi doi şi cele două bagaje, în vecinătatea bisericii, aşteptând-o pe Ioana. A întârziat, dar numai puţin (o luase somnul la mama ei acasă, am înţeles).
*
* *
Tot acolo, 14 iulie 2007, 11:40 AM
N-am mai continuat aseară, brusc ciucaleţii au fost apucaţi de felurite neamuri de streche şi au sosit în gaşcă la noi. Dacă până la ora aia avusesem 1(unul, one, adin, eine, uno) pacient, până la plecare s-au făcut 9. N-am mai avut niciun chef să continui, cum nu am mai avut nici până acum. M-am trezit cu durere de gât (am mâncat aseară de draci 2 cupe de îngeţată). Şi cu o idee: trebuie să slăbesc, aşa că, deşi mă doare stomacul de foame, nu mănânc nimic. Nu vreau să vin pepene acasă, cum îi este frică Mirelei.
Bineînţeles că nu s-a rezolvat deloc cu internetul. Aşa e aici. Aşteaptă pesemne să-şi revină singur, ca unii pacienţi după câteva zile de strănutat şi subfebră. Nu am cu cine mă înţelege, totul a pornit după ce au umblat proştii ăştia de la cablurile electrice, pesemne receiverul nu mai e alimentat. Dar nu mă pot băga… Mr. Lal mi-a confirmat că Baghdad-ul ştie de problema noastră. Măcar atât, să ştie BIAP-ul că nu avem cum raporta. Dar mă gândesc mereu la Mirela… Of!!!
Ascult pe Jimi Hendrix, Band of Gypsies. Dom’le, ăsta nu a fost sănătos la cap (în sensul bun al cuvântului)! Ce putea să scoată din chitară… Mi s-a făcut pielea găinii în câteva rânduri. Aşa ceva nu va mai fi nicicând, niciodată. Păcat că s-a jucat acasă cu drogurile…
Unde rămăsesem? A, da, la seara de sâmbătă 2 iunie. Apare Ioana pe la 9 seara cu Fordul ei drăguţ şi-i dăm bice spre aeroport. La ora aceea se circula destul de omeneşte (apropo, dragi bucureşteni, cum vă mai lăudaţi cu circulaţia?), aşa că am ajuns repede. Pe la 9:30 PM eram deja acolo, am mers la nu ştiu care ghişeu (vă daţi seama că nu-mi încarc eu memoria cu amănunte de-astea) şi mi-am luat biletul, totul era ok. Apoi am dat bagajul cel mare la… bagaje (nu ştiam că nu se mai face controlul ăla amănunţit de care vorbea toată lumea, pesemne în necunoştinţă de cauză), am mai stat cu Mirela şi cu Ioana, am mai fumat o ţigară sau două şi cred că pe la 10:30 am trecut de partea cealaltă, la check-in. De acolo nu mă mai puteam întoarce, aşa că mi-am luat la revedere de la cele două fete.
E 04:00 PM. M-am întrerupt, cum mi se întâmplă adesea. A venit pentru puţin timp Sanjay6. S-a crucit (vorba vine, că e musulman) cum de stăm de trei zile fără net. Şi s-a învârtit el ştie pe unde prin bază, apoi, când mă întorceam eu de la masă, a plecat spunând că revine peste două-trei zile. Nu prea am ce face, aşa că mă hotărăsc brusc să îmi instalez sistemul audio 5.1 la birou, să-l pot conecta la laptop, că era păcat să stea degeaba, aşa că am pus boxele mici pe tăblia mesei şi subwooferul dedesubt, pe podea. Se aude (şi se simte ;)) de nota 10!!! Iată totuşi un motiv de satisfacţie pe ziua de azi! Am ascultat stând în pat Atom Heart Mother şi Dark Side of the Moon şi, dacă tot am trecut pe Pink Floyd, e rândul lui Wish You Were Here. Am şi aţipit vreme de vreo 15-20 de minute. Podeaua vibrează la başi… Nu ştiu de ce, dar mi se învârte în cap o propoziţie de când m-am trezit, trebuie s-o scriu aici (poate mă lasă în pace!): lumea e totuşi plină de puturoşi şi de şmecheri, de la Londra la Honolulu şi de la Polul Nord la Polul Sud! Pesemne m-au influenţat nişte imagini tot reluate de Euronews din Baghdad, prezintă o manifestaţie la înmormântarea cuiva, un bărbat tânăr. Oamenii ţipau şi îşi smulgeau părul din cap, o muiere îşi dădea palme, iar un tânăr se căţarase pe coşciug, urcat pe maşină. De ce? De proşti, vă spun eu. De faptul că pretutineni există proşti nu m-am îndoit niciodată, chestia cu puturoşenia şi şmecheria e o „revelaţie” mai recentă…
Unde rămăsesem? Da, când am trecut de check-in şi am mers spre poartă. Nu mai ştiu de la ce poartă am plecat, îmi amintesc cu satisfacţie că era colo un băruleţ şi nişte mese la care se putea fuma şi că m-au jefuit de 200 mii ROL pentru un capucciono şi două schweppes. Am mai vorbit între timp la telefon cu Mirela, l-am sunat şi pe Mihai… M-am învârtit prin duty-free, oricum, timpul a trecut destul de repede şi pe la 11:15 PM ne-au dus la avion. După bilet, aveam loc la fereastră, pe un rând de trei scaune (să ştiţi şi voi că locurile cu A şi F sunt la fereastră, m-am convins!), celelalte două locuri nefiind ocupate. Eram cam în dreptul aripii, lângă motor. Ne vorbeşte pilotul, mergem pe ruta Bucureşti-Amman-Cairo cu un Boeing 737, zborul până la Amman va dura două ore şi jumătate, apoi îşi fac apariţia stewardesele, instrucţiuni, ne se împart nişte căşti, chestii-jmecherii, la ora fixă, 23:35, motoarelele se ambalează puţin, ne punem centurile de siguranţă şi după câteva manevre de înscriere pe pistă, avionul se cabrează de-adevăratelea, aripa care are motorul dedesubt se cam zgâlţie, dar în mai puţin de un minut suntem în aer.
E o senzaţie ciudată, un fel de ameţeală. V-am mai spus, mai zburasem o singură dată, cu 24 de ani în urmă, dar parcă nu simţisem nimic… Evident că sângele din cap se duce spre glezne din cauza gravitaţiei şi a forţei inerţiale, ţi se face o senzaţie de gol în stomac şi urechile ţi se cam înfundă… Sigur că lucrul ăsta s-ar întâmpla la cote mai rezonabile, dacă decolarea s-ar produce mai lin, numai că piloţii au de atins şi ei o altitudine de croazieră şi au un culoar de zbor de respectat.
Credeţi-mă că acum pot spune că am termene de comparaţie şi o să vă lămuriţi şi de ce. Aeroportul Bucureşti (Otopeni – Henri Coandă plecare) arată într-adevăr european, iar zborul cu TAROM-ul a fost plăcut şi confortabil. Îmi pare rău că nu am putut vedea nimic, fiind noapte, dar dincolo de „mersul la pas” (cu vreo 800 de km pe oră) la o altitudine de 10-11.000 de metri, atmosfera dinăuntru mi-a plăcut: monitoare agăţate deasupra care arătau traseul pe hartă şi parametrii de zbor, dacă băgai căştile în braţul fotoliului puteai fie să asculţi muzică, fie să auzi sonorul monitoarelor (care difuzau şi filmuleţe publicitare sau ceva de genul ăsta)… În fine, cuvântul cel mai potrivit este confort şi ăsta e unul din puţinele capitole la care RO merită nota 10. Eu îmi pun mp3player-ul în funcţiune şi îmi amintesc că pe toată durata zborului am ascultat Dark Side of the Moon – Wish You Were Here – Animals şi dup-aia And There Were Three al lui Genesis, în vreme ce am început să citesc din Almanahul Academei Caţavencu, că poate la Amman sau la Baghdad dădeam cu ochii de Vanghelie.
E ora 06:00 PM şi tocmai am făcut (scris) o poantă răsuflată. Ajungem la Amman, cobor, urmăresc şirul celorlalţi, problema mea este bagajul, nu ştiu dacă trebuie să-l iau eu sau nu, mă apropii de un cuplu care conversează în română şi întreb dacă sunt şi ei cumva în tranzit, nu, dar mă îndrumă spre un ghişeu deasupra căruia scrie ceva cu „transit”, acolo explic cam despre ce e vorba, mi se explică într-o engleză aproximativă să aştept, că se va rezolva…
Is there anybody out there? – se întreabă ăştia de la Pink Floyd – ascult acum The Wall… Am scris mai sus „engleză aproximativă”. Termenul e galant pentru lucrul care îmi dă cea mai mare bătaie de cap de aproape o lună şi jumătate! Domnilor, oamenii aceştia, fie că sunt arabi, indo-nepalo-srilankezi ştiu ceva cuvinte (unii destule!) în limba lui Will, însă felul cum le PRONUNŢĂ e catasftrofă, CA-TA-STRO-FĂĂĂĂĂĂ! Nu îmi pot explica de ce, poate că româna şi engleza sunt la fel de diferite de engleză ca şi hindi sau nepali sau tamili şi totuşi… Să vă dau un exemplu: sunt şi aici români (avem un batalion de paraşutişti) care vorbesc a little english, dar puţinătatea cuvintelor pe care le ştiu sunt inteligibil pronunţate. Ok, o să tot revin la chestia asta, dar eu nu înţeleg: dacă ştiu cuvântul, nu l-au auzit niciodată pronunţat corect? Adevărul e că dincolo de lumea IT (şi medicina, că are şi ea un limbaj cam universal), cultura lor e dominată nu de Hollywood, ci de Bollywood, în ale cărui filme sunt inserate pe alocuri inserate expresii englezeşti, dar pronunţate exact ca de ciucaleţii mei…
Mă gândesc dacă Mirelei i-a dat prin minte să le fi contactat pe Annette sau Jaime. Au mailul afişat pe site. Dar nu ştiu dacă îndrăzneşte… Trebuia să-i fi lăsat măcar ID-ul lui Doru, prin el ar fi aflat că nu avem net!
E 09:30 PM, sunt în birou, ascult Yes şi o să ies să fumez o ţigară… Am fost la dfac, mi-am luat 2 sandviciuri, o îngheţată şi cafeaua, după care m-am întors la locul de muncă. Am mâncat numai îngheţata de la prânz şi mi-am băut cafeaua „acasă”, unde pot fuma fără probleme, fiindcă sunt singur, dar, în principiu, şi acolo ar trebui să ies afară…
*
* *
Tallil, 28 iulie 2007
Am renunţat la continuarea povestirii fiindcă a revenit internetul în aceeaşi zi. Însă mi-am amintit de ce spuneam undeva aici citind interviul ambasadorului american din ediţia online „Academia Caţavencu”: „… de la cazurile de milioane de dolari pe care mi le povestesc oameni de afaceri până la şpăgile date personalului medical despre care îmi povestesc oamenii obişnuiţi. Personal, acestea din urmă mi se par cele mai respingătoare.” Şi m-am gândit că uite, am putut rezista 55 de zile fără nici cea mai mică „atenţie” şi nu s-a întâmplat nimic… Într-un climat normal, pe cât poate fi normal climatul dintr-o bază militară dintr-o ţară aflată în război. Numai că la noi, în România, sunt atâtea lucruri cu curul în sus…
O să expediez acest prim fragment mai multora, cu promisiunea de a continua să îi plictisesc numai pe cei care îşi vor exprima deschis această disponibilitate.
1GCC = Golf Cattering Company, contractorul nostru, la rândul ei subcontractor al KBR, principalul furnizor de servicii al Coaliţiei militare din Iraq.
2DFAC = dinning facility, un fel de cantină (fiindcă te duci tu cu tava) unde găseşti cam tot ce vrea sufletul tău pe degeaba, mâncare si băuturi nealcoolice. Bucătărie cu imaginaţie restrânsă, de tip indian, dar şi euro-atlantic; nenumărate legume şi fructe proaspete, prăjituri, îngheţată etc.
3Ciucaleţi = termen generic ales de mine pentru a desemna popoarele conlocuitoare de culoare mai închisă din camp: gunoieri, bucătari, ospătari, electricieni, tâmplari etc., dar şi funcţionari pe la GCC, majoritatea din India, apoi din Nepal şi Ceylon, pardon, Sri Lanka.
4 Asistentul meu (din Nepal).
5Unele simpatice, chiar dacă nu înţelegi limba. Sunt foarte expresivi, ca toţi asiaticii
6Primul meu asistent, indian, acum „detaşat” la Cedar, o bază din apropiere.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.