Romulus Guga sau vocaţia totalităţii

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

,,Vocaţia totalităţii” este expresia asociată profilului scriitorului mureşean Romulus Guga (1939-1983) cu scopul de a-i defini intenţia de împlinire prin scris cunoscându-i formele variate şi alternând astfel de la un gen la altul cu naturaleţe fără însă a se abate de la o tematică personală inspirată din valorile universale, muza fiindu-i omul cu dreptul său la libertate.

 

 

Atitudinea izvorâtă din conştientizarea rolului pe care un scriitor îl are transpare în opera sa, recunoscând că nu poate rămâne indiferent la oprimarea umană pe care istoria o presupune social şi politic, acţionând împotriva ,,tiraniei purtătoare de represiune şi agresiune’[1]. Romulus Guga este scriitorul ce-a abordat toate genurile literare concomitent cu cel publicistic fiind redactor-şef al revistei culturale ,,Vatra” pentru treisprezece ani.

 

Romulus Guga  s-a născut pe data de 2 iunie 1939 în oraşul Oradea[2] ca fiu al Şarlotei Ercsey şi al lui Ioan Guga ce avea ca profesie medicina. Studiile le efectuează în cadrul Liceului „Emanoil Gojdu” Oradea, începând cu anul 1946. Este marcat de moartea mamei fiind necesar a-şi schimba domiciliul la Cluj-Napoca unde îşi va continua şi studiile în cadrul Liceului „Gheorghe Bariţiu”. Anul 1957  îl găseşte student în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj-Napoca. În acest oraş, debutează literar şi publicistic, ia contact cu personalităţi ale vieţii universitare şi literare precum Iosif Pervain şi  D.R. Popescu, având oportunitatea de a-l cunoaşte pe Ion Agârbiceanu.  Anul 1958 presupune debutul liric în revista Tribuna. Se formează literar în ambianţa revistei Steaua, ,,sub supravegherea lui A.E. Baconsky şi Mircea Zaciu, spirit tutelar fiindu-i şi Lucian Blaga”[3]. Ca licenţiat în filologie, 1962, va profesa în cadrul catedrei de limba şi literatura română a Şcolii Generale din comuna Măcicaşu, judeţul Cluj şi ca organizator cultural la Casa Universitarilor din Cluj între anii 1963-1967. Anul 1967 îl găseşte angajat ca secretar literar la Teatrul de Stat din Târgu Mureş relaţionând cu lumea teatrului de care se simte profund atras, deşi anul 1968 presupune apariţia primului volum de poezii, Bărci părăsite.

La începutul anului 1971 este numit redactor-şef al  reînfiinţatei reviste literare Vatra, cu sediul acum în oraşul adoptiv Târgu-Mureş. S-a dedicat publicaţiilor şi colectivului redacţional până în momentul dispariţiei, octombrie 1983. Inspirat de avântul acestui colectiv a luat fiinţă în 1972, pe lângă Vatra, un cerc de traducători al cărui activitate se concretizează în traducerile tipărite într-o rubrică dedicată traducerilor revistei şi în câteva cărţi apărute la editurile Dacia, Cluj-Napoca şi Kriterion, Bucureşti. El însuşi a tradus, publicând mai întâi fragmente în reviste, din Sutö Andras, Jurek Becker, Giinter Grass, Willi Meinck. Colaborează publicistic la Steaua, Tribuna, Echinox, Teatrul, Luceafărul, Orizont, România literară, Familia, Steaua roşie (Târgu Mureş), Flacăra etc.

Anul 1970 marchează apariţia primului roman, Nebunul şi floarea, premiat de către Uniunea Scriitorilor, dar şi al doilea volum de poezii, Totem.  Apoi debutează ca dramaturg cu piesa Speranţa nu moare în zori, a cărei premieră a avut loc la Teatrul de Stat din Târgu-Mureş, secţia română, în 1973. Din 1976 a făcut parte din Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România. A fost distins cu ordine şi medalii între care Ordinul Meritul Cultural (1981). Romanele şi unele dintre piesele sale de teatru au fost traduse în limba maghiară, iar un grupaj de poezii i-a apărut, la propunerea Rosei Del Conte, în Il Giornale dei poeti (1960). Ordinea apariţiei cărţilor lui Guga reproduce parţial şi ordinea în care scriitorul a abordat genurile literare fundamentale. Faţă de momentul debutului în genul liric, la 19 ani, atracţia pentru scrisul în genul dramatic se manifestă, de asemenea, destul de timpuriu: laboratorul scriitorului înregistrează astfel de încercări încă din anul 1960, una dintre ele, Moartea domnului Platfus, rămasă inedită, fiind inclusă parţial în romanul  Adio, Arizona (1974), iar alta, Elefanţii, fragmentar, în alt roman, Nebunul şi floarea (1970), ,,cazul unui alienat mintal care se crede mort, prezentat într-un condei ferm, trepidant la lectură, invitând la subînţelesuri simbolice”[4]. În aceeaşi perioadă, şi îndeosebi după 1966, Guga scrie şi publică în ziare şi reviste clujene, cronici dramatice, organizează spectacole de poezie, încearcă o dramatizare după Dostoievski şi citeşte intens studii de teatrologie, apoi lucrează în teatrul din Târgu Mureş. Receptarea scrisului său face vizibilă o situaţie uşor explicabilă: imaginea poetului („un poet împlinit”, cum va afirma Ştefan Aug. Doinaş), după două volume, va fi întrucâtva estompată de aceea a romancierului (îndeosebi prin Nebunul şi floarea, iar aceasta, la rândul ei, de afirmarea dramaturgului, confirmată prin succesul spectacolelor şi premiile obţinute.

Cele două culegeri de versuri,  Bărci părăsite şi Totem (1970), nu cuprind întreaga creaţie lirică a lui Guga, după cum se poate constata din ediţia postumă de Poezii (1986). În aceeaşi situaţie se află creaţia romancierului: pe lângă scrierile publicate, arhiva sa păstrează, în diferite stadii de elaborare, alte trei romane, Autopsie sentimentală, Străbunicul din cămară şi Prinţul incinerat. Dramaturgia, editată postum în volumul Evul Mediu întâmplător (1984), cuprinde şi două piese nepuse în scenă, pe lângă cele care i-au creat reputaţia fiind jucate de numeroase teatre din ţară. Viziunea operei sale este fundamental poetică, în sensul în care liricul, epicul şi dramaticul îşi împrumută firesc atributele şi mijloacele de configurare a reprezentării literare pentru a comunica intuiţii, stări, idei, sensuri spirituale majore, unificatoare. Poetul din Bărci părăsite şi Totem nu dramatizează stări, situaţii lirice, perspectiva sa este însă implicit dramatică prin coexistenţa şi fuziunea contrariilor ireductibile ale condiţiei umane. Poetul percepe „singurătatea lumii-n care piere”, dar intuieşte şi un spaţiu mitic regenerator. În acelaşi sens, în epicul său, îndeosebi în romanul Nebunul şi floarea, ca şi în dramaturgie, autorul rămâne „un transfigurator liric al suferinţei morale şi al regenerării sufleteşti” (Mircea Iorgulescu). Dimensiunea poematică şi alegorică se asociază unor modalităţi de dislocare a epicului prin componente marcate liric şi dramatic.

Scriitorul experimentează în fiecare carte o „nouă formulă narativă” (D. Micu), dar întreg traseul creaţiei sale este marcat de predilecţia pentru reprezentarea unor situaţii-limită existenţiale, eroii romanelor şi ai dramelor fiind plasaţi în locuri care figurează spaţiul închis, ospiciul (în Nebunul şi floarea), azilul (în Paradisul pentru o mie de ani, 1974), cafeneaua (Adio, Arizona), în fond imagini-simbol ale unei lumi răsturnate, aflate în criză. Acestea servesc de „model probant” (Dan Culcer) al parabolei configurate în romane sau în drame. Acţiunea, istoria în accepţia consacrată lipsesc, dinamica evenimentelor include falii, dislocări şi discontinuităţi. Romanele şi dramele sunt astfel mai degrabă meditaţii, confesiuni, dezbateri despre viaţă şi moarte, demnitate, singurătate, puritate morală. Deseori „eroii nu mai au nume”, devin funcţii, roluri, ca în cea mai bună dintre scrierile lui Guga, Nebunul şi floarea, un „generos text-matcă” (Const. Ciopraga) pentru majoritatea celorlalte.

Se observă personalitatea plurivalentă a scriitorului Romulus Guga care nu a fost doar prozator şi dramaturg, dar a scris şi poezie, a fost şi traducător, teoretician, mentor, afirmându-se şi în planul social – politic.

Mărturie îi stau şi medaliile  R. S. România din 1971, 1972, 1974, 1981, iar în ceea ce priveşte romanul Nebunul şi floarea a primit în 1970 premiul Uniunii Scriitorilor din România. În anul 1973 în cadrul Festivalului pentru tineret – Piatra Neamţ, Speranţa nu moare în zori a fost ,,încoronată” cu Marele premiu de teatru. I s-au mai acordat premii la Festivalul internaţional de teatru de televiziune în anul 1975, la Praga; premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor pentru Noaptea cabotinilor tot în anul 1975; premiul A.T.M. la Festivalul de dramaturgie românească actuală de la Timişoara, pentru piesa Amurgul burghez–1983. Concomitent, scriitorul Romulus Guga a făcut parte din filiala Târgu-Mureş a Uniunii Scriitorilor din România încă de la debutul ei[5].

,,Onorurile, academizările, transformarea scriitorului într-un funcţionar înalt sau mai mărunt este un lucru nesănătos”[6], afirma Romulus Guga. Deşi aceasta  îi era credinţa totuşi aceste premii i-au fost înmânate pentru  activitatea sa, pentru roadele unei munci născute din talentul său contopit cu apriga dorinţă de a schimba ceva în literatură tocmai prin înfăţişarea vieţii omului respectivei epoci, a realităţii, alegând astfel drumul adevărului pentru el opera însemnând tocmai dovada curajului de a spune adevărul. Acesta reprezenta idealul său ce l-a ridicat pe un ,,piedestal” în literatură dar şi în societate,  timpul şi trecerea lui nefăcând altceva decât să întărească rădăcinile locului pe care îl ocupă în istorie, opera sa fiind obiect de analiză a criticii literare şi teatrale, în mai mult de douăsutecincizeci de referinţe.  Teatrul său este considerat un teatru politic în care totuşi se face simţită imaginaţia poetică şi utilizarea parabolei filozofice. În acest caz se înscriu : Speranţa nu moare în zori – debutul propriu-zis ca dramaturg prin această piesă de atitudine; Noaptea cabotinilor, Evul mediu întâmplător, Amurgul burghez. Teatrul înseamnă la rândul său artă, iar Romulus Guga în calitate de dramaturg a fost, este şi va rămâne un artist: ,,în artă e nevoie de un pas înainte, fără tabuuri, un pas pentru care merită să te sacrifici, şi eu, în ceea ce mă priveşte, nu-mi voi găsi liniştea până când, în pagina mea scrisă, nu voi contribui cu minima fărâmă la ceea ce cred că va fi literatura de mâine a României”[7]. A fost un nucleu al vieţii scriitoriceşti târgu-mureşene aşadar în acest oraş a fost organizat Simpozionul Naţional Romulus Guga în 1984, 1986, 1988, 1993 pentru ca în anul 1993 să se înfiinţeze tot în acest oraş Fundaţia Culturală Romulus Guga, ocupându-şi locul cuvenit în rândul personalităţilor târgumureşene.

 

Ioan Slavici, I.L. Caragiale şi George Coşbuc s-au unit în anul 1894 pentru a edita o ,,nouă foaie” de literatură şi cultură românească. Munca acestor trei personalităţi ale literaturii noastre va fi preluată în anul 1971 de către scriitorul transilvănean Romulus Guga ce treptat îşi găseşte locul în planul mureşean, debutând acum  a într-o nouă arie, nu complet nouă deoarece experienţe anterioare existau prin preajma colaborărilor la Steaua, Tribuna, Echinox, Teatrul, Luceafărul, Orizont, România literară, Familia, Steaua roşie (Târgu Mureş), Flacăra, dar nimic anterior nu l-a angajat la o responsabilitate atât de adâncă publicistic: funcţia de redactor-şef în cadrul acestei publicaţii va fi bine înfăptuită de către poetul-dramaturg-romancier, căruia acum i se mai oferă o şansă de a-şi exprima personalitatea plurivalentă, forţa multipotentă, spiritul devorator de aspecte diferite ale realităţii şi ale activităţii intelectuale. Începând cu luna aprilie a acestui an şi până în anul morţii, 1983, Guga îşi va îndeplini toate îndatoririle şi mai mult faţă de colegii de redacţie şi faţă de publicul cititor, faţă de hârtia ce se dorea tipărită într-un fel anume căci, trebuie menţionat, timpul era favorabil doar celor angrenaţi în mentalitatea comunistă. Libertatea scrisului exista doar în perimetrul comunist, ,,partidul” având controlul şi conducerea asupra tipăriturilor şi intenţiilor scriitorilor. Firescul situaţiei presupune astfel o muncă rodnică şi o împlinire pe măsură. Primele trei pagini ale înnoitei publicaţii sunt dominate de tributul social-comunist, pentru ca a doua jumătate a celei de-a treia pagini să conţină adevăretele intenţii ale revistei într-un articol intitulat Cuvinte de început şi semnat Vatra[8] şi care debutează cu  conturarea unei intenţionalităţi fireşti, ,,se simte uneori nevoia unei ordonări a timpului trecut sub semnul timpului prezent. Momentul a venit şi trebuie să scriem despre timpul care ne uneşte, părtaşi la acţiunea de afirmare a valorilor spirituale româneşti pe aceste meleaguri”[9]. ,,Iubirea de neam şi dăruirea de sine”[10] sunt motoarele acestei activităţi ce trebuie să se răsfrângă de la generaţiile anterioare mai departe către cele viitoare, prin intermediul celor din prezent. Articolul aduce cu sine aprecierea tuturor celor care s-au luptat pentru perpetuarea valorilor româneşti, de la ţăranul păstrător de grai autentic, până la soldaţii ce şi-au vărsat sângele pentru această conservare de patrie şi până la intelectualii ce asigură prin munca lor scrisă transmiterea acestor valori. Iubirea de glie şi de popor se impune a fi perpetuată, căci pentru ea s-au luptat Petru Maior şi Gheoghe Şincai. Motivaţia păstrării acestui titlu este nu doar aceea a continuării ,,foii ilustrate de familie” ci şi puterea cuvântului în sine, ,,o punte peste timp”, ,,întotdeauna flacără”, ,,statornicie nezdruncinată din care se vor hrăni mâine vremurile. Aceste cuvinte vor însemna într-o zi cuvinte de început.”[11]

Într-adevăr, premoniţia redacţiei Vetrei din 1971 se dovedeşte a fi reală, cuvintele acestea sunt ,,cuvintele de început”  în descrierea vieţii publicistice ale scriitorului Romulus Guga ce, alături de colegii de redacţie, se angajează la o mare responsabilitate de a transmite dinspre trecut şi înspre viitor cultura română prin paginile acestei ,,reviste lunare editate de Comitetul pentru cultură şi artă al judeţului Mureş” şi căreia Romulus Guga îi va rămâne devotat până în anul morţii sale, 1983.

Bătrânul, marea şi pisica[12] este titlul articolului despre Ernst Hemingway, faţă de care publicistul nutreşte respect din momentul regăsirii în tematica sa, în tehnica sa scriitoricească, dar şi în crezul său deoarece ,,n-a suferit minciuna, nedreptatea (…). Toată viaţa lui este viaţa unui reporter”[13], însemnând un ideal pentru un publicist ce se doreşte a reda realitatea prin filtrul său, fiind mereu în rândul din faţă ca un  om ce-şi asumă condiţia sa şi a neamului său, un participant activ la propria epocă chiar şi cu riscul vieţii. De la Hemingway, Romulus Guga  a preluat ,,memorabilele cuvinte: ,,că omul poate fi distrus, dar înfrânt niciodată!”[14] şi setea de realitate socială spre pulsul concretului, ,,mă împinge irezistibil în stradă”[15]. Implicarea de orice fel, îndrumarea culturală, scrisul neobosit şi uneori grăbit l-au transformat pe Romulus Guga în scriitorul total veşnic preocupat de găsirea formei perfecte ce-i poate transmite mai sigur, mai direct crezul.

 

Listă bibliografică:

10. Ghiţulescu, Mircea, O panoramă a literaturii dramatice române contemporane, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1984

11. Guga, Romulus, Evul mediu întâmplător: piese de teatru şi comentarii asupra lor, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984

12. Guga, Romulus, Festival, Piatra Neamţ, 14 iunie, 1973

13. Guga, Romulus, Bătrânul, marea şi pisica, Manuscris, Vatra, an III, nr.  2(23), 20 februarie 1973

14. Horea, Ion, O noapte şi un fir de praf,  România literară, nr.X,  27 octombrie, 1977

15. Kant, Immanuel, Despre frumos şi bine, selecţie, prefaţă, note de Ion Ianoşi, vol. I-II, Minerva, Bucureşti, 1981

16. Mauron, Charles, De la metafore obsedante la mitul personal, trad. de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Dacia, 2001

17. Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism,  Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2000

18. Moraru, Cornel, Semnele realului, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981

19. Munteanu, Cornel, Romulus Guga. Polifonia unei voci, Editura Tipomur,Târgu-Mureş, 1998

20. Petrescu, Camil, Modalitatea estetică a teatrului, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971

21. Poulet, Georges, Metamorfozele cercului, Ed. Univers, Bucureşti, 1987

22. Ricoeur, Paul, Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995

23. Sebastian, Mihail,  Întâlniri cu teatrul, studiu introductiv şi antologie de Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, Minerva, 1969

24. XXX, Vatra, serie nouă,  anul I, nr. 1, aprilie 1971

[1] Paul Ricoeur , Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas, București, 1995, cap. al III-lea: Ideologie, Utopie şi politică; Eticul şi politicul,  p. 293

[2] Marian Popa, Dicționar de literatură română contemporană, Ed.  a II-a, Ed. Albatros, București, 1977, p. 256

[3] Rotaru Ion, O istorie a literaturii române, vol. al III-lea,  Ed. Minerva, București, 1971, p. 924

[4] Ibidem, p. 923

[5] Uniunea Scriitorilor din România a luat fiinţă în anul 1949, iar Filiala Târgu-Mureş a U.S.R. a fost înfiinţată în anul 1968. Primii scriitori români ce au făcut parte din filiala Târgu-Mureş a Uniunii Scriitorilor din România au fost Zeno Ghiţulescu şi Romulus Guga, după care au devenit membri ai filialei şi scriitorii Mihai Sin şi Dan Culcer. Până în anul 1995 a existat o singură secţie a filialei Târgu-Mureş, după care s-a trecut la organizarea acestei filiale pe doua secţii, secţia română şi secţia maghiară. De-a lungul timpului, scriitorii de expresie română din cadrul filialei au înfiinţat cenacluri literare (Cenaclul „Liviu Rebreanu”, apoi Cenaclul „Romulus Guga”), au publicat în antologii colective, au editat cărţi care au avut un impact notabil la nivel local şi naţional.  Un alt  eveniment important în viaţa filialei Mureş a U.S.R. l-a jucat revista „Vatra”, înfiinţată, în noua sa serie, în anul 1971. În paginile revistei au publicat cei mai importanţi scriitori români din acest spaţiu geografic, publicaţia contribuind la afirmarea valorilor literare şi culturale din cadrul filialei Târgu-Mureş a USR. O altă publicaţie culturală de o reală importanţă a fost revista „Târnava”. Secretarii secţiei române ai filialei Mureş a USR au fost: Cornel Moraru (1995-2001) şi Zeno Ghiţulescu (2001-2005). Din anul 2005, Zeno Ghiţulescu devine preşedinte al Filialei Târgu-Mureş a Uniunii Scriitorilor din România.

[6] Nicolae Băciuț, Anotimpul probabil, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1995, p. 59

[7] Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Editura Cartea Românească, București, 1979, p. 286

[8] Cuvinte de început, Vatra, serie nouă,  anul I, nr. 1, aprilie 1971, p. 3

[9] Ibidem

[10] Ibid.

[11] Ibid.

[12] Romulus Guga, Bătrânul, marea și pisica, Manuscris, Vatra, an III, nr.  2(23), 20 februarie 1973,  p. 5

[13] Ibidem

[14] Idem.

[15] Id.