“Simplitatea în viață este adevărata libertate”

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Omagiu enescian

Simplitatea în viață este adevărata libertate.
(George Enescu în George Enescu intim, de Ioan Massoff, în Rampa, București, XVI (1931), nr. 4 131, 26 octombrie )

Una dintre cele mai importante personalități ale secolului XX, George Enescu a fost compozitor, violonist, pianist, dirijor și pedagog. S-a născut pe meleaguri botoșănene, mai precis la Liveni-Vârnav, lângă Dorohoi, în anul 1881. În 2011 se împlinesc 130 de ani de la nașterea compozitorului.

A studiat la Conservatorul Societății prietenilor muzicii din Viena, apoi s-a îndreptat către Paris unde a studiat la Conservator cu nume celebre din lumea muzicii: Theodor Dubois – armonie, Massenet și Faure – compoziție. L-a cunoscut pe Brahms, Saint-Saens, unul dintre elevii săi fiind marele violonist Yehudi Menuhin.

A promovat muzica românească peste tot în lume și s-a reîntors de multe ori pe meleagurile natale fie pentru a compune, fie pentru a concerta. La Cracalia, lângă Liveni, locul în care s-a mutat de la vârsta de 3 ani, a compus multe lucrări: două uverturi de concert (1892), Introduzione pentru pian (1894), Preludiul și Scherzo pentru pian (1896), liedurile Maurerlied și Konigshusarenlied (1899), Impromptu pentru pian (1900), Toccata, Pavana și Bouree din Suita pentru pian, op. 10 (1901, respectiv 1903), termină prima parte a Simfoniei II în la major (1912), Le silence musicien pe versuri de Fernard Gregh (1915), Mazurka melancolique și Burlescă din Suita pentru pian, fără număr de opus (1915), termină orchestrarea Sarabandei din Suita II pentru orchestră în la major, op. 20 (1915), Appassionato din Suita pentru pian, fără număr de opus (1916). La Dorohoi a finalizat orchestrarea Simfoniei III (1918) și partea a doua din Cvartetul cu pian nr. 2, op.30 (1943), În anul 1894, la 13 ani, concertează la Botoșani, în sala liceului Laurian, într-un recital de caritate pentru Spitalul de copii din oraș. Din 1912 încep o serie de concerte incluse în turnee naționale, după cum urmează: martie 1912 Botoșani, noiembrie 1914 Dorohoi (concert caritabil, pentru Crucea Roșie), februarie 1915 Botoșani, mai 1917 Dorohoi şi Botoşani (concerte caritabile pentru răniții de război), aprilie 1921 Botoșani, aprilie 1923 Dorohoi și Botoșani, mai 1923 Botoșani, martie 1927 Dorohoi și Botoșani, aprilie 1929 Botoșani, mai 1929 Dorohoi, noiembrie 1931 Dorohoi și Botoșani, noiembrie 1936 Botoșani, noiembrie 1937 Botoșani Contactele cu locul natal nu au fost întodeauna realizate în conjuncturi fericite. În decembrie 1919 a încetat din viață Costache Enescu, tatăl compozitorului, la Dorohoi, iar  Enescu a rămas în localitate până în ianuarie 1920.

În anul 1915, la vârsta de 34 de ani, îl cunoaște la București pe pictorul Ștefan Luchian, altă personalitate artistică născută în județul Botoșani, iar în 1917 și 1918, fiind prezent la festivalurile organizate de Teatrul Național din Iași în folosul artiștilor refugiați, îl întâlnește pe Nicolae Iorga, sosit acolo pentru același scop. În decembrie 1928 contribuie cu suma de 5000 de lei pentru ridicarea unei statui poetului Mihai Eminescu, iar în aprilie 1941 a început să compună Simfonie în re major, cu tenor și cor de femei, pe versuri de Mihai Eminescu (Mai am un singur dor).

În decembrie 1931, George Enescu este sărbătorit la Atenerul Român din București, moment în care ia cuvântul Liviu Rebreanu. Cu această ocazie, Enescu a fost declarat cetățean de onoare al Municipiului București. Peste cinci ani urma să primească aceleași onoruri la Iași.

La 56 de ani, pe 4 decembrie, la București, George Enescu s-a căsătorit cu Maria Cantacuzino. În noiembrie 1954 a fost distins cu Premiul ”Paganini”, în valoare de 50.000 fr., de către Association d`entraide des auteurs de musique professionnels de la SACEM.

George Enescu s-a stins din viață pe 4 mai 1955, la Paris. În acea zi, Marea Adunare Națională a Republicii Populare Romîne și Consiliul de Miniștri au decis să organizeze Concursul Internațional George Enescu, cinci burse de studii, concurs pentru statuia și bustul compozitorului, înființarea Casei memoriale George Enescu la Liveni, introducerea denumirii George Enescu pentru satul numit inițial Liveni, pentru piața Ateneului Român și a Filarmonicii de Stat din București.

În acest an, la Noaptea muzeelor, botoșănenii au putut asculta partea a doua din Suita op.18 nr. 3, intitulată Vocile stepei , grație Asociației culturale Vis de Artist. Fragmentul a fost interpretat de Mădălina Pancu din Botoșani, studentă la Universitatea de Arte din Iași, clasa prof. Luminița Rotaru-Constantinovici, înregistrarea fiind din anul 2009.

Interferențe muzicale, în contextul stilistic al secolului XX

Unul din ”cutremurele” produse în muzică în secolul XX a fost pătrunderea jazz-ului în muzica academică. Și această mișcare a inclus două forme: de dans, cunoscută ca și ”fox-trott” și melancolică – ”blues”-ul .

Referindu-mă la foxtrott, voi menționa în continuare un fragment în care George Enescu își exprima dorința ca Statul să fie implicat în colecționarea folclorului muzical, întrucât Societatea Compozitorilor Români nu are putere financiară și atunci poate că și ”publicul ar dovedi mai mult interes față de muzica aleasă, decît față de Foxtroturi și Valencii…” . Conform celor spuse, ar părea că George Enescu nu agreează muzica de divertisment. Cu toate acestea, repertoriul său solistic a cuprins numeroase piese de această factură pe care le-a interpretat ca violonist, cum ar fi: Serenada op. 4 pentru vioară și pian de Alfredo d„Ambrosio , Berceuse de Louis Aubert, Romanțe de Beethoven, Dansuri maghiare de J. Brahms și Joseph Joachim, Saltarelle de Th.Dubois, Berceuse de G. Faure, Staccato vals op. 128 nr. 6 de Benjamin Godart, Tambourin chinois, Rondino pe o temă de Beethoven de Gritz Kreisler, Guitarre, op. 28 de Edouard Lalo, Sarabande et Tambourin, în do major de Jean-Marie Leclair, Siciliana de Constantin C. Nottara, Romanza andalusa, op. 22 de Pablo Sarasate, Scherzo Tarantella op. 16, Tarantella în la minor de Henryk Wieniawski, Sarabande de Salomon Sulzer. Printre acestea a fost inclusă și lucrarea intitulată Foxtrot, Tango și Final a lui Lucien Chevailler, care de altfel i-a și fost dedicată lui Enescu.

Ca dirijor, a avut contact cu Serenada op. 3 de Mihail Andricu, Tarantella pentru orchestră de coarde de Alfonso Castaldi, ori Fantezie pe teme ruse pentru vioară și orchestră de Nicolae Rimsky-Korsakov, iar ca pianist a interpretat Caprice viennois de Fritz Kreisler .

În ceea ce privește blues-ul, iată ce considera George Enescu despre muzica negrilor: ”Muzica lor e plină de vitalitate și este expresia mentalității lor. E o farsă a lor, o glumă, o invenție spontană a poporului care se caracterizează prin ea așa cum poporul francez prin celebra canțonetă «Jamais malade, jamais mouris». Negrii sînt pianiști admirabili. Noi vedem în arta lor orizonturi largi de renovare a muzicii” .

Rolul culturilor extraeuropene a diversificat în mod vădit limbajul muzical al secolului XX. Pornind de la Darius Milhaud (La creation du monde), George Gershwin (Rhapsody in blue), Igor Stravinski (Ragtime), voi aminti și pleiada compozitorilor români care au optat să includă în creația lor academică elemente jazzistice, tocmai pentru a încadra accesibilitatea, aspectul calofil și trăirea într-un discurs muzical elaborat, condus de caracterul avangardist, acceptând, mai mult sau mai puțin, rigoarea formei: Romeo Cosma – ”Jazzissimo” pentru sextet de viole, Richard Oschanitzky – Dublul concert pentru pian, saxofon tenor, orchestră simfonică și big-band, Toccata pentru pian și septet de jazz, Dumitru Capoianu – ”Variațiuni cinematografice”, Fantezia de jazz ”Duelul”, suita simfonică de jazz ”Fațete”, Pascal Bentoiu – Suita de jazz pentru șase instrumente din muzica de scenă ”Visul unei nopți de vară”, Simfonia a doua, Dumitru Bughici – Simfonia ”Ecouri de jazz”, Concertul de jazz pentru orchestră ”Melodie, ritm, culoare”, Fantezia simfonică de jazz, Concertul de jazz pentru trompetă și orchestră op. 43, Ede Terenyi – ”Swing suite”, Nicolae Simion – Invențiuni pentru cvartet de jazz și orchestră simfonică, suita ”Black sea”, Sabin Pautza – Sinfonietta.