Patriarhul Justinian Marina intre elogiu si denigrare

    Instaurarea regimului comunist în România după 1944 a pus Biserica Ortodoxă Română în faţa unei situaţii fără precedent care aducea în discuţie chiar problema existenţei ei instituţionale. Era pentru prima dată în istoria ei când Biserica din România  a fost nevoită să se confrunte cu politica ideologică materialist-dialectică a unui stat republican ateu, care urmărea anihilarea totală a oricărei forme de manifestare religioasă în societate. În această situaţie delicată, cel căruia i-a revenit responsabilitatea clarificării atitudinii Bisericii Ortodoxe Române faţă de statul comunist a fost patriarhul Justinian Marina, ales în înalta funcţie la 6 iunie 1948. Începea o perioadă nouă de mare încercare în viaţa zbuciumată a Ortodoxiei româneşti.
  Justinian Marina, numit de către unii în mod denigrator „patriarhul roşu”, era originar din localitatea Suieşti (Vâlcea), născut la 22 februarie 1901 şi primind la botez numele Ioan. A absolvit Seminarul Teologic din Râmnicu – Vâlcea în 1923, după care a fost învăţător în satul Olteanca (Vâlcea), apoi în Băbeni (Vâlcea). În octombrie 1924 a fost hirotonit preot pentru parohia Băbeni, fiind în paralel şi învăţător până în 1930. Între timp, urmează şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, fiind licenţiat în 1929.

    În 1932 a fost detaşat ca preot la catedrala din Râmnic, primind şi sarcina de director al Seminarului Teologic (1932 – 1933), iar în septembrie 1933 a fost transferat la biserica Sf. Gheorghe din Râmnicu-Vâlcea până în 1945. La 30 iulie 1945 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei cu titulatura „Vasluianul”, fiind tuns în monahism cu numele de Justinian. În această calitate a organizat în acea zonă a ţării asistenţa socială necesară după război.

    În august 1947 mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei este forţat să se retragă din scaun şi Justinian devine locţiitor, apoi titular în fruntea celei de-a doua Mitropolii a Bisericii Ortodoxe Române (noiembrie 1947). În urma decesului bătrânului patriarh Nicodim Munteanu la 27 februarie 1948, mitropolitul Justinian devine locţiitor de patriarh, iar la 24 mai 1948 a fost ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, înscăunat la 6 iunie 1948.

    Având în faţă experienţa rusă, care a adoptat o politică de cooperare a Bisericii cu statul sovietic, noul patriarh s-a pronunţat la început pentru o adaptare a Bisericii Ortodoxe Române la „lumea nouă” adusă de regimul comunist. Care a fost rolul asumat de Biserică în noul context social-politic, dacă acesta a fost îndreptăţit şi dacă Justinian a fost într-adevăr „patriarhul roşu” sunt principalele probleme pe care le vom aborda în expunerea de faţă. Doar îmbinarea vorbelor cu faptele ne permit să înţelegem cine a fost şi ce a urmărit de fapt patriarhul Justinian. Evident nu se poate aprecia la justa dimensiune modul în care a înţeles Biserica să se comporte faţă de statul comunist, dacă nu avem în vedere şi ce a cerut acesta Bisericii Ortodoxe Române.

Poziţia ideologiei comuniste faţă de „chestiunea religioasă” era clar afirmată în fiecare discurs sau expunere sistematică. Principiile marxiste erau clare în această privinţă, iar logica materialistă contura limpede filosofia regimurilor comuniste faţă de om şi viaţă. Doctrina comunistă se pretindea construită pe fundamentele ştiinţei, proclamându-se ca adevărata cunoaştere, ce instituie o lume reală din punct de vedere ontologic, iar religia, „opiu al popoarelor”, nu are ce să caute într-o lume pe care revoluţia o trezeşte la realitate, trebuind să fie arsă de tot. (Georg Lukacs).

    Oferind viziuni radical diferite asupra vieţii, statul comunist şi Biserica se excludeau reciproc din punct de vedere ideologic. Realitatea istorică a cunoscut însă multiple nuanţe, încât politica statală alegea de cele mai multe ori o tactică de subversiune a instituţiei ecleziastice, urmărindu-se anexarea acesteia intereselor partidului comunist cu solicitarea expresă de a sprijini orice demers al acestuia. Eliminarea totală a acestei „minciuni retrograde” din conştiinţa poporului era imposibilă din cauza ataşamentului profund al maselor la Biserica strămoşească.

De aceea, la conducerea Bisericii erau recrutate, de obicei, persoane de încredere, neduşmănoase faţă de regim, iar opozanţii de orice fel erau nevoiţi să se retragă. Justinian Marina era unul dintre cei „de încredere”, socotiţi fideli regimului, deşi trecutul său era unul reacţionar, aşa cum reiese din fişa sa informativă personală elaborată de securitate pe când era mitropolit al Moldovei la 29 martie 1948: „Justinian Marina, desemnat cu conducerea treburilor Patriarhiei în calitate de locotenent de patriarh (…) este indicat ca având o atitudine antidemocratică şi ca slujitor al elementelor reacţionare, naţional-ţărăniste şi legionare, cu care a stat în permanent contact. Din informaţii recente rezultă că s-a încadrat şi activează intens pe linie democratică, fiind cotat în prezent ca singurul element dintre înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, care se bucură de încrederea actualului regim” (Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist, vol. I, p. 77).

    Această încredere de care se bucura Justinian Marina s-a datorat şi unei întâmplări providenţiale, amintită într-un discurs de mitropolitul Clujului, Î.P.S. Bartolomeu Anania, fost colaborator apropiat al patriarhului. În vara anului 1944, când forţele politice din România pregăteau înlăturarea dictaturii lui Ion Antonescu, s-a pus la cale de către un grup de ţărănişti evadarea din lagărul de la Târgu-Jiu a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şeful partidului comunist, pentru a participa la actul de la 23 august 1944. Maşina cu care era transportat în clandestinitate fugarul a avut o defecţiune lângă oraşul Râmnicu-Vâlcea şi până la remedierea ei, evadatul a fost adăpostit la preotul Ioan Marina, membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc „Acesta l-a primit şi nu l-a denunţat, dar şi-a propus să exploateze la sânge această ascendenţă morală; şi a  exploatat-o” (Bartolomeu Anania, Atitudini, p. 9 – 13).

    Evident, nu s-a gândit nimeni atunci că liderul comunist va ajunge cel mai puternic om din România şi că preotul Ioan Marina va deveni patriarh, însă relaţiile ulterioare dintre Justinian şi Gheorghe Gheorghiu-Dej vor fi marcate de această primă întâlnire, pe care mitropolitul Bartolomeu o numeşte „cheia pe care Dumnezeu a aruncat-o din cer” Bisericii româneşti şi viitorului patriarh, pe atunci preot văduv, militant în partidul lui Iuliu Maniu. De această oportunitate Justinian a profitat din plin, reuşind să păstreze independenţa Bisericii, pe cât era posibil, în faţa statului ateu şi să negocieze cu acesta orice conjunctură în favoarea ei.

    Sprijinul acordat acţiunilor statului este cel mai contestabil aspect al activităţii patriarhului Justinian şi, de fapt, singura formă de colaborare care interesa statul. Prin pastorale şi discursuri afirma acordul Bisericii cu abolirea Monarhiei, noua Constituţie, colectivizarea agriculturii, îndemnând preoţii şi credincioşii să sprijine chiar realizarea lor. La prima vedere cele menţionate reprezentau motive temeinice, în opinia unora, pentru a acuza Biserica Ortodoxă Română de colaboraţionism obedient cu puterea comunistă. Însă cercetarea atentă a documentelor fostei Securităţi arată distanţa, uneori enormă, care există între ceea ce este prezentat în lucrările oficiale şi confruntarea surdă care s-a manifestat, nu de puţine ori, între patriarh şi autorităţile statului. Justinian a conceput o strategie de supravieţuire a Bisericii, conturată tot mai bine cu fiecare document nou publicat.

    Considerând probabil că Biserica nu dispune de mijloace pentru a se opune în mod deschis statului comunist, Justinian a adoptat politica paradoxală a manifestării unui ataşament declarativ, zgomotos şi fals entuziast faţă de valorile comuniste, care i-a făcut pe liderii regimului să creadă că în privinţa Bisericii lucrurile sunt pe făgaşul cel bun. Această încredere i-a permis patriarhului să dispună de o marjă de manevră de care va încerca să se folosească la maximum, speculând toate oportunităţile lăsate de lipsurile sistemului şi a legislaţiei comuniste.

Conştient că regimul comunist va fi de durată, Justinian elabora astfel o strategie de rezistenţă pe termen lung, urmând logica relaţiilor dintre Biserică şi stat existente dintotdeauna în lumea răsăriteană. „Strategia pe termen scurt, spunea el, presupune confruntare cu un duşman inegal şi, eventual, martiri. E posibil acest lucru. Sunt câteva exemple în Bulgaria şi alte exemple în Rusia, dar eu vreau ca pe durata acestei stăpâniri preoţii mei să nu fie în puşcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie, pe cât este posibil”. (Atitudini, p. 14)

    Pe de o parte a pretins în faţa autorităţilor statului libertatea Bisericii de a se organiza şi mai cu seamă libertatea credinciosului de a-şi manifesta credinţa, iar pe de altă parte a oferit tot ceea ce se putea oferi până unde învăţătura de credinţă putea fi atinsă: lupta pentru pace, pentru recolte bogate, pentru o viaţă mai bună, laude prin revistele bisericeşti, etc. „Le place foarte mult să-i lăudăm; o să-i lăudăm, nu asta este problema”, spunea patriarhul Justinian, care însă nu a angajat Biserica sub nici o formă în lupta de clasă a partidului, care „contravine principiului iubirii creştine”.

    Toată politica lui a fost de a-i convinge pe liderii comunişti să-şi dea seama că Biserica, prin simpla ei existenţă, reprezintă o forţă, şi în primul rând o forţă morală. Chiar notele informative ale Securităţii mărturiseau că: „Regimul mai are nevoie de Biserică, în fruntea căreia stă el. Este conştient că în spatele său stau 12 000 000 de credincioşi, pe când partidul numără câteva mii de «derbedei» fără importanţă. Din această conştiinţă izvorăsc forţa patriarhului şi curajul său de a înfrunta regimul în orice chestiune”( George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România, p.92).

În această situaţie, Justinian a fost şi un apărător al preoţilor prigoniţi de regimul comunist, aşa cum reiese din numeroasele note informative. Se certa deschis cu inspectorii de la Culte, bazându-se şi pe relaţiile personale pe care le avea cu cei din conducerea partidului. A dat dovadă de mare curaj îndepărtând din conducerea Bisericii preoţi ataşaţi regimului şi luându-şi colaboratori dintre preoţii şi teologii urmăriţi pentru atitudine vădit anticomunistă, precum Benedict Ghiuş, Bartolomeu Anania, Gheorghe Vintilescu şi alţii toţi „preoţi şi funcţionari net reacţionari”(B.O.R. şi regimul comunist, vol. I, p.186-187). Sub discreta sa oblăduire se desfăşurau şi întâlnirile de la mănăstirea Antim, cunoscute sub numele de „Rugul Aprins”, unde preoţi, scriitori şi oameni de cultură, precum Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Benedict Ghiuş, iniţiau o rezistenţă spirituală şi culturală la regimul comunist ateu.

    În politica sa de rezistenţă, patriarhul Justinian şi-a atras de partea sa mai ales ierarhii din Sinod socotiţi de regim drept „reacţionari”: mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei, episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, episcopul Nicolae Colan al Clujului, pe care îi sprijinea total în faţa autorităţilor, reuşind să păstreze mută vreme coeziunea Sinodului. A rămas celebru sfatul dat de el incisivului episcop Nicolae Popovici, care critica direct regimul, căruia i-a zis încercând să-i salveze situaţia: „Ascultă de ei, dar fă ce ştii, aşa cum fac eu”. Acesta a fost principiul de bază al politicii lui Justinian în relaţia sa cu statul comunist prin care a reuşit menţinerea activă a Bisericii într-o societate care promova ateismul şi materialismul.

    În acest climat de hărţuire permanentă şi prin această strategie pe termen lung, patriarhul Justinian a reuşit să asigure Bisericii o anumită stabilitate, elaborând Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române şi o serie de regulamente care priveau toate aspectele vieţii bisericeşti. Era pentru prima dată când Biserica avea un set complet de reguli care-i întărea autonomia faţă de stat, lucru irealizabil în perioada interbelică din cauza politicianismului extrem de influent în corpul ecleziastic. Folosindu-se de legislaţia comunistă şi mărindu-şi atribuţiile, patriarhul Justinian a încercat să împiedice pe cât era posibil amestecul statului în numirea ierarhilor şi a funcţionarilor Bisericii, aşa cum se întâmpla de multe ori în regimul anterior.

    Învăţământul teologic a cunoscut o dezvoltare calitativă deosebită prin directa sa purtare de grijă, dorind ca preoţii săi să fie bine pregătiţi în confruntarea ideologică cu regimul. Chiar dacă numărul şcolilor teologice a fost limitat, ajungându-se la două Institute de grad universitar (Bucureşti şi Sibiu), precum şi şase Seminarii (Bucureşti, Craiova, Cluj-Napoca, Buzău, Caransebeş şi mănăstirea Neamţ), patriarhul a fost preocupat ca ele să aibă profesori bine pregătiţi, recunoscuţi pe plan mondial, o bază materială solidă, manuale bine editate şi publicaţii de prestigiu, socotite de teologul John Meyendorff cele mai bune care se editează în spaţiul ortodox aflat sub ocupaţie comunistă (Ortodoxie şi putere politică…, p. 109).

    Viaţa monahală a fost unul dintre domeniile care l-au preocupat îndeaproape pe Justinian, întrucât ştia că monahismul a fost dintotdeauna forţa vitală a Bisericii. Prin eforturile sale a crescut numărul mănăstirilor şi a monahilor în plin regim comunist, dar se constată şi ridicarea nivelului de pregătire a acestora în urma absolvirii şcolilor monahale şi chiar a facultăţilor de teologie. Din nefericire, regimul cuprins de îngrijorare a dat o cruntă lovitură monahismului românesc prin Decretul 410 din 1959, prin care se desfiinţau multe mănăstiri şi se reducea drastic numărul monahilor. Tot ce a putut face patriarhul Justinian, a fost să întârzie cu un an aplicarea decretului, înfiinţând ateliere artistice şi meşteşugăreşti în cadrul mănăstirilor, unde călugării munceau în folosul statului. A fost foarte afectat de decizia autorităţilor în privinţa monahismului şi pentru că a avut curajul să protesteze vehement împotriva acestui decret abuziv a fost trimis cu domiciliul forţat la schitul Dragoslavele timp de şase luni. Era prima măsură luată direct împotriva patriarhului de către comunişti, care însemna începutul slăbirii rezistenţei făţişe a Bisericii faţă de statul represiv (Rev. Memoria, nr. 2-3/2006, p.163).

    Un capitol delicat din activitatea de patriarh a lui Justinian a fost revenirea greco-catolicilor din Transilvania la Ortodoxie în 1948. Un mare rol în acest act l-a avut statul comunist care printr-un decret a desfiinţat Biserica Română Unită cu Roma din motive exclusiv politice. Deşi unii l-au acuzat că a contribuit direct la „sugrumarea” acestei Biserici, Justinian n-a avut nici un rol în acest act de anihilare, Biserica Unită urmând să fie oricum desfiinţată, aşa cum s-a întâmplat cu doi ani înainte şi în Polonia şi în Ucraina. Era un plan al regimului comunist ce trebuia îndeplinit în toate ţările bolşevizate, dar la fel de adevărat este că patriarhul Justinian vedea în această acţiune o oportunitate unică de a realiza reîntregirea Bisericii strămoşeşti, negând actele reprobabile şi umilitoare pentru românii ardeleni din 1698 – 1701.

    Această reîntregire bisericească făcea parte din programul său pastoral anunţat chiar în ziua instalării sale ca patriarh, la 6 iunie 1948: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea mi se cade să le aduc”. Orice patriarh ortodox în locul său, conştient de misiunea şi de răspunderile lui, ar fi făcut la fel, mai ales că încercări de unire între cele două Biserici au existat şi înainte de acest moment. Prima încercare concretă în acest sens s-a făcut la 1798, pornită din iniţiativa unor protopopi ortodocşi şi uniţi, dar fără rezultat. După realizarea României Mari, în 1919 câţiva fruntaşi ai românilor ardeleni, ortodocşi şi uniţi, i-au propus mitropolitului unit al Blajului Vasile Suciu să devină mitropolitul ortodox al tuturor românilor din Transilvania, realizând şi unitatea bisericească, dar acesta a refuzat fiind influenţat şi pe linie politică. Încercările au continuat în perioada interbelică şi la 27 februarie 1939 a avut loc o mare adunare românească la Alba-Iulia în prezenţa mitropoliţilor Nicolae Bălan de la Sibiu şi Alexandru Nicolescu de la Blaj, când s-a hotărât să se înceapă tratativele în vederea reunificării celor două Biserici româneşti, dar izbucnirea războiului a zădărnicit totul.

    Cunoscând aceste antecedente, patriarhul Justinian şi-a dorit cu orice preţ revenirea la Ortodoxie a românilor uniţi, conştient fiind de importanţa acestui act din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române. De aceea a insistat mult pe lângă ierarhii greco-catolici arestaţi de autorităţi să facă acest pas pregătit îndelung, propunându-i episcopului Iuliu Hossu să devină chiar mitropolit al Moldovei, cu perspectiva de a ajunge patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Refuzul lor a adus întristare patriarhului, iar pentru ei a deschis calea martiriului liber asumat.

Despre acest act de reîntregire a Bisericii, cu directa implicare a statului comunist, patriarhul mărturisea în testamentul său: „Cu genunchii plecaţi, mulţumesc atotputernicului Dumnezeu că mi-a dăruit înţelepciune şi putere să înfăptuiesc unirea sufletească a tuturor românilor prin aducerea fraţilor greco-catolici, în anul 1948, în sânul Bisericii Mame, sub bolta Ortodoxiei româneşti. Las moştenire urmaşilor mei o Biserică românească unificată şi mă rog lui Dumnezeu fierbinte să le lumineze continuu pe căpeteniile ei, ca strâns unite să lucreze fără preget pentru întărirea şi înflorirea Bisericii Ortodoxe Române reîntregite” (Atitudini, p.34).

    O realizare de neînchipuit reuşită de patriarhul Justinian în plin regim comunist a fost prima canonizare a unor sfinţi români în 1955, acţiune pregătită cu 5–6 ani de zile înainte. N-a făcut-o din orgoliu, ci la îndemnul duhovnicului său Cleopa Ilie, care la o spovedanie i-a zis: „În calitate de şef de Biserică, să te îngrijeşti ca sfinţii din neamul tău să capete cinstirea ce li se cuvine, că asta face parte din datoria unui ierarh”. Astfel au fost cinstiţi de atunci în rândul sfinţilor Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului în sec. XIX (11 aprilie), Sf. Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Ardealului în sec. XVII (24 aprilie), Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, episcopul Timişoarei în sec. XVII (15 septembrie) şi Sf. Mărturisitori ai Transilvaniei Cuvioşii Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Mucenicul Nicolae Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului, trăitori în sec. XVIII (21 octombrie). „Ca să-i aduni pe toţi şefii Ortodoxiei la Bucureşti şi să faci, pentru trei sau patru zile, Bucureştiul unei ţări comuniste capitala Ortodoxiei universale, cred că este o faptă demnă de reţinut”, mărturisea despre acest moment mitropolitul Bartolomeu al Clujului (Atitudini, p. 39).

    Rezistenţa făţişă a Bisericii Ortodoxe Române faţă de statul comunist a slăbit considerabil în jurul anului 1960, când se instaurează şi în corpul eclezial o acceptare resemnată a regimului care nu dădea semne de prăbuşire. Destinderea relativă ce a urmat a contribuit  şi ea la dispariţia confruntărilor ample, mai ales că patriarhul nu mai avea lângă el „stâlpii de sprijin” Nicolae Popovici, Nicolae Bălan şi Sebastian Rusan, care au trecut la cele veşnice, iar în Sinod au venit ierarhi mai ataşaţi regimului ca Valerian Zaharia şi Justin Moisescu. Lipsit de mijloace cu care să facă presiuni asupra puterii ca altădată, Justinian a fost păstrat în scaunul patriarhal, rămânând acelaşi administrator priceput, protector al învăţământului şi purtător de grijă pentru toţi preoţii. Tot lui i se datorează acum reuşita „ieşirii în lume” a Bisericii Ortodoxe Române, după congresul de la Delhi, care a avut un impact deosebit în toate cercurile internaţionale, contribuind astfel din plin la ridicarea prestigiului Bisericii pe care o conducea.

    După o păstorire zbuciumată, patriarhul Justinian a trecut la cele veşnice la 26 martie 1977, lăsând în urmă o moştenire la care toţi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române se vor raporta într-un fel sau altul. A fost înmormântat la biserica Radu-Vodă din Bucureşti, pe care a izbutit s-o salveze prin mari eforturi de urgia comunistă. Se pare că o contribuţie importantă la decesul său a avut-o întâlnirea cu Nicolae Ceauşescu, care-i cerea imperios acordul la demolarea bisericii Enei din Bucureşti, provocându-i o durere sufletească imensă.

    Ceea ce i s-ar putea reproşa patriarhului Justinian în privinţa activităţii şi atitudinii sale ar fi modul deliberat în care a acceptat şi susţinut ceea ce înfăptuiau comuniştii în alte domenii ale societăţii româneşti. Dar, în acelaşi timp, trebuie recunoscut faptul că al treilea patriarh al României a fost o personalitate complexă, care şi-a iubit Biserica pe care a păstorit-o, încercând să o apere printr-o politică de echilibru. Acceptând să facă unele lucruri pe care le considera de mai mică importanţă, cum ar fi pastoralele mobilizatoare, în care oricum nu credea nimeni, el spera să câştige în altă parte, în chestiunile esenţiale ale vieţii bisericeşti.

    Justinian ştia că menirea unei Biserici nu este să lupte cu statul sau cu o orânduire nedreaptă, cum a fost comunismul, căci „nu este stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite” (Romani 13, 1). Scopul Bisericii este mântuirea credincioşilor săi, aceasta fiind singura luptă îndreptăţită să o ducă cu arme spirituale, indiferent de orânduirea lumească. Patriarhul Justinian a făcut eforturi imense în acest sens pentru a ţine Biserica la suprafaţă, astfel încât locaşurile de cult să nu fie închise, Liturghia să se săvârşească, oamenii să fie botezaţi, cununaţi şi înmormântaţi creştineşte. Toate acestea într-o republică comunistă în care Biserica a fost singura instituţie care propovăduia o altă învăţătură şi ideologie decât cea materialist- dialectică a statului represiv.