În marea vânzoleală de astăzi mai este Marin Preda de actualitate? Iată o întrebare care frământă pe istoricii si criticii literari dar si pe cititorul de rând. Cei mai în vârstă care au trăit alături de Preda şi l-au preţuit îşi amintesc ca astăzi de el.
În vara anului 1970, la recomandarea profesorilor Alexandru Piru şi Ion Rotaru, am luat lucrarea de licenţă despre ,,Moromeţii” lui Marin Preda. Aveam avantajul că stăteam aproape de Siliştea-Gumeşti, cunoşteam satul si locuitorii lui şi puteam să –l consult şi pe Marin Preda. Lucrarea mea se numea ,, Realitate şi fictiune în romanul Moromeţii” Am stat câteva zile în satul Siliştea –Gumeşti şi am luat legătura cu aproape toate personajele din roman de la Preda Oprescu, fostul secretar al primăriei, care pe atunci era un bătrânel simpatic, până la la Catrina Moromete ( Joiţa Călăraşu, mama scriitorului), o bătrânică ţărancă, care pe atunci stătea la fata ei , Ilinca.
Timpul a trecut.
O lovitură soseşte ca un trăsnet în anul 1980, într-o zi a lunii mai, pe 16, când am auzit că Marin Preda a murit. Cum să moară Marin Preda? Moartea lui venea după succesul extraordinar cu romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” După această dată din doi în doi ani se ţinea un festival ,,Marin Preda” în Silişte la care am participat si eu. Se vorbea în surdină că moartea lui n-ar fi fost naturală. Prima dată am aflat de la sora lui, Alboaica, că la moarte avea o lovitură în cap pe care medicul legist i-o motivase prin căzătura din pat. Dar paturile de la Mogoşoaia erau atât de joase, încât oricât ar fi căzut din pat, nu putea să-i ramână un asemenea semn. El, imi spunea sora lui, de câte ori venea pe acasă, le povestea că prevestea ceva, avea presentimentul morţii iminente.,, Mă urmăresc…” le spunea. ,,Cine?”- ł-a întrebat ea. Şi el tăcea. Nu i-a răspuns.
În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul Mogoşoaia. Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi putea să scrie în linişte. Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somtuos al Mogoşoaiei singur sau în compania altor scriitoricum erau Sânziana Pop, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. . Cei care l-au cunoscut spun ca era un taciturn, rar îi scoteai vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin întrebări.
,,Serile acelea erau adevărate academii de literatură, pe care prezenţa d-lui Preda le transforma în regal.” –povesteşte Sânziana Pop.La Palatul Mogoşoaia, creaţia Martei Bibescu, locul era pur si simplu un paradis natural, plin de arbori seculari , de păşuni verzi şi flori în care castelana îşi pusese întreaga pasiune ,,Marin Preda era brutal în discuţii, dar numai cu cei pe care-i dispretuia, adică majoritatea,, creatorilor” aflaţi la vremea aceea în solda scriitorimii care mişunau pe la Palat.”- zice tot Sânziana Pop. În colhozul literar al Mogoşoaei erau multe figuri abjecte care i-ar fi putut face rău lui Marin Preda. Oameni simpli din interiorul Palatului, nea Duminică si nea Răsărit, îngrijitori, au declarat: Marin Preda ştia că o să moară. Se simţea urmărit, îi era frică. Îşi baricada camera, plângea, ieşea noaptea gol pe culuarul pustiu, strigând îngrozit: ,,Mă omoara, băiete, mă omoară!”A fost otrăvit, a fost drogat? Soţia lui, Elena Preda: ,,Da, Marin avea o mulţime de spaime. Una din ele era legată de friguri, de boala lui din copilărie. De pildă, îi era frică să mai meargă la mare, pentru că acolo avusese ultima criză…” Avea permanente atacuri de panică, din această cauză îl apropiase pe Mircea Dinescu ca prieten să stea cu el mai mult. În ziua aceea fatidică Elena Preda a primit un telefon de la el, era la editură: ,,Îmbracă-te trebuie să mergem la Mogoşoaia!” Femeia i-a explicat că nu poate să lase copiii singuri, erau mici doar. ,,Dacă vin, îi iau şi pe ei!” Marin Preda s-a supărat. A căutat bona să stea cu ei, dar n-a găsit-o. Simţea nevoia să fie cu cineva, primea telefoane anonime în care era ameninţat.,, Trebuie să vii să stai cu mine!” Cine îl ameninţa? După aparitia ,,Delirului” a urmat o perioadă de hăituire. Chiar soţia lui, Elena Preda, primea bilete de ameninţare pline de cuvinte obscene care erau semnate ,,Un grup de legionari”. Miza acestor ameninţări era volumul al doilea al ,,Delirului”. La mare, Mircea Sântimbreanu, a venit la Elena şi a întrebat-o: ,,Ştiţi, a venit ambasadorul rus, Drozdenco, şi m-a întrebat ce are de gând să scrie Marin Preda în volumul al doilea din ,,Delirul”… Spuneţi-i domnului Preda să fie atent!” Dupăun timp, altădată în Bucureşti, seara, când a venit Preda acasă: ,, Ha, ha, ha,să vezi ce-am mai făcut astăzi!…Ştii cine a venit la mine, la birou?’ ,,Dacă nu spui, nu ştiu!”-i-a zis soţia. Zice: ,,Ambasadorul sovietic!” După o pauză:,, Cum să vina el să mă întrebe ce am de gând să scriu mai departe în ,,Delirul”? ,,Ţi-a pus chiar el întrebarea asta?”-l-a interogat soţia.,, Da m-a întrebat direct: Ce aveţi dumneavoastră de gând să scrieţi în volumul al doilea din ,,Delirul”? Marin Preda a luat o poză serioasă şi i-a zis: ,,Ia ascultă, de când veniţi voi să ne întrebaţi pe noi ce scriem în ţara asta? Noi venim să vă întrebăm pe voi ce faceţi?… Cum îţi permiţi dumneata să vii în biroul meu, la mine acasă, şi să mă întrebi aşa ceva?” Scena aceasta Marin Preda o povestea prietenilor cu mândrie, dar în sufletul lui se cuibărea neliniştea. Dupa aceasta scenă Preda a fost invitat în URSS la un simpozion, dar a refuzat vizita. Îi era frică de o iradiere sau alceva de genul ăsta. Altădată a primit un mesaj telefonic de tipul: ,,Te-ai trezit şi tu să scrii cărţi curajoase. Ai grijă că te vom omorî pe tine şi pe copiii tăi.” In 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulatie stupid cu un tir ciudat, care a căutat să lovească intenţionat maşina scriitorului.
( Date culese din Revista As,AnulXX, nr.938,1-8 octombrie 2010- din relatările Elenei Preda, soţia scriitorului) De aici şi până în ziua fatală n-a fost decât un pas.
Marin Preda a fost luat in vizorul securitătii după aparţia romanului “Delirul”, roman care readuce în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducatorului Romaniei din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane să treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei străbune. Marin Preda avea in pregătire un alt roman în care intentiona să arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru in obsedantul deceniu. In romanul “Cel mai iubit dintre pamanteni” eroul principal pomeneste la un moment dat despre “era ticalosilor”. Notitele volumului al doilea din “Delirul”, impreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau in fişetul lui personal au disparut imediat dupa moartea scriitorului. Dupa unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atât pentru rusi, care nu puteau uita infrangerile suferite in fata armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât si pentru cuplul dictatorial din Romania, deoarece in acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politica a ţării. De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, in contextul unei întamplări din orasul Băileşti: “Leana lui Zăpăcitu din capul satului”. “Zăpăcitu” era porecla concetăteanului său pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna lui “Radu”, adica iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securitatii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit urmatorul mesaj de amenintare:”daca il dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri”, precum si a altor câtorva din conducerea postului de radio “Europa Libera”, a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm numai cateva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului.
Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie si in rândul unora dintre confraţii săi, atât inainte cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au incercat să minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul ca a colaborat cu acest regim este impardonabil.
Să vedem însa cum s-a desfasurat “colaborarea” lui cu regimul comunist si care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar si de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori in documentele securitatii. In Dosarul de Urmarire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume si era intitulat “Editorul” , există o notă a securitatii datata 16 noiembrie 1972 in care se mentionează că “Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestari negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru”. Dupa “Tezele din aprilie” prin care Nicolae Ceausescu anunţa inceputul aşa zisei “revolutii culturale” dupa model chinezesc, securitatea a inceput urmarirea tuturor plecarilor peste hotare ale scriitorilor, considerati potenţiali duşmani ai “revolutiei culturale”.
Se cunoaste faptul ca Marin Preda era in evidenta securitatii incă din anul 1966. Toate deplasările si intâlnirile lui erau urmărite de o armata de agenti care il supravegheau in permanenta. In notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se mentiona: “declaratii duşmanase la adresa orânduirii”, “refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia”, precum si unele afirmatii cu privire la lipsa de libertate a presei in Romania. Intr-una din aceste note se preciza că in anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se intâlnise cu “transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din Romania”. In luna ianuarie 1972 un alt informator al securitatii care semna “Artur”, scria că Marin Preda se intâlnise la Paris cu Monica Lovinescu si cu alţi colaboratori ai postului de radio “Europa Libera”. In baza acestor note, cât si a unui referat al securităţii in legătură cu “activitatea lui duşmănoasă”, convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii “Cartea Romaneasca” s-au făcut dese perchezitii noaptea. Cat priveste “colaborarea” lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu uşurinta citind declaratia criticului literar Marin Mincu căruia nu i se publicau lucrarile fiind acuzat ca in scrierile lui este prea de “dreapta”. Marin Preda, directorul Editurii l-a apărat insa punând la punct pe un denigrator al acestuia printr-o injurătură neaoşe, publicandu-i apoi toate lucrările. Iata cum il caracterizeaza Marin Mincu pe acest asa zis “produs al proletcultismului”: “Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, comportandu-se in orice imprejurare ca un adevarat aristocrat; el avea răbdarea nobila să-i asculte pe toţi cei care i se adresau si să le răspundă cu francheţe si naturaleţe. De asemeni el apreciaza “onestitatea intelectuală a lui Preda si incapacitatea lui organica de a tolera minciuna si injustitia, de orice fel ar fi fost acestea.”
La răndul lui, Nicolae Breban declara că Marin Preda i-a publicat romanul “Ingerul de gips”, deşi era ostracizat in ţară intrucat participase peste hotare la manifestari anticomuniste.
Despre organele de represiune care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului “Cel mai iubit dintre pamanteni” foloseste la adresa lor epitete precum “duri”, “cretini”, “primitiv” (un colonel de securitate), “demagog rudimentar” (un general), “analfabet periculos” (un gardian pe care pâna la urmă l-a omorat de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc.
Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa baietilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct in aluzia referitoare la dorinta ei de implicare in viata politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simtiseră ofuscati la aparitia volumului “Delirul”. Cu câteva zile inaintea morţii lui, după cum declara fratele sau, scriitorul a primit câteva ameninţări cu moartea si i-a mărturisit, “sunt un om terminat”, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu. Şi băieţii s-au ţinut de cuvânt, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post “Orizonturile Rosii”, carte care a dezvăluit occidentului adevarata faţă a dictatorului roman. Pentru a demonstra că nu sunt primitivi, i-au vârât un cearsaf in gura, sau i-au pus o perna pe fata, “astupandu-i orificiile respiratorii”, dupa cum reiese din raportul intocmit de IML. Cea mai autorizata părere asupra morţii lui Marin Preda rămane insa cea a medicului Şerban Milcoveanu, care, bazându-se pe declaraţiile unor martori care l-au văzut pe Marin Preda imediat dupa moarte, este convins ca a fost otravit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea livida specifică tuturor cadavrelor, ci era de culoare “rubinie, de un roşu deschis”, culoare specifica a celor morţi in urma inhalării cianurei. De aceiaşi părere este si fosta soţie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsă că soţul ei a fost otrăvit. Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucretiei Bârladeanu “Dupa ce am văzut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin nu poţi să nu te intrebi daca nu este vorba de un asasinat…
În cartea sa, “Cum a murit Marin Preda”, C. Turturică, pare-se şoferul lui, povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu “Cel mai iubit dintre pământeni”. În relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în camera lui de la Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whiski toată ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Şoferul îl urcă scările la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naştere. Câţiva din ei, văzând în ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai baut şi apă) şi se întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia. Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe marginea patului.
Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a dispărul ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri.
În ultimul timp Marin Preda căpătase o aureolă de mare scriitor; când se deplasa prin ţară se ţineau după el şiruri întregi de maşini cu admiratori, mai ales după ultimul roman, care răscolise toată intelectualitatea română. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”, a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănance, citindu-l pe merăsuflate. Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. În noaptea când romanul a fost pus în vânzare, în faţa librăriei Mihai Eminescu s-au strâns mii de oameni pentru a-l cumpăra. Se crede că a intrat în panică şi Ceauşeasca, întrebând ce se întâmplă în mijlocul Bucureştilor cu atâta lume strânsă. Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste cu Marin Preda cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie.
La citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu era asta a ticăloşilor şi cu bezmeticii despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuînd în lamentabil?
După moartea lui tragică mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare… Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea… Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune.
Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Carageale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia… Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar.
Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, “de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”
Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”
După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să intre într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut-zice Eugen Simion- o formă nouă de contestare, agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor şi scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat şi chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe Preda nu numai că e un mare scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…”
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.