Decebal – cel mai mare strateg al antichităţii dintre anii 87 şi 106
Odată cu iarna dintre anii 86 d. H. şi 87, destinele Daciei trec în seama lui Decebal, ultimul rege al nemuritorilor, ce uimeşte lumea antică şi al cărui portret (profil) eroic este surprins în cuvinte parcă desprinse din piatra “Columnei Decebalo-Traiane”, de istoricul Dio Cassius, chiar din inima Imperiului Roman: «[Decebal se dovedi] foarte priceput în urzirea războaielor şi dibaci în desfăşurarea şi-n finalizarea lor, ştiind când să năvălească şi când să se retragă („înţelegând când trebuie să lovească şi când să îndărăpteze“), meşter în a întinde curse, viteaz / ager în luptă („meşter în aşternerea curselor şi iute la faptă“), maestru şi în a se folosi de izbândă cât şi în îndreptarea vreunei înfrângeri suferite („administrând deopotrivă biruinţa şi ieşirea cu bine dintr-o înfrângere“) – pentru care îndelungă vreme fu un adversar periculos Poporului / Imperiului Roman» (Dio Cassius, Istoria Romană, LXVII, 6; cf. XIRD, I, 123 sq.; StrPR, 281; Fontes, I, 683; MIMS, 52; DDB, 279 sq.).
Fig. 1. Decebal şi Traian – „faţă-n faţă“ în piatra Columnei Decebalo-Traiane din Roma (anul 113)
Continuarea primului mare război daco-roman în vremea regelui Decebal, victoria celor cu ştiinţa de a se face nemuritori şi tributul dat de Roma – între anii 89 şi 104 – Sarmizegetusei.
La începutul iernii dintre anii 86 şi 87, legiunile lui Domiţian şi ale lui Fuscus, ajunse la Dunăre, considerându-se stăpâne pe situaţie, începuseră sărbătorile „triumfului“ sud-dunărean asupra Dacilor. Sarmizegetusa era convinsă că orgoliosul Domiţian nu va da „tributul“ / „subsidiile“ către Decebal, aşa cum făcuse înaintaşul său, Vespasian, faţă de Duras / Diurpaneus, decât după ce floarea armatei imperiale va fi zdrobită pe frontul Dunării de Jos şi al Dunării de Mijloc. În această situaţie, a intrat în lucru planul de anihilare a întregii armate romane din Moesia, adusă de Domiţian sub comanda lui Fuscus. Mare psiholog, diplomat şi strateg, Decebal, cunoscând punctele vulnerabile ale orgolioşilor Domiţian şi Fuscus, a trimis o aşa-zisă „a doua solie“ la împărat, „solia provocatoare“. Este vorba despre solia ce a comunicat împăratului Domiţian că regele Daciei, Decebal, nu mai doreşte respectarea vechilor acorduri încheiate între Vespasian şi Duras / Diurpaneus, privitoare la subsidii. În noul context, Decebal «va face pace dacă ar vrea (el, Domiţian) ca fiecare Roman (din Imperiu) să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el (Decebal) îi va declara război şi-i va aduce mari neajunsuri» (DDB, 280). La această «simplă batjocură, sau abilă, premeditată încercare de a-l înfuria pe duşman până într-atât încât să-l facă să uite de cea mai elementară prevedere» (ibid.), Cornelius Fuscus a trecut Dunărea şi a înaintat pe Valea Oltului, către Defileul Turnu Roşu, cu gândul de a ajunge la Sarmizegetusa. Stratagema lui Decebal a reuşit. Dacii, «chiar la prima ciocnire i-au învins pe Romani şi, generalul Fuscus fiind ucis, au jefuit tot ce au găsit în taberele romane», după cum afirmă Jordanes (IorGet, 78 – p. 30 / cf. DDB, 280). Se pare că în urma morţii lui Fuscus – întâmplată, şi după părerea noastră, în susul Văii Oltului – Domiţian luă măsuri mai energice de continuare a războiului şi, dând comanda lui Tettius Iulianus, îl autoriză să procedeze cu asprime la restabilirea disciplinei, iar el plecă la Roma» (PGet, 66). Legiunile romane – între care şi legio V Alaudae – câte au căzut în prizonierat (soldaţii „scăpaţi cu fuga“ au fost extrem de puţini) au devenit legiuni de sclavi pe şantierele davelor Daciei (Dacii nu îşi recrutau sclavii decât dintre neamurile duşmane, dintre prizonieri; sclavia semeneilor-Daci nu era admisă de Zalmoxianism). După mai bine de un an de la „uluitoarea“ dispariţie a armatei romane, de sub comanda lui Fuscus, în Dacia, în anul 88 d. H., Tettius Iulianus – încărcat de prudenţă – a încercat să reia „ofensiva“ Romei, atacând dinspre Istria şi Pannonia, prin Banat. Dar Decebal prevăzuse şi această acţiune războinică a Imperiului Roman, angajând împotrivă (imperialilor) două neamuri germanice, marcomanii şi cvazii, în aşa fel încât să poată lovi flancul şi ariergarda amatelor anti-Sarmizegetusa. Tettius Iulianus a fost lăsat să înainteze până la Tapae („Porţile de Fier ale Transilvaniei“), unde s-a dat o puternică bătălie. Dar cum Domiţian – în a cărui minte încolţise planul cuceririi Daciei de Vest – a pierdut bătăliile angajate cu marcomanii şi cvazii în Pannonia, armata de sub comanda lui Tettius Iulianus a început „să bată în retragere“, la sudul Dunării de Mijloc. Spre a nu sfârşi în chip mai dezastruos decât în Moesia – după cum mărturiseşte Dio Cassius – «Domiţian trimise în grabă o solie la Decebal, regele Dacilor, şi-l înduplecă a încheia un tratat, pe care mai înainte nu îl încuviinţase (…); acesta primi învoiala (…), dar nu voi să vină el însuşi ca să steie de vorbă cu dânsul (Domiţian), ci trimise pe Diegis (fratele mai mic al regelui dac), cu câţiva bărbaţi, ca să-i dea înapoi armele şi câţiva captivi, ca şi cum i-ar fi avut numai pe aceia la dânsul; făcându-se aceasta, Domiţian puse diadema pe capul lui Diegis, ca şi când el ar fi fost în adevăr învingătorul şi ar fi putut da un rege Dacilor; el împărţi soldaţilor onoruri şi bani, şi trimise la Roma, ca învingător, între altele, soli şi o scrisoare, zicea el, de la Decebal, dar pe care se spunea că o plăsmuise chiar el; el împodobi sărbătoarea triumfului său cu o mulţime de lucruri pe care le luase nu de la duşmani (adică de la Daci şi de la aliaţii acestora – n. n.), ci cu totul dimpotrivă, din zestrea împărătească: el (Domiţian) cheltui cu tratatul, dând lui Decebal şi atunci bani mulţi şi meşteşugari de tot felul, şi pentru timp de pace şi pentru război, şi promiţându-i să-i dea mulţi şi în viitor; de aceasta el se folosea întotdeauna ca şi cum ar fi fost o pradă de război, odată ce adusese în stare de sclavie împărăţia însăşi» (CDIR, LXVII, 7 / cf. DDB, 282). Rezultă limpede că primul mare război dintre Daci şi Romani s-a încheiat cu victoria regelui Decebal asupra împăratului Domiţian (la încheierea tratatului, regele-erou al Daciei nici măcar nu l-a socotit pe împăratul roman, ignobilul Domiţian, demn de a sta cu el la masa „învoielilor“; bineînţeles, condiţiile tratatului au fost dictate de fratele regelui, Diegis) şi că Roma a dat tribut Sarmizegetusei şi între anii 89 – 101 d. H. (cf. DDB, 282 sqq.; PGet, 66 sq.; StrPR, 280 sq.; XIRD, I, 123 sqq.; GIrva, 54 sqq.).
Al doilea mare război dintre Imperiul Roman şi Dacia, din anul 101, sau războiul dintre Traian şi Decebal, de la Tapae / Tapia.
La 27 ianuarie, anul 98 d. H., în tronul Romei a fost încoronat ca împărat Nerva Traian August. Până în anul 101, tratatul dintre Sarmizegetusa şi Roma a fost respectat, «pe baza pusă de Domiţian» (PGet, 67), deşi Traian, aproape trei ani, a urzit minuţios strategiile împotriva Sarmizegetusei, obiectivul fundamental fiind absolvirea Imperiului Roman «de înjositorul tribut pe care-l plătea Dacilor, precum şi să înlăture pericolul ce creştea pe fiece zi contra siguranţei Romanilor, prin sporirea puterei şi a sumeţiei» lui Decebal (XIRD, I, 127). Pentru a izbândi în proiectata campanie împotriva Sarmizegetusei, Traian a reorganizat administrativ / economico-juridic Dunogaetia (Dobrogea de azi), acum parte din Moesia Inferioară, a dispus refacerea marilor fortificaţii dunărene din această arie a imperiului, «pentru dominarea câmpiei muntene şi moldo-basarabene» (PGet, 67). Totodată, la 25 octombrie, anul 100, a împuternicit pe Marius Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei, «să orânduiască din nou şi definitiv atât privilegiile oraşelor» daco-greco-romane, de la Marea Neagră, «cât şi graniţele între teritoriile rurale ale acestor oraşe şi teritoriile satelor şi târgurilor» daco-romane din interior, organizate quasi-municipal roman. „Romanizarea“ (adică „de la intrarea Daciei în „Uniunea Europeană de-atunci“) era la această dată aşa de înaintată în Dobrogea, încât însăşi toponimia se constată a fi devenit în parte romană» (ibid.), ca şi în aria moeso-sighină (îndeosebi, în cea istriano-panonică). Dio Cassius a arătat că «după ce stătu câtva timp la Roma, Traian făcu o expediţie împotriva Dacilor, gândindu-se la ceea ce făcuseră ei, supărat pentru banii (tributul / subsidiile) pe care ei (Dacii) îi luau în fiecare an şi văzând că puterile şi trufia lor cresc» (CDIR, LXVIII, 6 / cf. DDB, 321; DD, 221).
La 25 martie, anul 101, Traian a declanşat războiul împotriva lui Decebal, după ce mobilizase din Imperiu o armată de peste 150.000 de războinici («13 – 14 legiuni, multe cohorte şi alae, garda pretoriană, diverse formaţiuni iregulare recrutate dintre populaţiile neromanizate, de la periferia Imperiului»; «de multă vreme Roma nu mai făcuse un asemenea efort militar» – DDB, 323). Înainte de a trece Dunărea, prin Banat, de la Viminacium la Lederata, spre a urma „traseul“ lui Tettius Iulianus, dar fără a înregistra insuccesul din anul 88 d. H., al împăratului Domiţian şi al vestitului său comandant roman, Traian şi-a angajat „ca aliaţi“ împotriva Sarmizegetusei, sarmaţii-iazygi, ce asigurau flancurile romane (pornite din baza dalmato-panonică) în Câmpia Tisei. Traian a atacat / cucerit Arcidava (Vărădia – cf. GIrva, 56), Berzobis / Berzovia (Jidovin), Aizizis / Aixis (Fârliug – ori, cum nota Traian în „comentariile“ din “Despre războiul cu Dacii”, «inde Berzobim, deinde Aixim processimus»), la Tibiscum (Timiş-Jupa – aceste aşezări Dacice, menţionate şi în Tabula Peutingeriană, se află în provincia Banat a României). Luptele dintre Daci şi Romanii conduşi de Traian, până aici, au fost nesemnificative, dar înaintarea greoaie s-a datorat şi faptului că împăratul, extrem de prudent, îşi punea ariergarda în punctele-cheie ale traseului, construind chiar şi castre (cf. DDB, 324). De aceste momente ale campaniei este legată şi scena aducerii mesajului scris pe „pălăria unei ciuperci“, în care Traian era sfătuit de aliaţii lui Decebal, neamuri germanice (buri, roxolani ş. a.), «să se întoarcă şi să facă pace», după relatarea lui Dio Cassius (CDIR, LXVIII, 8 / cf. DDB). Respectiva scenă se consideră că a fost încrustată şi pe Columna Decebalo-Traiană din Roma (după comentariile împăratului făcute în “Despre războiul cu Dacii”), înfăţişând «un călăreţ barbar căzând, în faţa împaratului, de pe calul de şeaua căruia e legat un obiect discoidal şi, pare-se, poros; acesta ar fi ciuperca – poate o iască mare – pe care aliaţii lui Decebal îşi scriseseră mesajul» (DDB, 324). De la Tibiscum, Traian a continuat înaintarea pe „Porţile de Fier ale Transilvaniei“, dar culoarul Bistrei, la Tapae (azi, Tapia), unde – ca şi pe Tettius Iulianus – regele Decebal l-a întâmpinat cu o puternică armată şi unde s-a dat prima mare bătălie a împăratului, cu pierderi cumplite de o parte şi de alta. Dio Cassius menţionează în istoria sa că Traian «văzu pe mulţi dintre ai săi căzuţi şi ucise pe mulţi dintre duşmani; şi fiindcă nu mai aveau cu ce lega rănile, se zice că el nu cruţă nici chiar veşmântul său şi-l tăie, ca să facă feşi». „Cenzura“ Columnei Decebalo-Traiana nu a permis însă şi încrustarea în piatră a jertfelor romane, fireşte, mai importante decât „ciuperca scrisă“. Ca şi pentru Tettius Iulianus, nefastă a fost crâncena bătălie de la Tapia şi pentru Traian, deoarece o biruinţă / victorie (în ciuda istoricilor ce ignoră realităţile războiului din iarna anului 101 – 102) nu poate fi pusă în seama împăratului, ci mai degrabă în contul lui Decebal, căci marele rege-strateg, avantajat şi de sosirea iernii, îl obligă pe adversar să părăsească frontul de vest, angajându-şi trupele pe frontul sud-dunărean, fiindcă înţeleptul erou de la Sarmizegetusa, cu oştile din Moldavia şi Gaetia, trecuse Dunărea, în Moesia Inferior şi ocupase castrele Romanilor de pe malul drept al fluviului. Deci din toamna anului 101 şi până în primăvara anului 102, de când împăratul Traian a părăsit frontul de vest şi până când s-a angajat pe frontul sud-dunărean, biruitor a fost regele Daciei, Decebal. Dacii capturaseră deja foarte mulţi prizonieri romani din aşa-zisele trupe auxiliare ale castrelor Dunării, permiţându-şi să dicteze condiţiile «păcii din iarna anilor 101 – 102». Dio Cassius prezintă destul de confuz războaiele dintre Traian şi Decebal. Se pare că în acest „context“ Traian a trimis la Decebal o solie condusă de «Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului; dar nu se făcu nimic» (CDIR, LXVIII, 9 / cf. DDB, 326), regele Daciei refuzând să abordeze cu aceştia condiţiile păcii, încât împăratul «trimise şi atunci pe alţii». Decebal miza şi pe o alianţă cu parţii (din Mesopotamia) lui Pacorus al II-lea, «ceilalţi duşmani redutabili ai Romanilor» (DD, 225). Pliniu cel Tânăr – în “Scrisori către Traian” (74, 1) – menţionează pe «un anume Callidromus» ce «a fost luat prizonier în Moesia de către Susagus» şi care «a fost trimis în dar de către regele Decebal lui Pacorus, regele Parţilor» (apud GLSG, 117).
Bătălia din Moesia – primăvara anului 102 d. H. – şi prima mare ofensivă a împăratului Traian la Dunăre.
Spre a opri ofensiva lui Decebal în Moesia, peste iarnă, Traian trimisese lui Marius Laberius Maximus o bună parte din trupele cu care înaintase până la Tapia. Împăratul, retras în baza panonico-dalmată pentru iernare, studiase bine strategiile lui Decebal (pe primul loc aflându-se atacul pe două fronturi). Primise şi numeroase trupe de întărire, încât în primăvara anului 102 a pornit războiul care a înclinat definitiv balanţa în favoarea Imperiului. Cu o puternică flotă a coborât de la Dunărea de Mijloc la Dunărea de Jos. Marea bătălie perntru Moesia Inferioară s-a dat în Dunogaetia (Dobrogea), la Tropaeum (Tropaeum Traiani – şi azi ca toponim turcizat din vremea Imperiului Otoman în Adamclisi / „Biserica Omului“). Victorioşi asupra Dacilor şi aliaţilor acestora, roxolanii şi bastarnii, soldaţii romani l-au aclamat ca învingător / imperator. Întru amintirea acestei bătălii fundamentale, Traian a ordonat ridicarea celebrului monument arhitectonic, Tropaeum Traiani (cf. DDB, 304 sqq.; PGet, 69 sq.). Campania a continuat, fiind recucerite castrele şi davele de la Dunărea de Jos şi de la Dunărea de Mijloc. Decebal a fost respins la nordul acestui fluviu, după cum este ilustrat şi pe Columnă.
Războiul pentru Sarmizegetusa – vara anului 102 – şi prima ofensivă nord-dunăreană a împăratului Traian.
În vara anului 102 d. H., deţinând controlul asupra Dunării, împăratul Traian, după ce respinsese solia de pace trimisă de Decebal (de data aceasta rolurile se inversaseră), fără a mai da răgaz nemuritorilor, a pornit războiul pentru Sarmizegetusa, decis să transforme şi Dacia Nord-Dunăreană în provincie romană, singura cale de a scoate Imperiul Roman din criză. Însuşindu-şi formula de atac a lui Decebal, Traian a hotărât să asedieze capitala Daciei din două direcţii: din sud-vest, pe direcţia (mai veche) Viminacium – Tapae / Tapia şi Drobeta / Dierna (> Tsierna > Cerna) – Tapae, cu forţele armate concentrate în baza dalmato-panonică. Din sud, pe „direcţia Fuscus“, Sucidava – Buridava – Arutela (Arudela) (defileul Oltului / Turnu Roşu), cu forţele din Moesia-Pulpudava. Oştile romane pornite din sud, erau conduse de M. Laberius Maximus (guvernatorul Moesiei, ce, după cum se spune în izvoarele antice, ar fi capturat-o şi pe sora regelui dac). Şi cavaleria avea în frunte pe Lusius Quietus (maur de origine). La comanda armatei pornite din sud-vest, din Viminacium, se afla însuşi împăratul, ce, fără prea mari dificultăţi, fără mari pierderi, a ajuns din nou la Tapae (Tapia). Cavaleria Dacică de întâmpinare, înainte de Tapae, fusese respinsă de soldaţii lui Traian. În noua bătălie de la Tape, tot atât de crâncenă ca şi cea din anul ce trecuse, legionarii şi auxiliarii germanici au ieşit biruitori. Comandantul trupelor Dacice din zonă s-a sinucis înainte de a fi luat prizonier de soldaţii lui Traian (cf. XIRD, I, 141). Dacii ţinutului, alături de nobilii lor, s-au închinat împăratului ce, «pentru a slăbi pe duşman, primea şi trata pe cei ce se supuneau, cu multă bunăvoinţă» (ibid.). Întru cinstirea soldaţilor romani căzuţi în bătăliile de la Tapae (Tapia), Traian a poruncit «să li se ridice un altar şi să li se facă în fiecare an sacrificii funebre» (CDIR, LXVIII, 8 / cf. DDB, 324). Stăpâni pe Porţile de Fier ale Transilvaniei, Romanii au înaintat în Ţara Haţegului. Cu cât împăratul Traian se apropia de capitala Daciei, «cu atât lupta lua un caracter mai înverşunat»; erau «întărituri ridicate mai la fiece pas şi apărate cu o stăruinţă nemaipomenită»; «atacurile Dacilor asupra poziţiilor romane devin tot mai dese; sângele curge în şiroaie şi mai fiecare pas înainte al Romanilor este însemnat prin moartea unui legionar; iar din partea Dacilor, jertfirea vieţei se face cu o dărnicie pe care putea s-o explice numai nestrămutata lor credinţă că ar fi nemuritori» (XIRD, I, 141). Trupele conduse de Traian au joncţionat lângă Sarmizegetusa cu oştile conduse de Maximus şi Quiteus – pătrunse prin pasul Turnu Roşu / Vâlcan spre Apulum şi Germisara. Se consideră că în cetatea de la Costeşti au fost găsite stindardele şi tehnica de război luate de Decebal de la Fuscus (cf. DDB, 326; XIRD, I, 142), în anul 87 d. H. Între oştile lui Decebal dintre davele dispuse jur-împrejurul Sarmizegetusei şi legiunile lui Traian s-a încins o bătălie pe viaţă şi pe moarte, ca «între vitejii egale»; aurul, bogăţiile davelor Daciei stimulau pe legionarii angajaţi în lupte, pe măsura apărătorilor disperaţi. Pe de altă parte, Traian dorea cu orice preţ ca, înainte de aşternerea iernii, să ocupe cel puţin davele din punctele-cheie ale ariei sarmizegetusane, spre a putea controla orice mişcare a Dacilor din sacra lor capitală. Sarmizegetusa, apărată din toate părţile de munţi şi de anotimpul cel mai urât de soldaţii Romei, se arătase lui Traian, pentru încă patru ani, ca inexpugnabilă. Încheierea unei păci, vremelnică, desigur, devenise iminentă şi de o parte şi de cealaltă. O solie de pace, din marii nobili Daci a fost trimisă la împăratul Traian. Regele Sarmizegetusei a acceptat condiţiile tratatului de pace dictate de împărat: înapoierea tuturor armelor, a întregii tehnici de război capturate de la Romani, în războaie, ori primite – în baza tratatelor vechi (cu Vespasian şi cu Domiţian) – de la Roma; eliberarea prizonierilor romani – de la Fuscus încoace; înapoierea tuturor meşterilor primiţi de la Romani; să fie predaţi lui Traian toţi „dezertorii“ şi «să nu mai primească nici un Roman, civil sau militar (fugari din Imperiu), în slujba sa» (a lui Decebal); «să recunoască de prieteni şi duşmani pe prietenii şi duşmanii Poporului / Imperiului Roman»; «să dărâme toate cetăţile» Daciei etc. (CDIR, LXVIII, 9 / cf. XIRD, I, 143). Astfel «încheiată învoiala», «Traian trimise… pe solii lui Decebal la senat, pentru ca şi acesta să întărească pacea; după ce făcu această legătură, lăsând o oaste lângă Sarmizegetusa» (într-un castru, cunoscut în vremea lui Dio Cassius drept «Sarmizegetusa Romană» – DDB, 328), «iar celelalte părţi ale ţării aşezându-le cu soldaţi, el se întoarse în Italia; solii trimişi din partea lui Decebal fură duşi în senat şi ei, punând jos armele, împreunară mâinile cum fac prinşii de război, rostiră câteva cuvinte, se rugară şi astfel încheiară pacea şi-şi luară apoi armele de jos; Traian îşi sărbători triumful şi fu numit Dacicul; el rândui în teatru lupte cu gladiatori…» (CDIR, LXVIII, 9 – 10 / cf. DDB, 327). Dar era o pace pregătitoare de alt război.
Ultimul război dintre Decebal şi Traian sau căderea Sarmizegetusei (105 – 106).
Ar fi fost absurdă respectarea unui astfel de tratat – răzbunător al Romei pentru umilinţele la care o supusese Sarmizegetusa în ultimele trei decenii – tocmai de cel ce îngenunchease Imperiul Roman în vremea lui Domiţian şi îi zdrobise floarea armatei (conduse de Fuscus), tocmai de genialul rege al Daciei, Decebal, cel ce avusese în mână şi sorţii victoriei în prima parte a luptelor cu Traian. Nici nu se reaşezase bine Traian în scaunul imperial din Roma, că-i şi veniră ştiri de la Sarmizegetusa – după cum certifică tot Cassius Dio: «Decebal face multe contra legăturei păcii, primeşte iarăşi dezertori, reîntăreşte cetăţile, cercetează prin soli naţiile / neamurile vecine, pedepseşte pe acelea ce nu primeau a fi de partea lui…» (CDIR, LXVIII, 9 – 10 / cf. XIRD, I, 145). Este vorba despre campania de prin 103, împotriva «aliaţilor Romei», neamul iazigilor. Susţinuţi de legionarii romani, iazigii îşi întinseseră stăpânirea peste pământurile Dacilor dintre Dunăre şi Tisa. În ciuda celor prevăzute în tratatul cu Traian, Decebal restabilea ordinea, dreptatea, în spiritul strămoşesc, în Câmpia Panoniei. Mai mult, Roma lui Traian aflase şi despre soliile Dacice la popoarele vecine şi mai îndepărtate, euro-asiatice, pentru alianţe în vederea declanşării unui război anti-imperial etc. Apoi, Decebal – spune acelaşi Dio Cassius– «nu se înduplecă a preda armele şi pe sine însuşi: el strângea în văzul tuturor oşteni şi îndemna la război pe vecini, spunându-le că, dacă-l vor părăsi pe dânsul, şi ei se vor primejdui. Că mai sigur şi mai uşor îşi vor păstra libertatea luptând împreună cu el, înainte de a da nenorocirea, şi că de-i vor lăsa pe Daci să piară, mai târziu, nemaiavând aliaţi, vor păţi-o şi ei» (ibid.; cf. DD, 233; DDB, 330 sq.). Traian masase pe frontul Dunării mai toate forţele armate ale Imperiului Roman, declanşând în vara anului 105 d. H. războiul de nimicire a Sarmizegetusei şi de transformare în provincie romană a unei bune părţi din Dacia Nord-Dunăreană. La 4 iunie 105, Traian şi statul major al armatelor imperiale – între cei din statul major: Hadrian, comandantul legiunii I Minervia, Decimus Terentius Scaurianus ce, după 106, a fost înscăunat ca guvernator al provinciei romane Dacia Superior (partea Daciei Nord-Dunărene cuprinzând Arudelia / Ardealul, Maramarisia / Maramureşul, Crisiana / Crişana, Alutuania / Oltenia, Banatul dintre Mureş, Tisa şi Dunăre-Partiscum) – au pornit din Roma, s-au îmbarcat la Brundisium, încât în a doua jumătate a lunii iunie coordonau operaţiunile militare din Moesia Superior. Pentru ca Decebal să nu declanşeze – cu aliaţii lui – atacuri sud-dunărene pe mai multe fronturi, în iarna dintre anii 105 – 106, împăratul Traian şi statul major al frontului Dunării au decis: a) trecerea grosului armatelor imperiale – şi a liniei frontului – la nordul Dunării, prin cinci locuri / „vaduri“: Viminacium / Lederata (cu înaintare sigură, pe drumul vechi, presărat cu castre, din 101 până în 105: Arcidava, Centum-Putei, Berzobis, Aizizis / Aixis, Tibiscum, Tapia, Sarmizegetusa), Drobeta – pe „podul de piatră al lui Decebal şi Traian“ / „Podul Drobetei“ (construit după proiectul arhitectului Apolodor, între anii 102 şi primăvara anului 105; podul se arcuia peste Dunărea lată de 1127 de metri şi adâncă de 30 de metri; avea 20 de stâlpi de piatră pentru suprastructură, echidistanţi – «cu îndepărtarea unuia de celălalt de 170 de picioare», adică de «vreo 56 de metri» – cf. XIRD, I, 147 / GIrva, 59; zona Drobeta – Dierna / Ţierna fusese amenajată, din ordin imperial, pentru înlesnirea «tragerii de pe mal a ţăicilor şi batelurilor cu provizii, pe care Traian era să le transporte pe Dunăre în sus, din Moesia către tărâmul operaţiunilor; Romanii anume, după cucerirea Moesiei şi a Panoniei, organizaseră două flotile pe fluviu, classis pannonica şi classis moesica, flotile care aveau de scop mai ales paza trecerei Dunării; dar fără îndoială că alăturea cu aceste flotile de războiu, trebuiau să se afle şi vase de transport» – XIRD, I, 129; la Porţile de Fier, «în locul cel mai impunător, unde Dunărea biruieşte munţii, se ceteşte încă, pe malul sârbesc, inscripţia pusă de Traian în anul 100 d. H., în care spune că desfundând stâncile au deschis o cale …» – ibid.; în fruntea armatelor trecute pe „podul de piatră al Drobetei“ se afla împăratul Traian; de la Drobeta, un corp de armată a pornit-o spre Sarmizegetusa, pe „drumul Diernei > Tsiernei > Cernei“: Drobeta – Dierna – Ad Mediam / Mehadia – Tibiscum / Timiş – Tapia – Sarmizegetusa; grosul trupelor şi Traian au pornit de la Drobeta la Amutria / Motru; de la confluenţa Motrului cu Jiul – Gura Motrului, un al doilea corp de oaste a înaintat spre pasul Vâlcan, blocând ieşirea Sarmizegetusei la Valea Jiului; pentru supravegherea zonei de la confluenţa Amutria / Motru – Jiu, Traian a ordonat ridicarea castrului de la Tatomireşti / „Răcari-Gară“; de aici, împăratul a înaintat cu legiunile la Pelendava / Craiova, apoi la Alutus / Olt, spre a joncţiona cu armata Moesiei-Pulpudava spre Sarmizegetusa; „Tabula Peutingeriană“ menţionează localităţile: Pelendava, Castranova, Romula, Acidava, Rusidava, Pons-Aluti, Buridava, Castra-Traiana, Arutela, Pretorium, Pons-Vetus, Stenarum, Cedonia, Decidava, Apulum – cf. XIRD, I, 152 sqq.), Oescus / Sucidava (pentru armata Moesiei Inferior – Pulpudava, fuzionând la Pons-Aluti cu cea condusă de Traian dinspre Pelendava / Craiova şi traversând Carpaţii Meridionali prin Turnu Roşu), Durostorum (pentru armata sud-est-moesiană, înaintând spre Ramidava / Cumidava prin pasul Bran, ca să se întâlnească la Caput Stenarum cu Traian) şi Troesmis / Aegyssus (bază pentru armata est-moesică foarte bine dotată, care a înaintat pe „drumul lui Burebista“, la Piroboridava, a traversat Carpaţii Orientali pe la Angustia, din capătul pasului Oituz, sau culoarul Tg. Ocna – Miercurea Ciuc; de la Caput Stenarum, împăratul Traian a trimis trupe întăritoare spre a ocupa zona dintre Angustia şi Samum, presărată de castrele de la Comălău, Boroşneul Mare, Olteni, Hoghiz, Baraolt, Sânpaul, Odorheiul Secuiesc, Sărăţeni, Călugăreni, Brâncoveneşti, Odorheiul Bistriţei, Ilişua; Traian înaintase şi ocupase Apulum, Potaisa, Napoca, Optatiana, Porolissum, Samum); b) pe cât posibil, la intrarea în iarna anilor 105 – 106, zona fortificată a Sarmizegetusei să fie prinsă în „cleştele legiunilor“; c) iernarea armatelor în Dacia, „pe poziţii“, în castrele / davele din punctele-cheie ale reţelei fortificaţiilor lui Decebal (din Transilvania / Ardeal, Banat şi Oltenia); d) asedierea capitalei nemuritorilor în primăvara anului 106, ocuparea şi distrugerea Sarmizegetusei; e) transformarea zonei ocupate din Dacia Nord-Dunăreană în provincia romană Dacia Superior (având ca guvernator pe Scaurianus); f) capturarea recoltelor verii / toamnei anului 105 de pe ogoarele Dacilor şi depozitarea lor în castrele romane, ori în davele cucerite; înfometarea populaţiei; recoltele care nu puteau fi capturate de legionari erau distruse; capturarea turmelor, cirezilor, hergheliilor, cârdurilor de păsări domestice, prisăcilor etc.; aşezărilor Dacice care se supuneau stăpânirii romane li se asigura hrana spre primăvara / vara anului 106; g) acordarea de privilegii nobililor Daci trădători ai lui Decebal, coruperea celor din dacica ierarhie socială. Dio Cassius a înregistrat în istoria sa şi o serie de amănunte revelatoare a stărilor de tensiune de la Sarmizegetusa; «din pricină că mulţi Daci trecuseră de partea lui Traian, precum şi din alte pricini, Decebal ceru din nou pace». Dar condiţiile împăratului n-au fost acceptate de regele Daciei – între acestea fiind şi «a preda armele şi pe sine însuşi». Decebal văzuse o soluţie spre salvarea Daciei chiar în moartea împăratului Traian; şi «Decebal trimise, deci, în Moesia, nişte fugari ca să-l omoare, dar aceştia n-o putură face: unul din ei, fiind bănuit, fu prins şi, dat chinului, mărturisi tot planul urzit». Atentatul se petrecuse prin luna iulie 105. În timpul campaniei nord-dunărene, din ordinul lui Decebal, soldaţii Daci reuşiseră să captureze pe Longinus, unul dintre cei mai apreciaţi comandanţi ai legiunilor lui Traian. Adus în faţa statului major al armatei Dacice, Longinus a refuzat să dea detalii despre planurile lui Traian: «şi fiindcă el (Longinus) nu voi să spună nimic, îl puse sub pază neferecată şi, trimiţând un sol la Traian, ceru să-i lase (Traian) ţara până la Istru şi să-i întoarcă banii pe care-i cheltuise cu războiul: numai aşa îi va da drumul lui Longinus; Traian, răspunzându-i cu vorbe îndoielnice, din care voia să se vadă că el nu pune preţ nici prea mare nici prea mic pe Longinus (aceasta pentru ca nici să-l piardă pe acela, nici să-l răscumpere cu prea mulţi bani), Decebal, socotind ce să facă, stătu în cumpănă; între aceste, Longinus, căpătând otravă prin mijlocul unui libert, pentru ca Decebal să nu bănuiască deloc ceea ce avea să fie şi să nu-i facă paza grea, îi promise că va media spre împăcarea cu Traian; apoi, scriind o epistolă ce cuprindea o rugăminte, o dădu libertului s-o ducă lui Traian; pentru ca să fie fără grijă; şi astfel, libertul plecând, peste noapte Longinus bău otrava şi muri; după aceasta, Decebal ceru de la Traian pe libert, promiţându-i că-i va da în schimb trupul lui Longinus şi 10 captivi; el, deci, ca să aducă întru îndeplinire aceasta, îndată-l trimise pe centurionul prins dimpreună cu Longinus, de la care Traian află tot ceea ce se întâmplase; totuşi, Traian nu-l trimise nici pe acela înapoi şi nici nu dădu drumul libertului, socotind că, pentru onoarea împărăţiei, viaţa acestuia era mai de preţ decât înmormântarea lui Longinus» (CDIR, LXVIII, 12 / cf. DDB, 331 sq.; DD, 234; XIRD, I, 158). Dar încercarea „tranzacţiei Longinus“ avusese loc, probabil, înainte ca armata condusă de Traian să fi ajuns la Buridava. Columna Decebalo-Traiană din Roma ne înfăţişează lupte în munţi, desigur, în situaţi jurîmprejurul Cogaionului („Munţii Orăştiei“); «se pot vedea iarăşi marşuri ale armatei romane, atacuri date cu energia disperării de către Daci, scene de incendiere a aşezărilor cucerite de Traian; dar în acelaşi timp se pot vedea şi Daci care, învinşi, se închină învingătorului împreună cu familiile lor; descoperirile arheologice atestă că dava de la Costeşti e (…) cucerită şi trecută prin foc şi sabie; urmele incendiului sunt deosebit de puternice la turnurile-locuinţă de pe platou; ultimele concentrări de forţe dacice se fac în vederea supremei rezistenţe de la Sarmizegetusa; un şir de scene de pe Columna Decebalo-Traiană înfăţişează asediul capitalei Dacice în vara anului 106; soldaţii romani atacă îndârjiţi, conştienţi că au în faţă ultimul mare obstacol care-i desparte de victorie; la rândul lor, Dacii apără cu eroism cetatea, suferind grele pierderi; lupta e însă inegală: Romanilor le sosesc, desigur, întăriri, în timp ce apărătorii închişi în cetate suferă nu numai din pricina armelor vrăjmaşe, ci mai ales de sete; se pare că Traian tăiase conductele ce aduceau apa în cetatea de refugiu a Sarmizegetusei: aşa s-ar explica dramatica scenă în care apărătorii capitalei Dacice, sleiţi de puteri, îşi împart ultimele picături de apă; e preludiul capitulării cetăţii care, după cum atestă descoperirile arheologice, va fi sistematic şi cu sălbăticie distrusă împreună cu aşezarea civilă şi cu monumantala incintă sacră; nu toţi apărătorii Sarmizegetusei depun armele; Columna ni-i arată pe o parte din ei părăsind cetatea pentru a încerca să reziste în alte părţi»; Decebal este surprins pe Columnă «adresându-le oştenilor săi o ultimă cuvântare prin care caută să-i îmbărbăteze, împărtăşindu-le probabil intenţia sa de a fugi prin munţi, către răsărit, pentru a înjgheba o nouă linie de rezistenţă…»; «Romanii prind însă de veste şi trimit un detaşament de călăreţi pe urmele regelui dac», detaşament condus de Tiberius Claudius Maximus; «ajuns şi înconjurat de urmăritori, fără nici o speranţă de scăpare, având în faţă umilitoarea şi cruda perspectivă de a urma în lanţuri, la Roma, carul triumfal al învingătorului pentru a fi apoi ucis în sinistra carceră Tullianum, Decebal îşi curmă firul vieţii, tăindu-şi gâtul cu o sabie încovoiată; el încheie astfel în chip eroic şi tragic totodată epopeea antiromană căreia îi dedicase toată energia şi timpul de domnie; călăreţii Romani nu au înainte decât un cadavru; nu-l cruţă însă şi-i taie capul şi mâna dreaptă, aducându-i-le lui Traian; acesta trimite capul lui Decebal la Roma, unde va fi expus pe scările Gemoniae pentru ca toţi să ştie că primejdiosul duşman a fost definitiv înfrânt şi alungat, cum zice un izvor antic, nu numai din domnie, ci şi din viaţă»; oşteanul Tiberius Claudius Maximus, potrivit inscripţiei de pe stela funerară descoperită la Grammeni, lângă Pulpudava (>Plovdiv, azi, în Bulgaria), a fost «făcut duplicarius în ala a II-a de pannoni de către divinul Traian, de care a fost făcut şi cercetaş în războiul Dacic şi în cel parthic şi de către acelaşi a fost făcut decurion în aceeaşi ala deoarece l-a prins pe Decebal şi capul i-a adus la Ranisstorum…»; istoricul Hadrian Daicoviciu mai relevă că textul însoţeşte scena-basorelief ce «îl reprezintă pe Maximus însuşi călare; în faţa calului avântat în galop, un nobil dac (se recunoaşte bine caracteristicul pileus de pe capul regelui Decebal), căzut la pământ şi rezemat cu mâna stângă de scut, scapă din mâna dreaptă, întinsă, un pumnal curb; dat fiind conţinutul inscripţiei, această scenă trebuie interpretată ca o reprezentare a sinuciderii lui Decebal; analogia cu scena de pe Columnă e frapantă: şi acolo se văd călăreţi romani care se reped, trecând peste trupurile însoţitorilor lui Decebal, spre regele aşezat la pământ, la rădăcina unui arbore; există însă şi o deosebire: pe Columnă, Decebal e înfăţişat în clipa în care îşi atinge gâtul cu ascuţişul pumnalului încovoiat; aşadar, basorelieful de pe monumentul lui T. Claudius Maximus ar reprezenta momentul următor al dramei: Decebal, în agonie, scapă din mână arma cu care-şi curmase zilele» (DDB, 332 sq.).
Asediul Sarmizegetusei a durat de prin martie până pe la mijlocul lunii iulie, anul 106; şi înainte de 11 august 106 – după cum atestă o diplomă militară datată şi descoperită la Porolissum – partea cucerită de împăratul Traian, din Dacia Nord-Dunăreană, de la Tyras la Piroboridava, Porolissum şi Partiscum, devenise provincie romană (partea de est, dintre Angustia şi Tyras fusese alipită Moesiei Inferioare; Oltenia şi ţinuturile din stânga Oltului, până pe la Curtea de Argeş, constituiau Dacia Inferior; Banatul şi Ardealul, partea sudică a Maramureşului şi partea estică a Crişanei alcătuiau Dacia Superior). Comorile Daciei – îndeosebi, ale Sarmizegetusei, ale regelui Decebal, ascunse sub albia râului Sargeţia, după ce, pe durata îngropării tezaurelor, râuleţul fusese deviat – duse de Traian la Roma, constând – după evaluările savantului J. Carcopino – din 165.000 de kilograme de aur fin, 331.000 de kilograme de argint (cronicarul Criton precizează că împăratul Traian a dus din Dacia, ca pradă de război, cinci milioane de libre de aur, adică 1.655.000 de kilograme de aur; chiar reducând de zece ori, ca J. Carcopino, cantitatea de aur pare uimitoare, dar pe măsura rezervelor Daciei – cf. CLrich, 28 sqq.; DDB, 181; DIC, I, 788; GIrva, 61), fără a mai considera imensa pradă de război „transferată“ de legionarii romani în diferite colţuri ale Imperiului, au înlăturat criza pentru o bună vreme, au făcut să răsară splendidul For al lui Traian, în «cetatea celor şapte coline» (prin săparea / retezarea crestei ce lega colinele Quirinal şi Capitoliu cu exact înălţimea de 39,83 de metri a Columnei Decebalo-Traiane, inaugurată în anul 113 d. H. – cf. DD, 216), şi, înainte de toate, au făcut să strălucească „sărbătorile lui Traian“, neasemuite şi nemaipomenite, pe durata a 123 de zile (v. CDIR, LXVIII, 15 / cf. DDB, 335), zile în care au ţinut „jocurile publice“, zile când «peste unsprezece mii de fiare pieriră în luptele date de cei zece mii de gladiatori» ( CDIR / cf. XIRD, I, 166).
SIGLE:
v CDIR = Cassius Dio, Istoria romană, I (traducere de A. Piatkovski), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973.
v CLrich = Jérôme Carcopino, Les richesses des Daces et le redressement de l'Empire Romain sous Traian, în Dacia, I, 1924, pp. 28 – 34.
v DD = Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
v DDB = Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972.
v DIC, I = Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
v Fontes, I = Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus — comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh. Ştefan), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964.
v GIrva = Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, Editura Albatros, 1971.
v GLSG = Nicolae Gostar, Vasile Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iaşi, Editura Junimea, 1984.
v IorGet = Iordanes, De origine actibusque Getarum / Despre originea şi faptele Geţilor (ediţie bilingvă, latină – română; traducere: David Popescu; îngrijirea ediţiei, studiul introductiv şi note: Gabriel Gheorghe), Bucureşti, Editura Fundaţiei Gândirea, 2001.
v MIMS = Mircea Muşat, Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii Poporului Român, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1980.
v PGet = Vasile Pârvan, Getica (o protoistorie a Daciei – ediţie, note, postfaţă de R. Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.
v StrPR = Cristian Popişteanu, Gh. David, Strămoşii Poporului Român, culegere de articole / studii apărute între anii 1967 şi 1980, în revista Magazin istoric, Bucureşti, Editura Politică, 1980.
v XIRD, I = A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I (Dacia ante-romană şi Dacia romană – 513 înainte de Hristos – 270 după Hr.), Bucureşti, Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1913.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.