“Democratia si capitalismul raman inca subiecte de telenovela…”

Motto: “Odată ce România va intra în Uniunea Europeană, implementarea legilor lustratiei va deveni aproape imposibilă, având în vedere că guvernul ceh a fost deja condamnat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru lustrarea unui fost nomenclaturist. Este foarte probabil deci că România, chiar dacă va adopta lustratia, nu o va putea aplica.” – Lavinia Stan

de Gabriel Teodor Gherasim, New York

Gabriel Gherasim: Doamnă Profesoară, vă rog să ne dati câteva date biografice despre dvs.

Lavinia Stan: Traiectoria mea intelectuală a fost oarecum sinuoasă. Am absolvit Academia de Studii Economice pe vremea comunismului, în 1988, însă ulterior m-am reorientat înspre stiinte politice. După studii doctorale la Universitatea din Toronto, am predat la Dalhousie University si St. Francis Xavier University din Nova Scotia, Canada. Din vara lui 2006 predau la Universitatea Concordia din Montreal, însă continui să servesc concomitent si ca director al Centrului de Studii Post-Comuniste de la Universitatea St. Francis Xavier. Ca pregătire, sunt specializată în studii comparative, însă domeniile asupra cărora m-am aplecat si în care am publicat cel mai mult includ religie si politică, decomunizare si democratizare post-comunistă. Am lucrat cu precădere pe Europa de Est, însă sunt interesată si de modul cum această zonă se va putea integra cu succes în Uniunea Europeană.

G.G.: Ion Iliescu si FSN au strigat în 1989 ‘Jos Ceausescu!’ si chiar ‘Jos Comunismul!’ (Petre Roman), dar au adus minerii în două rânduri la Bucuresti si au păstrat Securitatea (rebotezată) la putere. Când si unde s-a terminat comunismul si a început post-comunismul în România?

L.S.: Probabil atunci când prima alternantă de putere a avut loc la sfârsitul lui 1996, în urma alegerilor pierdute de Ion Iliescu si PDSR. Între tările Europei de Est, România prezintă un caz paradoxal. Pe de o parte, a fost singura tară în care regimul comunist a căzut în urma unei revolutii sângeroase. Pe de altă parte, căderea regimului Ceausescu nu a dus, asa cum toti ne asteptam, la preluarea puterii politice de către opozitie. Din această cauză, revolutia din decembrie 1989 nu poate fi considerată drept un adevărat punct terminus al comunismului românesc.

G.G.: Presedintele George Bush Jr. a mentionat cu regret la Riga, în 7 mai 2005, tratatele Molotov-Ribbentrop, Munich si Yalta, de împărtire între ocupanti a tărilor europene suverane, ca “exemple de guverne puternice care cred că tările mici sunt insignificante”. În ce constă responsabilitatea tărilor libere fată de perpetuarea comunismului si în ce măsura SUA, Vaticanul si Vestul Europei au contribuit la căderea sa?

L.S.: Factorii externi întotdeauna joacă un rol important atât în perpetuarea regimurilor nedemocratice cât si în declansarea evenimentelor ce duc la schimbările radicale de regim. Este un fapt bănuit initial, demonstrat prin dovezi arhivistice recent, că evenimentele din 1989 au fost marcate de marile puteri ale vremii. Întâlnirea de la Malta a fost decisivă din acest punct de vedere, dar războiul rece se ducea de mult timp în vest si Papa Ioan Paul al II-lea era cunoscut ca un vehement opozant al regimurilor comuniste. Însă, din perspectiva comparativă pe care o adopt eu, factorii interni nu pot fi neglijati, fiind poate la fel de importanti. Înainte de a ne întreba ce putea face mediul international pentru a ne salva de comunism, trebuie să ne întrebăm ce puteam noi face să îi tinem piept. Spre exemplu, comunismul cehoslovac a fost la fel de atroce ca cel românesc, fără însă a avea acele caracteristici de sultanism-cu-totalitarianism atribuite României lui Ceausescu; însă noi am avut o societate civilă mult mai fragilă, o anomizare mult mai pronuntată, o nomenclatură mult mai rapace, o lipsă mult mai acută a spiritului civic. Tocmai de aceea, revolutia românească a fost atât de sângeroasă, preluarea puterii nu s-a putut realiza ca urmare a unor negocieri de tip masă rotundă si parcursul post-comunist al României a fost atât de sinuos, în timp ce progresele sale spre democratie au fost serios întârziate. Trebuie să abandonăm defetismul paternalismului guvernamental si să realizăm că statul nu ne poate rezolva toate problemele, că de multe ori ne putem rezolva singuri problemele comunitare mai simplu si mai necostisitor. Mai mult decât institutii si legi, de care de altfel nu duce lipsă, România are nevoie de o cultură politică civică, bazată pe încredere, tolerantă si onestitate.

G.G.: Pentru cei care am trăit sub comunism, când se termină psihoza fricii fată de guvern si când începe încrederea si dialogul fată de acesta?

L.S.: Sunt două niveluri care trebuie avute în vedere aici. Un prim nivel ar fi cel statal, institutional. Electoratul are încredere în guvernele care – în mare – îsi păstrează promisiunile, nu se implică în coruptie masivă si folosesc serviciile secrete cu parsimonie. Numai atunci cetătenii români vor avea încredere în guvern si în clasa politică. Din acest punct de vedere putem spune că România încă mai are nevoie de ceva timp pentru a genera acea clasă politică pe care o dorim cu totii, necoruptă, eficientă, preocupată de interesul public, deschisă dialogului, onestă în ce priveste trecutul său. Un alt nivel însă este cel personal. Aici se poate spune că depinde de fiecare dintre noi să depăsim psihoza fricii, care ne-a fost insuflată de regimul comunist. Consolidarea capitalului social – acele legături interpersonale care ne ajută să ne unim în asociatii voluntare pentru a ne rezolva problemele comunitare – implică un “leap of faith” (salt de încredere), încredere în concetăteni si guvern. Sunt oameni care nu vor avea niciodată încredere în nimeni altcineva decât membrii familiei lor imediate. Însă în democratii, oamenii în general au încredere în semenii lor. Pentru multi români această încredere trece drept naivitate, desi nici un sistem democratic nu se poate consolida în lipsa ei.

G.G.: În ultimele alegeri prezidentiale, candidatul Traian Băsescu, care a ajuns ulterior presedinte, a spus candid la o dezbatere televizată: “poporul nostru trebuie să aleagă între ‘fosti’ comunisti si ‘fosti’ comunisti”. Există comunisti ‘buni’ si comunisti ‘răi’, sau trebuie Comunismul condamnat unilateral?

L.S.: Condamnarea individuală a fiecărui comunist implică procese în care tribunalele ar estima vina fiecărui membru al sistemului represiv comunist. Astfel de procese, similare procesului de la Nuremberg sau Tokyo, au fost puse pe rol în mai toate tările comuniste. Acuzele nu au fost întotdeauna politice – raportul Ruli din Albania făcea proces de constiintă familiei dictatorului Enver Hoxha pentru că avusese acces la mâncare, rachiu si cafea, îngrijire medicală si călătorii în străinătate într-o tară în care cetătenii mureau de foame si de lipsă de medicamente. Însă condamnarea unilaterală – sau multilaterală, în toate aspectele sale – a fost practicată de tările ce au optat pentru lustratie. Lustratia este un proces de marginalizare automată din procesul politic post-comunist a oficialilor comunisti. Nu pentru încălcarea drepturilor omului, nu pentru abuz de putere si nu pentru acces la produse nedisponibile populatiei largi, ci pentru simpla ocupare în prealabil a anumitor functii politice si demnităti de stat sub comunism. Deosebirea între comunistii “buni” si “răi” a fost operată în Legea Ticu 187/1999, cu consecinte grave asupra deconspirării. Din cauza ei, fosti agenti de Securitate cunoscuti de publicul larg, continuă să primească certificate de bună purtare de la CNSAS. Tot din cauza ei, lideri comunisti precum Ion Iliescu rămân neatinsi de deconspirare.

G.G.: Multi stângisti afirmă în Vest că sistemul comunist “n-a fost asa de rău pe cât se spune” si că “Comunismul are si părtile lui bune”. Ce le-ati spune acestor stângisti idealisti din Occident pe care Lenin îi numea “idioti utili”?

L.S.: I-as îndemna să îsi ducă viata în conformitate cu principiile lor si să emigreze în putinele tări în care comunismul încă trăieste. În acest fel ar putea să vadă cum teoria se îmbină cu practica, în ce măsură realitatea comunistă dură corespunde măretelor lor principii. Mai periculos mi se pare cazul est-europenilor care, emigrând în tările vestice, sunt incapabili să rezoneze la sistemul democratic. Sau al est-europenilor care nu emigrează niciodată însă stiu perfect si cu mare aplomb care sunt tarele “democratiei” în general, prin analizarea sistemelor imperfecte încă ale propriilor lor tări. Pentru multi dintre acestia, democratia si capitalismul rămân încă subiecte de telenovelă.

G.G.: Se poate avea o societate post-comunistă adevărată fără o condamnare a sistemului comunist?

L.S.: As înclina să cred că nu. Nu uitati că România este singura tară din Europa de Est care nu a adoptat încă o lege a lustratiei. În anii ‘90, atâta timp cât unele tări au optat pentru lustratie si altele nu, s-a crezut că lustratia nu este o etapă absolut necesară democratizării post-comuniste. Însă acum când toate tările din zonă au adoptat lustratii mai radicale sau mai moderate, România a rămas din nou o exceptie. În lume nu există decât un singur caz în care o tară post-autoritară a ales să îsi “îngroape” trecutul si să îsi ierte fostii tortionari, iar această optiune nu a împiedicat-o să construiască o democratie viabilă. Tara aceea este Spania după regimul Generalului Franco. Însă modelul spaniol nu poate fi aplicat unei tări divizate precum România, în care fostii tortionari nu îsi recunosc nici o vină si fostele victime nu vor să uite si să ierte. Din nefericire, România a pierdut acea “window of opportunity” (sansă limitată) necesară implementării lustratiei. Guvernarea actuală si Presedintele Băsescu au promis lustratia în timpul campaniei electorale din 2004. Liberalii au introdus un proiect legislativ de lustratie care a întrunit suportul Senatului, însă acesta rămâne blocat de mai mult de jumătate de an la Camera Deputatilor. Este putin probabil că Parlamentul României, cunoscut pentru ineficienta sa cronică, va adopta această lege în viitorul apropiat. Partidul Democrat nu a fost niciodată în favoarea marginalizării fostilor comunisti si securisti. Când i s-a cerut să sprijine lustratia, Presedintele Băsescu a insistat că o asemenea măsură necesită condamnarea prealabilă a regimului comunist. În timp ce alte figuri politice din Europa de Est au putut condamna comunismul fără prea multă discutie prealabilă, Băsescu a cerut constituirea unei comisii prezidentiale care să atesteze “stiintific”, documentar, motivele pentru condamnarea vechiului regim. Timp pretios s-a pierdut cu constituirea comisiei si documentarea pentru un raport cu o concluzie cunoscută de toti membrii săi în prealabil. Băsescu a condamnat comunismul în decembrie, însă este greu de crezut că această miscare va da posibilitatea adoptării cadrului legislativ necesar lustratiei. Odată ce România va intra în Uniunea Europeană, implementarea legilor lustratiei va deveni aproape imposibilă, având în vedere că guvernul ceh a fost deja condamnat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru lustrarea unui fost nomenclaturist. Este foarte probabil deci că România, chiar dacă va adopta lustratia, nu o va putea aplica. Reînoirea clasei politice românesti va trebui realizată prin alte mijloace.

G.G.: Când parlamentarul suedez Goran Lindblad a avansat spre vot o rezolutie de condamnare a comunismului în cadrul Parlamentului European, majoritatea parlamentarilor au votat contra. Ce le-ati transmite parlamentarilor care au ferit astfel comunismul de o blamare similară cu nazismul?

L.S.: Este adevărat, însă Grupul Popular a adoptat o rezolutie de condamnare a comunismului în 2004, la câtiva ani după izbucnirea scandalului Medgyessy în Ungaria. Nu putem decât spera că, odată cu acceptarea sa recentă ca partener al acelui grup, Partidul Democrat va urma exemplul Liberalilor si îi va pune în discutie, dacă nu îi va exclude chiar, pe multii săi lideri dovediti a fi colaborat cu Securitatea. Parlamentul European ar trebui să îsi reanalizeze pozitia, însă nu o va face doar pentru că noile state membre o doresc. Se prea poate ca o adevărată examinare a comunismului să poată avea loc doar în câteva decenii, după ce generatiile care au contribuit activ la sustinerea regimului vor dispare. Se poate ca Europa de Est să urmeze modelul Germaniei post-naziste. În afara procesului de la Nuremberg, majoritatea oficialilor nazisti au fost “reciclati”. Doar mult mai târziu acea examinare onestă a fost posibilă, condusă de o generatie nouă, mai tânără.

G.G.: Ce planuri aveti pe viitor?

L.S.: Împreună cu sotul meu am scris un volum despre Religie si Politică în România Post-Comunistă, care este în curs de a fi tipărit de Oxford University Press. Volumul discută influenta reciprocă dintre religios si politic în domenii precum educatia publică pre-universitară, alegeri si politica de partid, etica si tehnicile reproductive si restituirea proprietătilor. Un alt volum pe care îl am în curs de pregătire, si care se află în ultimele stadii de elaborare, discută progresul tuturor tărilor din Europa de Est în privinta reconsiderării trecutului comunist si a de-comunizării. Sper ca acest volum să fie publicat tot anul acesta. În paralel, voi începe un alt proiect de cercetare care discută compatibilitatea cu democratia a diferitelor modele de relatii stat/biserică în Europa post-comunistă. În plus, am dezvoltat câteva cursuri noi, pe teme largi ca religia si politicul, de-comunizare (sau justitia de tranzitie, cum este cunoscută în literatura de specialitate) si serviciile secrete.

G.G.: Cum pot cititorii nostri să vă contacteze?

L.S.: Prin e-mail, la adresele:

lstan@sftx.ca sau lstan@alcor.concordia.ca

G.G.: Vă multumim si vă dorim mult succes!

L.S.: Si eu dumneavoastră.