„După 150 de ani de cruntă ocupaţie rusească,românismul rămâne în Basarabia o prezenţă vie,o realitate incontestabilă”
Vlad Pohilă – jurnalist din Chişinău, care se manifestă şi ca lingvist, traducător, redactor de carte, autor de proze scurte, membru al Uniuinii Scriitorilor din R. Moldova. Licenţiat al secţiei de jurnalism a Facultăţii de Litere de la Universitatea din Chişinău, face studii de doctorat în lingvistică la Academia de Ştiinţe din capitala basarabeană (1984-1987). Anterior, urmase la Moscova cursuri superioare de muzeistică şi studiul artelor, graţie căror a putut lucra şase ani ca ghid şi translator în marile centre culturale ruseşti Moscova şi Leningrad (Petersburg). Pe lângă rusă şi franceză, a studiat ca autodidact şi alte limbi slave, romanice şi baltice. Lucrează şi colaborează la diferite ziare şi reviste româneşti din Chişinău şi Cernăuţi, iar după decembrie 1989 – şi la unele publicaţii de la Bucureşti şi Iaşi, din diaspora românească.
În primăvara-vara lui 1989, participă la editarea primei reviste în grafie de la Chişinău, „Glasul”, primele numere ale căreia au fost tipărite, în condiţii de clandestinitate, la Riga (Letonia) şi Vilnius (Lituania). Tot atunci editează îndreptarul „Să citim, să scriem cu litere latine” care a avut un tiraj total de circa un milion exemplare. În 1990 tipăreşte ghidul „Grafia latină pentru toţi”, iar în 1998 – „Mic dicţionar de nume proprii străine”, mai fiind coautor al unui foarte util pentru basarabeni „Dicţionar de greşeli”. La diferite posturi de radio şi TV din Chişinău a avut câteva sute de emisiuni de cultivare a limbii române. A tradus, din rusă şi franceză, circa 20 de cărţi de artă, mai multe proze scurte şi poezii, la fel – patru romane, inclusiv două din rusă, unul din polonă şi altul din bulgară. În 2008 îi apare volumul de eseuri „Şi totuşi, limba română!…”; se află în curs de apariţie traducerea unui captivant roman de scriitoarea estonă Lilli Promet.
În prezent este redactor-şef al revistei de cultură „BilioPolis”, editată de Biblioteca Minicipală „B.P. Hasdeu” din Chişinău.
Ion LONGIN POPESCU: Cum a supravieţuit românismul în Basarabia sub stăpânirea rusească, apoi sub ocupaţia sovietică?
Vlad POHIL A După un veac şi mai bine de ocupaţie rusească, ţaristă (1812-1918), apoi încă cinci decenii de ocupaţie sovietică (1940-1941; 1944-1991), după serii interminabile de intimidare, marginalizare, deportare şi nimicire a elitei intelectuale, de strangulare a oricăror aspiraţii, iniţiative de păstrare a limbii şi spiritualităţii naţionale, românismul rămâne o prezenţă vie, o realitate incontestabilă în spaţiul dintre Prut şi Nistru. E la mijloc un adevărat miracol, pentru că, după calculele cotropitorilor, care au făcut toate eforturile, posibile şi imposibile, de rusificare a populaţiei de aici, noi de mult trebuia să vorbim ruseşte şi să avem o mentalitate perfect est-slavă…
Cine, cum a putut da peste cap eforturile, calculele invadatorilor de la Răsărit, cine s-a putut împotrivi monstrului venit peste noi, cu cele mai diferite chipuri, unul mai înspăimântător decât altul: nu numai „ohrana” (poliţia secretă) ţaristă, apoi NKVD-KGB; apoi una dintre cele mai dure cenzuri din lume; apoi hoarda de funcţionari venetici – aroganţi, agresivi, marcaţi de un spirit maladiv al misionarismului, de aerele unei false supremaţii; dar şi Biserica Rusă, şi mulţi promotori ai învăţământului, culturii ruse aici, în Basarabia? Căci dacă despre atrocităţile KGB-ului se mai ştie în lume, apoi despre alte faţete ale „trudei” ocupanţilor nici măcar la noi nu se ştia până nu de mult. Bunăoară, prea puţini ştiu că la finele secolului XIX, un episcop al Basarabiei, Lebedev, a dispus să fie adunate, din bisericile şi mănăstirile basarabene, toate cărţile sfinte în limba română. Şi cu Bibliile româneşti pe care le-a putut aduna, o iarnă întreaga şi-a încălzit sediul, acest trimis al Patriarhiei Ruse, care şi acum îşi etalează pretenţiile de a fi o „a treia Romă”.
Aşadar, cine, cum s-a putut ridica împotriva tăvălugului rusificării, deznaţionalizării, nimicirii spirituale, dar şi fizice a românilor basarabeni? O mână de intelectuali… unii clerici… unii ţărani… – cam atâta, în perioada aflării noastre în cadrul Imperiului Rus, când proporţia ştiutorilor de carte era, în Basarabia, pe la 1900, cam următoarea: 10 la sută printre moldoveni, faţă de 80 la sută printre ruşi şi ceva mai mult printre evrei. În Basarabia sovietizată a existat învăţământ, radio, TV, presă, în limba română (chiar dacă se numea „moldovenească” şi se scria cu litere ruseşti), s-a dezvoltat o literatură, o mişcare culturală (cu accentul pe folclor), s-au făcut cercetări ştiinţifice, oricât de ideologizate, şi totuşi… Aceasta graţie faptului că spaţiul dintre Prut şi Nistru a beneficiat de statutul de republică unională – era diviziunea superioară în repartiţia politico-administrativă a URSS -, statut acordat pentru 14 popoare mai mari, de la periferiile imperiului: de la ucraineni, bieloruşi, până la popoarele baltice, cele caucaziene şi cele din Asia Centrală, musulmană, în fruntea tuturor situându-se „fratele mai mare” şi „cel mai iubit”, „cel mai puternic”, „cel mai talentat” etc. – ruşii. Astfel încât, în Basarabia sub ocupaţie sovietică (alias RSS Moldovenească, RSSM), au existat mai multe premise pentru menţinerea românismului. Aceasta în pofida faptului că după cel de-al Doilea Război Mondial, spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost văduvit de circa un milion de locuitori, în majoritate absolută băştinaşi, români (din totalul de aproximativ 3, 5 mln): vreo 400-500 de mii au luat calea refugiului – în dreapta Prutului sau şi mai departe, spre Vest; altă jumătate de milion a fost deportată în Siberia, mulţi, foarte mulţi pierind pe drum, alţii – în gheţurile siberiene, deşi nu puţini au fost exterminaţi şi pe loc, în satele şi oraşele basarabene.
Nu putem vorbi decât cu mari rezerve de o rezistenţă antisovietică organizată, cât de cât masivă, a basarabenilor, cu arma în mână, cum a existat în ţările baltice sau în teritoriile polone încorporate, după 1939, Ucrainei (regiunea Liovului). Au existat şi asemenea manifestări, dar acestea au fost mai curând episodice şi strangulate din faşă de organele represive sovietice. Putem însă vorbi de o rezistenţă prin cultură, prin spirit, cu un specific absolut, pentru că rezistenţa aceasta a basarabenilor întru românism nu a avut un suport organizatoric sau doctrinar, ci câteva repere emblematice, simbolice. Voi evoca doar unele din acestea: figura, personalitatea lui Ştefan cel Mare, inclusiv monumentul domnitorului (rămas printr-un miracol în chiar centrul Chişinăului) şi nedumerirea, durerea că nu putem merge să ne închinăm la mormântul lui, care se afla într-o „ţară vecină şi prietenă”. Apoi, opera puţinilor scriitori clasici români care erau studiaţi – da, trunchiat, da, ca „moldoveni” – în toate şcolile şi în unele colegii, la unele facultăţi: Alecsandri, Creangă, şi, poate în primul rând – Eminescu, care mai era şi cântat, în casele de ţărani, basarabenii fiind în genere o populaţie rustică, urbanizată abia prin anii ’60-’80 ai secolului trecut. Al treilea reper ar fi muzica românească, graniţele zonale fiind complet diluate, căci Maria Tănase, Maria Lătăreţu, folclorul muzical sau coregrafic din Maramureş, din Banat ori din Oltenia erau savurate la fel de mult ca orice cântec sau dans popular din Moldova.
Imediat după război, până prin 1957-1958, au fost blocate orice schimburi culturale pe linia Bucureşti – Chişinău, ca să urmeze un deceniu de „dezgheţ”, când au ajuns şi în RSSM cărţi, ziare şi reviste, discuri, spectacole, expoziţii de artă etc. româneşti, din dreapta Prutului. După invadarea, în 1968, a Ceho-Slovaciei de către sovietici şi aliaţii lor, printre care nu s-a regăsit şi România, interzicerea a tot ce e românesc, în Basarabia, a căpătat alte dimensiuni, şi mai drastice, şi mai înspăimântătoare. Suficient să amintesc acest amănunt incredibil: după 1970, din manuale şcolare au fost eliminate toate textele scriitorilor clasici în care figura cuvântul „român” şi derivatele lui. Nu e vorba numai de povestirile lui Ion Creangă despre moş Ion Roată şi Cuza Vodă, apoi şi Unirea (Principatelor) – care au constituit un subiect salvator pentru subsemnatul, la examenul de admitere la facultate şi de care nu mai ştiau cei care absolveau şcoala de cultură generală (licee nu existau în URSS) în anii imediat următori, până prin 1990. Nu se mai studia, de ex., ciclul de versuri „Ostaşii noştri”, al lui Alecsandri: chiar dacă Sergentul purta Crucea Sf. Gheorghe – simbol al eroizării armatei ruse, „din păcate”, acel Sergent avea şi „a României Stea”… A fost eliminat din programa de studii până şi un poem care convenea perfect ideologiei sovietice, bazată de lupta de clasă: „Plugul blestemat”; a fost înlăturat pentru că în final, apare o „falnică româncă”, nu mai conta nici faptul că această ţărancă devenea, în interpretarea ideologilor de la Chişinău, o exponentă perfectă a luptei de clasă… Cum însă plana riscul de a rămâne fără subiecte de studii, se recurgea la unele tertipuri: cuvântul „român” era substitut prin „moldovean” sau prin alte „echivalente” cât de cât logice: nuvela lui C. Negruzzi „Sobieski şi românii” se numea deja „Sobieski şi plăieşii”. Aşa stând lucrurile, nu e de mirare că se cădea adeseori în ridicol: bunăoară, melodia populară „Pe drumul Banatului” a sunat în repertoriul unei cântăreţe de la Chişinău „uşor modificată”: „Pe drumul Bugeacului”, Bugeacul fiind partea de sud a Basarabiei…
În această situaţie, extrem de dificilă, când în Basarabia sovietizată au fost interzise orice forme materiale de românism, un rol covârşitor la dăinuirea aici a românismului l-a avut Radio Bucureşti, la fel şi Radio Iaşi, ca şi TVR, până la dramatica lor prăbuşire în hăul cultului ceauşist. Am spus-o şi cu altă ocazie, o repet şi acum: încă nu s-a găsit la noi un poet vrednic să dedice o odă, un imn de slavă şi de recunoştinţă a basarabenilor pentru aceste posturi de radio. Graţie lor, aveam alături mereu, zi de zi, mostre admirabile de limbă română, dar şi cele mai diferite exerciţii de cultură generală. Îmi amintesc de profesoara mea de rusă, care ştia foarte vag româna, dar când ne asculta, exasperată, cum recitam noi, mecanic, fabule de Krâlov sau poezii patriotice de Puşkin, Nekrasov ori Maikovski, ne îndemna: „Ascultaţi seara sau dimineaţa, la Radio Bucureşti, „Moment poetic”, poate veţi înţelege şi voi că o poezie se recită bine dacă pui barem puţin suflet, căci talentul artistic nu-i dat oricui…”
Flacăra românismului în Basarabia sub ocupaţie sovietică a fost menţinută, cu certitudine, şi de cenaclul „Flacăra”, iarăşi prin Radio Bucureşti; apoi, graţie filmelor istorice ale lui Sergiu Nicolaescu şi ale altor regizori, fie ei şi mai puţin talentaţi. Ţin să fac această precizare având în vedere şi linia, tendinţa de negare totală, a acestor fenomene culturale, considerate de unii, în Ţară, ca nişte „kitschuri” sau „excese naţionaliste”. Şi dacă tot am adus vorba de naţionalism, trebuie să pun în evidenţă şi acest aspect: cine urmărea pe atunci TVR, la noi, avea şi un sentiment în plus de „europenitate”, de „occidentalitate”, de „cosmopolitism”, dacă vreţi: aceasta datorită faptului că numai astfel şi noi, românii din Basarabia ocupată de ruşi, puteam vedea unele filme celebre, premiate la festivalurile de la Cannes sau Veneţia, cu laureaţi ai Premiilor Oscar, la fel şi unele seriale americane, despre care majoritatea absolută a locuitorilor URSS nici nu auzise.
Încercând să trag o linie, nu pot să nu amintesc de, se prea poate, principalul factor de menţinere a românismului în Basarabia sovietizată: cele două decenii de aflare a noastră în componenţa României Mari (1918-1940; 1941-1944), şi mai exact, de şcoala românească, de „cele patru clase româneşti”, pe care le făcuseră cei mai mulţi basarabeni. Exista o vorbă de duh, o metaforă, potrivit căreia patru clase româneşti concurau cu o facultate la sovietici! Şi era în această metaforă o doză mare de adevăr, cel puţin dacă e să ne referim la studiile superioare în URSS din perioada stalinistă – total politizate, ideologizate, în timp ce şcoala primară românească punea o bază solidă pentru cunoaşterea limbii, literaturii, istoriei, geografiei etc. – şi naţionale, şi universale, ca să nu mai vorbim de religie, de morala creştină, ce era răsădită adânc şi cu mult folos în sufletele copiilor.
ILP: Când v-aţi dat seama de adevărul românităţii dv., adevăr ascuns de ocupantul sovietic?
VP: La acest capitol, pot spune că am fost un favorizat. Şi mama, şi tata, aveau acele patru clase româneşti, de care am vorbit mai sus. Tata a fost ostaş în Armata Română, inclusiv în anii celui de al Doilea Război Mondial. Trăind ulterior decenii la rând într-o ţară cu mii de generali şi mareşali, cum era URSS, tata nu recunoştea decât un singur mareşal: Ion Antonescu. Ca militar în termen, a fost ordonanţa unui ofiţer regăţean, bucureştean, despre care îşi amintea cu multă căldură, pentru că i-a arătat o atitudine extraordinar de frumoasă, nu numai ca superior, dar şi ca reprezentant al Regatului faţă de un român dintr-o provincie nou-unită. Apoi, rudele noastre, dacă le-a ferit Dumnezeu de deportările în Siberia, cele pe linie paternă au trăit drama refugiului: doi fraţi de-ai tatii, unul învăţător, altul dascăl, după ce „au gustat” un an de regim sovietic, în 1944, când venea din nou Armata Roşie, au lăsat aici casă şi masă, refugiindu-se îngroziţi în dreapta Prutului. Sora cea mai mică a tatii, Liuba Iancovici (n. Pohilă), şi acum trăitoare la Bucureşti, fostă profesoară la Universitatea din capitala română, când sovieticii au invadat Basarabia şi Nordul Bucovinei cu Ţinutul Herţei, se afla la studii în Iaşi şi nu a putut reveni în Basarabia, să-şi vadă rudele, decât în 1958.
Într-o anumită perioadă, în copilărie, părea cam ciudat că tata şi fraţii, surorile lui din Basarabia sunt moldoveni, iar cei de la Bucureşti – sunt români, foarte curând însă lucrurile se limpezeau. Rudele noastre din România au avut un extraordinar rol culturalizator în existenţa noastră, a celor născuţi sub ocupaţie sovietică: ne aduceau cărţi, discuri cu muzică populară şi uşoară, ne antrenau în nişte discuţii datorită cărora ne dumeream definitiv în chestiuni de istorie, care nu puteau să nu vizeze şi românitatea, identitatea noastră etnică, lingvistică etc. Le rămân mereu recunoscător pentru acele cadouri (cărţi, discuri), dar şi pentru acele discuţii, adevărate prelegeri de românism, inestimabile – lui tanti Liuba, verişorului Virgil Pohilă, inginer din Bucureşti, altor rude ce s-au călătorit deja…
Mama păstrase câteva manuale din şcoala primară – atât de dragi îi erau, încât le-a adus din casa ei părintească deopotrivă cu zestrea. Din ele am învăţat a citi, iar mama ne-a învăţat a scrie româneşte, încât şi eu, şi fraţii mei, şi surorile mele, am cunoscut mai întâi literele latine, apoi pe cele ruseşti. Alfabetul latin era scrisul casei noastre: cum părinţii nu ştiau ruseşte, am purtat corespondenţă cu ei numai româneşte; aşa îi scriau mamei inclusiv fraţii mai mari care au făcut armata în diferite regiuni ale Rusiei. Mama ne-a dat şi prima lecţie privind identitatea lingvistică: „Noi grăim la fel cu românii, numai că ei grăiesc mai delicat decât noi…”, prin „delicat” subînţelegându-se „mai corect”, „cu o pronunţieşi un vocabular nealterate de influenţa rusă”. Era de fapt modul de a înţelege, de a percepe această identitate lingvistică al majorităţii ţăranilor basarabeni. Privind retrospectiv la aceste lucruri, îmi dau seama că tot mama ne-a datşi o lecţie extraordinară de istorie, de tulburător românism. Avea o febleţe pentru geografieşi în orele libere, în zilele de sărbători creştine, după ce citea ceva din Sfânta Scriptură, îşi permitea plăcerea de a „călători” pe hărţi, prin atlase. Privind la harta României socialiste, ne arăta, pe dibuite, unde se aflau cele mai vechişi mai frumoase mănăstirii româneşti, aşa cum ţinea ea minte,şi avea o memorie fenomenală. Odată, privind configuraţia acelei Românii, de după 1945, ne-a spus: „Harta asta nu-i bună… Când învăţam eu la şcoala România era ca o pâine coaptă, ca un soare, ca o inimă… da’ amu… îi ruptă aici…” – şi puse degetul pe partea din stânga Prutului.
ILP: Cum era când trebuia să se scrie în grafie chirilică? Nu vi se părea o struţo-cămilă nebună? Se potriveşte în vreo măsură acest alfabet cu limba română? Am auzit voci care spuneau că alfabetul lui Chiril şi Metodiu ar fi mai potrivit pentru limba română decât cel latin…
VP: Nu ştiu ce aţi auzit Dvs., dar nouă, basarabenilor, până la 31 August 1989 (într-o măsură mai mică, şi după această data) ni se inoculau zilnic, peste tot, falsuri din astea. Îmi amintesc mereu cu jenă cum, la un curs de limbă „moldovenească”, la universitate, un distins lingvist basarabean, profesor doctor în filologia română, ne vorbea despre „avantajele alfabetului chirilic-rus faţă de cele latin” – patru ore ne-a vorbit despre aceasta! – evident, nu din convingere, ci pentru aşa i se cerea, imperativ, ca să nu zic – cu pistolul pus la tâmplă… (Nu pot să nu precizez că după 1989, acest lingvist, acad. Nicolae Corlăteanu (1915-2005) s-a căit amarnic, iar puţin timp înainte de moarte a lăsat un Testament, în care scrie: „Ţine-ţi minte! – v-o spun ca încercat drumeţ pe întortocheatele căi ale basarabenilor: Limba Română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei care vor veni după noi. Eu cred, cred sincer în izbânda Limbii Române şi a Neamului Românesc!”).
Dincolo de „avantaje”, se insista pe „tradiţia neîntreruptă” a utilizării, de către moldoveni, a acestui alfabet, recurgându-se la un tertip, la o confuzie premeditată, doar una e alfabetul chirilic şi cu totul altul e cel rusesc. Alfabetul lui Chiril şi Metodiu, născocit în sec. IX, de fapt, făcut după modelul celui grecesc, a fost impus românilor, în evul mediu, prin Biserică, pe atunci în Biserică promovându-se o politică cu nimic mai slabă decât cea din cancelarii domneşti sau regale. Deşi greoaie, cu multe semne ce se dublau, multe aveau o configuraţie ciudată, greu de reprodus („buchii gheboase şi încornorate”, cum le-a numit C. Negruzzi), era o scriere potrivită pentru limba slavă veche (slavona), pentru alte limbi slave, nu însă şi pentru noi.
Alfabetul chirilic (slav, slavon) a fost acceptat de clericii români (de-a lungul a vreo patru-cinci secole!) inclusiv „din raţiuni concurenţiale”, pentru că alfabetul latin era identificat cu „papistaşii”, cu religia catolică. Să le mulţumim, să le fim recunoscători fruntaşilor şi adepţilor Şcolii Ardelene, care au luptat cel mai aprig – şi au izbândit! – să treacă limba română la alfabetul latin. Aceşti mari învăţaţi şi patrioţi din Ardeal (cei mai mulţi dintre ei erau uniţi, erau şi catolici printre ei, dar erau şi unii ortodocşi) au luptat cu armele mândriei naţionale, cu accentul pus pe originea noastră latină (de care erau conştienţi şi marii noştri cronicarii, însă şi personalităţi din rândul clerului, ca mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei), dar şi cu armele argumentării ştiinţifice.
Alfabetul rusesc este cu totul altceva decât cel chirilic. A fost elaborat, după chipul şi asemănarea celui latin, de ţarul rus Petru cel Mare, la începutul sec. XVIII şi în Principatele Române sau în Transilvania a avut o circulaţie foarte aproximativă, sub forma „alfabetului mixt” sau „de tranziţie”, în prima jumătate a secolului XIX. Tocmai alfabetul rus, nu chirilic! – a fost introdus în Basarabia după invadarea ei de către tancurile sovietice. Deşi, cum am menţionat deja, a fost făcut după modelul celui latin, oricum nu se potriveşte limbii române, nici măcar graiului moldovenesc.
În 1988-1989, când basarabenii luptau pentru revenirea la alfabetul latin, desigur, invocam şi argumentul Şcolii Ardelene – că o limbă romanică, neolatină e mai potrivit să aibă scrisul latin, însă era prea puţin convingător pentru cinovnicii noştri care se temeau de limba română mai rău decât se temeau unii clerici ortodocşi de catolicism. S-a amintit atunci şi un argument economic: majoritatea literelor ruseşti sunt mai late decât cele latine, acelaşi text, tipărit cu alfabet rus, ocupă cu mult mai mult spaţiu, mai multe pagini. Totuşi, argumentul nostru suprem, „zdrobitor”, a fost cel cu alternanţele de litere / sunete, fenomen lingvistic, gramatical care poate fi ilustrat aproape că perfect cu litere latine, în timp ce cu alfabetul rusesc aşa ceva este imposibil. Bunăoară, cuvintele „creangă – creanga – crengi – crengile” sau „mult – mulţi – mulţime” , sau „ales – aleşi – aleşii”, scrise cu litere latine, păstrează acelaşi registru de litere (ea – e – a – ă – g – i; t – ţ – i; s – ş – i), pe când la ortografierea cu litere ruseşti trebuie utilizate, suplimentar, câte două-trei litere, pentru fiece caz.
Ruşii nu au o literă pentru „ge”, cum nu au nici acest sunet în limba lor. Absenţa lui „ge” în scrierea de la Chişinău, asimilarea lui, în scris, cu „je” (abia în 1968 s-a introdus o literă specială, dar tot anapoda, căci era un „je” rus cu un semn diacritic), a influenţat nefast pronunţia noastră, până în prezent se mai simt carenţe în delimitarea în scris, respectiv, în rostire, a lui „ge” şi a lui „je”. Dar câte anomalii a generat litera rusească „ia” (se scria la fel şi „iarbă”, şi „deal”), ca şi faptul că nu se făcea o delimitare clară, în scris, între „e” şi „ie” (se scria identic şi „fluer” şi „influenţă”, sau„epure” (pentru „iepure”) şi „elev” ori… „epurare”!).
Cu toate astea, la şcoală, apoi la facultate, mai târziu în diferite locuri de muncă am scris şi eu „moldoveneşte”, adică româneşte cu litere ruseşti, alfabetul latin fiind, cum am menţionat mai sus, unul „familial”, ba, aş zice, unul „de uz intern”, pentru că anumite notiţe, sau dedicaţii pe cărţi, scrisori celor apropiaţi le scriam, totuşi, cu litere latine. Pe de o parte, alfabetul e, în ultimă instanţă, un sistem convenţional de notare a sunetelor; de pe altă parte, omul se obişnuieşte cu toate – şi cu bune, şi cu rele. Acum, după 20 de ani de utilizare generalizată şi exclusivă a grafiei latine, am probleme (şi nu numai eu!) în a scrie ruseşte sau bulgăreşte cu literele lor! – de mână, căci a culege un text la calculator, ruseşte, e un adevărat coşmar; prin net, colegilor, prietenilor străini, cu care comunic în rusă, le scriu exclusiv cu litere latine – ia aşa, într-o ruso-engleză!
ILP: Vorbiţi despre începuturile introducerii alfabetului latin când era interzis. Cum era interzis: prin lege, sau era ceva subteran, controlat de KGB, o convenţie nescrisă ce se respecta din frică?
VP: După invadarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, cu Ţinutul Herţa, pe 28 iunie 1940, a urmat primul an de ocupaţie când, încet-încet, sovieticii au prins a „dez-româniza” aceste teritorii. Primele arestări au fost operate în chiar primele zile şi săptămâni de ocupaţie, însă valul cel mare de arestări soldate cu deportări în Ural, Siberia şi Kazahstan, s-au făcut „abia” pe 13 iunie 1941. Noua creatură administrativă, RSS Moldovenească, a fost proclamată pe 2 august 1940. Leii, adică valuta naţională, au fost scoşi din circulaţie peste câteva luni, fiind „înghiţiţi” prin obligativitatea de a-i schimba în ruble, la un curs derizoriu, umilitor, departe de realitatea financiară – a fost unul din primele „gheşefturi” cu care s-au pricopsit ocupanţii şi rentierii lor locali. Alfabetul latin a fost interzis în iarna lui 1941, adică „înlocuit” prin cel rusesc printr-o hotărâre a Consiliului Comisarilor Poporului (Guvernul) al RSSM – mai întâi în învăţământ, apoi în presa periodică, ziarele şi revistele apărând, totuşi, până prin 1949, în versiuni paralele. Am apucat oameni, cadre didactice sau ziarişti care îmi povesteau despre şocul prin care au trecut, puşi în faţa obligaţiei de scrie, peste noapte, româneşte dar cu litere ruseşti… – a fost o mare dramă sufletească, intelectuală, pentru care se poate găsi anevoie un titlu de comparaţie.
Cei care scriau cu litere latine în alte sfere decât cele strict personale, intime, riscau cele mai diferite pedepse: de la concedieri din serviciu, la internări cu forţa în spitale de psihiatrie şi până la câţiva ani de detenţie. Un coleg de-al meu de promoţie a fost exmatriculat de la universitate după ce a fost denunţat că la cursuri lua notiţe cu acest alfabet. Un lucrător al Muzeului literaturii din Chişinău scrisese româneşte într-o carte de impresii la un muzeu din Erevan – da, în capitala Armeniei. Întors acasă, peste puţin timp a fost concediat – fusese turnat „colegial” la KGB, de un coleg de serviciu şi de călătorie la poalele muntelui Ararat…
Problema alfabetului latin s-a aflat mereu „pe agenda” intelectualităţii româneşti din Basarabia sub ocupaţie sovietică. A fost pusă, tranşant, la un congres al scriitorilor moldoveni, în 1965; tot scriitorii au reluat subiectul revenirii noastre la grafia latină în anii 1986-1988. Această revenire a prins contururi prin editarea revistei „Glasul”, idee lansată în toamna lui 1988, de către scriitorul Ion Druţă, şi materializată de o echipă de scriitori şi ziarişti, în fruntea cărora se afla poeta Leonida Lari, extrem de apreciată pe atunci, la noi, şi cu suportul, cu riscurile financiare ale Eugeniei Duca, una din primele femei-businessman din Basarabia. Primul număr al „Glasului” a fost adus la Chişinău, din Letonia, la 13 martie 1989, şi în seara acelei zile a şi prins a fi difuzat, printre trecători, în centrul Chişinăului. Atunci am văzut cum luau unii exemplare ale acestei reviste, sărutându-le; am văzut apoi cum citeau, plângând, „Doina” lui Eminescu, tipărită în „Glasul”. A doua, a treia zi se pare că toată Basarabia numai de „Glasul” vorbea! La 15 iunie 1989, sfidând cenzura, s-a tipărit în grafie latină şi un număr al revistei „Literatura şi arta”, care, sub redacţia poetului Nicolae Dabija, avea pe atunci un tiraj fantastic – 250.000 exemplare, pentru vreo trei milioane de români basarabeni. Tot atunci, la începutul verii, a apărut şi „Deşteptarea”, ziarul Frontului Popular, transformată ulterior într-o publicaţie românească de excepţie, „Ţara”. (Din păcate, suspendată cu vreo cinci ani în urmă, când tocmai avem cel mai mult nevoie de asemenea tipărituri).
În iulie 1989 a fost adus de la Vilnius, Lituania, numărul doi al „Glasului”, iar în ajun de 31 August 1989 au fost puse în vânzare primele exemplare ale îndreptarului Să citim, să scriem cu litere latine, din care au învăţat româneşte toţi basarabenii şi nord-bucovinenii care au vrut, care au avut nevoie de această carte. La 27 august a avut loc prima Adunare Naţională, în piaţa centrală a Chişinăului; de fapt, tot centrul oraşului era copleşit de zeci, de sute de mii de basarabeni veniţi din toate raioanele şi oraşele republicii, care nu au cerut autorităţilor o viaţă mai îndestulată, ci „Limbă oficială, alfabet latin!”. Pe 31 August, sesiunea Sovietului Suprem (Parlamentul) din Chişinău a trebuit să adopte cele două legi – cu privire la limba de stat (oficială) şi cu privire la revenirea la grafia latina…
Dacă mi s-ar cere să evoc cel mai important, şi cel mai emoţionat episod din viaţa mea, desigur, aş aminti, fără a sta pe gânduri, implicarea mea în apariţia acestor prime publicaţii româneşti de la noi (cel mai mult – la „Glasul”; la „Deşteptarea” am redactat câteva numere, iar la „Literatura şi arta” am făcut corectură). Şi, fireşte, aş mai aminti de acel modest îndreptar de a citi şi a scrie româneşte, la a cărui elaborare chiar că m-a luminat Dumnezeu, căci l-am scris – vreo 40 de pagini – în două nopţi, în subsolul pe care-l închiriam în partea veche a Chişinăului.
La 31 august 1989, limba română a fost declarată la Chişinău limbă de stat (oficială) în prezenţa şi sub presiunea a circa un milion de oameni. Cum au putut comuniştii ignora acest eveniment, reintroducând conceptul de „limbă moldovenească”, fără ca populaţia să reacţioneze la fel ca în 1989? Ce anume a contribuit la erodarea pro-românismului basarabean din 1989?
VP: Este o mare diferenţă între starea de spirit ce exista în 1989 şi cea de astăzi – şi a populaţiei, şi a vârfurilor diriguitoare. În 1989 liderii comunişti din URSS erau derutaţi atât de „perestroika” şi „glasnost” – politica de relativă liberalizare promovată de Gorbaciov, cât şi de teama că le fuge terenul de sub picioare. Iar cei mulţi erau dominaţi de un nemaipomenit elan, de speranţa şi chiar de încrederea că iată-iată se va pune cruce comunismului, că se va prăbuşi imperiul sovietic şi popoarele încorporate în URSS îşi vor construi liber viaţa, viitorul.
Când au revenit la putere, în 2001, comuniştii de la Chişinău erau mai timizi… După 2005, când şi-au consolidat forţele, inclusiv prin faptul că au găsit aliaţi în unele mişcări politice şi în unele personalităţi care anterior erau anticomuniste şi pro-româneşti, „tovarăşii” au devenit cu mult mai impertinenţi, mai agresivi. Apoi, şi-au subordonat justiţia, poliţia, majoritatea structurilor administrative locale; prin fraudă, minciună, prin metode KGB-iste „de a arunca oase” sau de a intimida au corupt mulţime de oameni care nu puteau fi suspectaţi de simpatii pentru comunism, nici de a fi românofobi, respectiv, rusofili obedienţi. Între timp, sute de mii de basarabeni – dintre cei mai instruiţi, dintre cei cu verticalitate, ataşaţi ideilor naţionale şi democrate, nemaiputând suporta mizeria de aici, au luat drumul pribegiei – unii în Occident, alţii în Rusia lui Putin, cea îmbogăţită peste noapte graţie gazelor, petrolului… În aceste condiţii, pentru liderii comunişti de la Chişinău nu mai contează opinia altcuiva, cu atât mai puţin părerea celor ataşaţi românismului. Aşadar, erodarea pro-românismului basarabean din 1989 s-a făcut cu arme tipic KGB-iste: prin dezbinare, prin zâzanie, prin şantaj, plus, desigur, prin alimentarea continuă a unei sufocante atmosfere românofobe şi eurofobe, a unor atitudini antiromâneşti poate chiar mai agresive, mai penibile decât existau în URSS.
ILP: Cum sunau „lecţiile” de lingvistică ale lui Stalin şi de ce credeţi că sunt preţuite ele, încă, de comuniştii de la Chişinău, care se autodeclară europeni, adepţi ai democraţiei, economiei de piaţă etc.?
VP: „Teoriile lingvistice” ale lui Stalin – nişte aberaţii scrise, de fapt, de un lingvist georgian, Cikobava, adept al unei viziuni sociologizant-vulgare, au fost un tribut al epocii, cu un impact pentru acea epocă. Stalin a creat „republica autonomă sovietică moldovenească” – actuala Transnistrie, a dat undă verde Pactului Molotov-Ribbentrop, lui îi revine „meritul” de a fi creat şi RSSM, prin amputarea Basarabiei (nordul şi sudul provinciei, cu faimoasele cetăţi Hotin, Chilia, Cetatea Albă au fost „dăruite” Ucrainei)… Totuşi, „limba moldovenească” – „diferită de română”, opusă chiar limbii române, nu poate fi considerată „operă” exclusivă a lui Stalin, ea fiind ceva mai veche. Este, de fapt, lucrarea şovinilor ruşi din timpul ţarismului, care a luat amploare după Unirea Principatelor, din 1859, când tânărul stat român mergea tot mai bine, devenind pentru basarabeni tot mai atractiv. Ruşii au sesizat în această evoluţie un pericol pentru integritatea imperiului lor. Încă prin anii ’60-’80 ai sec. XIX, în cancelariile ruseşti, în diplomaţia rusă, era utilizat termenul „limbă moldovenească” cu referire nu numai la graiul vorbit în Basarabia, dar şi la limba română din Principatele Unite! Astfel încât comuniştii de la Chişinău, astăzi, sunt nişte adepţi nu numai ai stalinismului, dar şi ai ţarismului, ai imperialismului rus, vechi de vreo patru-cinci secole, de la Ivan cel Groaznic învechit în rele.
ILP: Astăzi, societatea basarabeană pare a fi divizată între „pro” şi „anti” România. Faceţi o mică descriere a fenomenului.
VP: Ar fi exagerat, nedrept, dacă am spune că în societatea basarabeană ar fi dominat vreodată exclusiv atitudinile pro-româneşti. Să nu uităm că ţarismul rus, apoi ideologii sovietici, au avut grijă să dilueze elementul românesc, prin colonizarea acestui pământ cu tot felul de străini: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, poloni, evrei… Iar printre moldoveni, au aruncat mereu seminţele suspiciunii, apoi ale urii, dispreţului faţă de tot ce-i românesc, concomitent elogiind continuu tot ce e rusesc, inoculându-le ideea că au o mare, unică şansă de a trăi „la sânul” unui popor mare, puternic, purtător al unei culturi şi civilizaţii unice… de a trăi într-o super-putere, nu într-o oarecare „mică şi slabă Românie”… Şi atunci când ţi se spune zi de zi, ani, decenii la rândul că albul e negru, chiar şi unii oameni pregătiţi au căzut pradă acestei propagande nefaste.
Prin 1989-1991, în R. Moldova, cu circa patru milioane de locuitori, din care cam 70 la sută erau băştinaşi, cred că jumătate din aceştia alcătuiau „aripa pro-românească”; vreun sfert erau indecişi sau indiferenţi şi doar alt sfert să fi fost filoruşi incurabili, respectiv, adversari ai românismului. În prezent, am impresia că la noi a crescut mult numărul românofobilor – inclusiv pentru că rămânem tot mai puţini: după cum se ştie, în ultimii 10-15 ani au plecat din R. Moldova, în desperare de cauză, vreo 500-800 de mii de locuitori, cu precădere băştinaşi, preponderent oameni instruiţi, ataşaţi ideilor românismului… Aşadar, din cele vreo patru milioane de locuitori, cam un milion sunt lipsă la apel, alt milion fiind format din străini, venetici sau moldoveni deznaţionalizaţi. Ca să nu mai spun de o stare generală de apatie ce cuprins populaţia R. Moldova într-o proporţie înspăimântătoare.
ILP: Forţele românismului s-au îmbogăţit prin zecile de mii de tineri care au făcut studii în România. S-au întors mulţi dintre ei? Care este importanţa prezenţei lor pe piaţa ideilor politice şi culturale din R. Moldova?
VP: Nu deţin statistici exacte, dar impresia mea e că s-au întors puţini – mai ales cei care nu s-au putut adapta în mediul românesc, ori nu s-au putut realiza în România, nici mai departe, în Occident. Dintre cei care au venit, totuşi, acasă, în Basarabia, ştiu că mulţi au greutăţi la angajare – pentru că nu cunosc prea bine rusa, care, e de fapt, în R. Moldova a doua limbă oficială (dacă nu chiar prima!), dar şi pentru că „pur şi simplu” sunt suspectaţi de „ataşament exagerat faţă de România”, care ataşament, în perceperea actualei guvernări de la Chişinău, este ostil şi chiar periculos „statalităţii moldoveneşti”, adică acestei construcţii neocoloniale a Rusiei în spaţiul dintre Prut şi Nistru.
Cazul primarului general de Chişinău, Dorin Chirtoacă, licenţiat al Universităţii Bucureşti, şi care nu-şi ascunde ataşamentul faţă de valorile româneşti, fiind şi un unionist discret, ei bine, asemenea cazuri sunt mai puţine, dacă nu izolate. Avem însă destule cazuri tocmai inverse. Bunăoară, Marian Lupu – preşedintele Parlamentului, preferă să nu menţioneze în dosarul personal că a făcut studii în România… Sau Artur Cosma, ministrul Culturii (supranumit „…al inculturii”), deşi are studii postuniversitare la Bucureşti, se etalează ca un aprig promotor al românofobiei, pe toată linia, nu numai în cultura basarabeană.
ILP: În furia lor iraţională de a boicota limba română, comuniştii au poruncit editarea unui dicţionar românesc-moldovenesc. Ce impact a avut această „operă” asupra publicului? Mai sunt alte publicaţii similare?
VP: Acest „opus” nu a avut nici un impact, dar absolut nici unul, dacă a şi fost procurat de cineva, apoi numai din pură curiozitate: „să vedem ce scrie un nebun”. Desigur, nimeni nu utilizează în nici un fel acest dicţionar, nici măcar autorul lui care, printre altele, vorbeşte şi scrie o română impecabilă (ce-i drept, „condimentată” cu injurii la adresa României şi a oricărui român, fie el Nicolae Iorga, fie un simplu ziarist de la vreo publicaţie din Bucureşti sau Iaşi ce cutează a lua atitudine faţă de anomaliile din Basarabia re-sovietizată). Observaţi, nici nu i-am dat numele acestui personaj – nu merită a i se face nici măcar atâta publicitate. Oricum, e bine să se ştie că a fost instructor, apoi responsabil cu munca ideologică la CC al PC din RSSM, fascinat de lingvistică, de istorie, dar şi… de scris. Şi-a luat fără probleme două doctorate, a publicat nişte cărţi de stupidă proză şi de eseuri… curioase eseuri. Astea, eseurile, i-au jucat festa: oblicit de plagiat cras, a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor (cu regret, nu există o procedură prin care ar fi lipsit şi de titlurile ştiinţifice, obţinute fraudulos). Vanitos peste măsură, dacă nu s-a putut manifesta onest, el a acceptat să fie un Herostrat… Totodată, însă, este şi un şmecheroi fără pereche: în condiţiile în care scriitorii şi ziariştii de la noi au uitat ce înseamnă onorariu, el îi mulge pe comunişti de sume frumoase… – se spune că ia cam câte 50.000 de mii lei RM (vreo patru mii şi ceva euro) pentru fiece ticăloşie antiromânească tipărită. Şi are vreo şapte „opuri” din astea, el fiind la noi principalul „autor” de blasfemii românofobe, scrise în română (cele scrise în rusă sunt infinit mai multe).
ILP: Cum se văd de la Chişinău acţiunile politice şi culturale întreprinse (sau nu) de guvernele şi preşedinţii post-decembrişti ai României, în vederea integrării Basarabiei? S-a întâmplat ceva notabil în această direcţie?
VP: Orice s-ar spune, după decembrie 1989 s-a făcut mult, enorm, pe linia Bucureşti-Chişinău, în vederea integrării spirituale a Basarabiei (mai puţin în ceea ce priveşte integrarea ei economică sau de altă natură): mii de burse pentru tineri studioşi, din stânga Prutului, sute de mii de volume pentru zeci de biblioteci româneşti în spaţiul basarabean, în care, până în 1989, la 20 de cărţi româneşti reveneau numai două cărţi în română, dar tipărite cu litere ruseşti etc., etc.
Totodată însă, la Chişinău nu se vinde nici un ziar de la Bucureşti (doar integrame şi reviste de divertisment), în timp ce chioşcurile sunt inundate de presă periodică din Rusia. Îmi este de-a dreptul penibil să amintesc de incredibilele umilinţe, de adevăratul calvar prin care trec basarabenii care doresc să-şi redobândească cetăţenia românească ori să scoată, acum, o viză pentru România… De aceea rămân la părerea că Bucureştii, Cotrocenii adică, nu au avut o politică, cât de cât coerentă, faţă de Basarabia. Impresia mea e că unii lideri de la Bucureşti au comis eroarea de a promova românismul, ani la rândul, prin unele şi aceleaşi persoane, multe dintre care au prins gustul „românismului lucrativ”, se spune că adeseori acesta fiind lucrativ „pentru ambele părţi”: un funcţionar (nişte funcţionari) de la Bucureşti şi un lider (nişte lideri) de opinie de la Chişinău. Ciudat, poate chiar incredibil, dar după cum se văd lucrurile la noi, Budapesta e mai prezentă în viaţa politică, diplomatică, poate şi economică, poate şi culturală a R. Moldova (nu numai a Transilvaniei!) – diplomaţii maghiari folosesc, cu mult abilitate, „canalul basarabean” pentru a-şi rezolva anumite probleme legate de nostalgiile lor hungariste.
ILP: Mai sunt scriitorii basarabeni de astăzi la fel de uniţi ca în urmă cu 19 ani? Cine poartă astăzi lupta naţională la Chişinău? Ce caracteristici are această luptă?
VP: Probabil că istoria, dacă se şi repetă, apoi acest miracol se întâmplă la distanţe considerabile, sau în condiţii cu totul deosebite. Nu, categoric nu: nici scriitorii, nici alţi intelectuali români din Basarabia nu mai sunt la fel de solidari cum au fost în perioada de renaştere naţională, numită la noi, metaforic, şi „marea euforie naţională”, din anii 1988-1991. În primul rând, pentru că orice euforie este trecătoare. În al doilea rând, liderii revanşismului local – comunist, obedient Kremlinului şi agresiv faţă de Bucureşti -, susţinuţi de forţele şovine, imperiale din Moscova, au avut grijă ca să ne dezbine, aceasta fiind principala lor armă şi, desigur, principala noastră slăbiciune.
Cum am mai menţionat, e la mijloc şi o dramatică subţiere a rândurilor celor care militează pentru românism, motivele fiind multiple: şi plecările masive în lumea largă, şi creşterea numărului transfugilor, şi o apatie, o decepţie generală… S-au şubrezit tragic şi „armele”, sau bastioanele noastre: cu opt ani în urmă, la Chişinău erau pe puţin zece ziare româneşti, câteva posturi de radio şi TV, erau şi câteva partide sau mişcări destul de consolidate, cu un mesaj pro-românesc clar. Astăzi avem vreo trei-patru ziare româneşti… un post de radio… două-trei formaţiuni care nu pot nici cum găsi un limbaj comun… Oricât ar părea de incredibil, dar evoluţiile din ultimul timp, au pus lupta pentru cauza naţională mai ales pe… umerii firavi ai unor bibliotecare… Da, zece biblioteci româneşti la Chişinău, alte vreo zece în provincie, constituie nu numai un important factor culturalizator, dar şi unul de menţinere a făcliei românismului în acest spaţiu tot mai vitregit, tot mai sărăcit de forţe şi de acţiuni integratoare.
Credeţi în reunirea Basarabiei cu Tara? Când şi cum va fi posibilă?
VP: Pe la 1983, aflându-mă la Vilnius, în Lituania, ascultam frapat reflecţiile unui naţionalist de acolo, care avea un refren preferat: „Când se va prăbuşi URSS…” Or, până la prăbuşirea imperiului relelor erau încă opt ani! L-am întrebat, sincer, dar naiv, desigur: „Chiar crezi că URSS-ul se va prăbuşi?” Lituanianul mi-a răspuns ferm, însă prea delicat, ca să nu-mi sune în urechi şi astăzi replica sa: „La ce bun aş mai trăi, dacă nu aş crede în aceasta?… Vă recomand din tot sufletul şi vouă, basarabenilor, să credeţi în prăbuşirea URSS-ului…”. Parafrazându-l pe acel distins intelectual şi patriot lituanian, spun şi eu: „Dacă nu aş crede în Reunire, la ce bun aş mai face umbră pământului, acestei palme de pământ românesc numită Basarabia, atât de vitregită de soartă?!”
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.