Jurnalist şi promotor cultural
Adrian BOTEZ: Dragă George, să spunem, de la început, de ce folosim calda persoană a doua singular: noi doi ne-am împrietenit prin cunoaştere indirectă, Internet şi telefoane – dar fiinţele noastre sunt dovada vie că şi prieteniile de acest fel sunt foarte cordiale, chiar profund fraterne – prin comuniunea descoperită, de suflet, ideatică, aspiraţională… Apoi, nu toţi avem stofă de martiri – eu sunt primul care o mărturisesc asta! Ştiu că ai plecat din România în 1980. Probabil, pentru totdeauna… Te rog să ne dai câteva date biografice, mai amănunţite şi mai relevante, din existenţa şi evoluţia ta de om de cultură şi de atitudine civică.
George ROCA: Distinse domn, îţi mulţumesc pentru acordarea titlului de prieten! Chiar dacă nu ne-am văzut fizic niciodată, virtual ne-am împrietenit după ani buni de colaborare şi de înţelegere. Îmi place cum gândeşti şi cum scrii, chiar dacă eşti (mai) „radical” câteodată. Dorind să afli câteceva despre mine, ce pot să spun…? Mă cunoaşte lumea chiar dacă stau aici la capătul pământului. Mi-am publicat de mult curriculum vitae pe internet. Totuşi am să îţi relatez câte ceva… Am copilărit în Oradea, un oraş frumos situat în vestul ţării, unde cultura se îmbină cu tradiţia, acolo unde întâlneşti pe stradă români, maghiari, evrei, cehi, slovaci, austrieci, polonezi, şi chiar şi zarzavagii bulgari, trăind cu toţii în perfectă armonie şi respect. Desigur că îşi mai băgau politicienii şi dracul coada şi ne mai dezbinau câteodată.
Totuşi, ca orice provincial care se dorea intelectual aspiram la capitală. După terminarea liceului am dat examen de admitere la regie film unde am picat cu brio. Nu am înţeles atunci că locurile „erau date” celor cu pile. Ca să nu mă ia în armată am intrat la fiologie. Nu prea mi-a plăcut, dar mi-a prins bine! Aşa ca pentru câţiva ani am fost ocupat cu studiul limbii şi literaturii române. Prin şai’şapte am ajuns în Bucureşti, chiar dacă, mai apoi, am avut o perioadă serviciul permanent la Ploieşti. M-am descurcat, facând naveta. Făcusem după filologie niscaiva cursuri de teatru, iar la terminare, am dat concurs la Teatrul din Ploieşti… şi iată-mă angajat al unei instituţii unde era director marele Tomiţă Caragiu. Ca actor nu prea am făcut mulţi purici, deoarece eram mediocru, doream, după cum am spus mai sus, să devin regizor de film, dar n-a fost să fie… aşa că prin 1971 mi-am schimbat munca de scenă cu una din cadrul Ministerului Turismului, care era mai bănoasă. Cunoscând câteva limbi străine am lucrat verile pe litoral, la Braşov şi apoi m-am stabilit cu serviciul definitiv în Bucureşti. Deoarece nu am fost membru de partid nu am putut să avansez. Mi s-au pus diferite piedici, până când prin ’79 m-am supărat pe „ăia roşii” şi mi-am depus actele să plec. Unde? La capătul lumii… în Australia!
Adrian BOTEZ: Da ai plecat într-o perioadă fierbinte! Începeau, în acei ani ’80, vremuri grele şi umilitoare în Ţara Valahilor… (nu că nu fuseseră aşa şi până atunci, dar anii ’80 au fost apogeul Calvarului… cel puţin pentru noi, cei care nu am „vizitat pe dinăuntru” temniţele stalinisto-dejiste, ale anilor ’50!).
George ROCA: Chiar dacă nu rămăsesem să mănânc cu voi salam su soia, să nu crezi că viaţa în exil era pe roze. De multe ori jambonul capitalist din care ma infruptam avea gust sărat de lacrimi. Acolo (aici) trebuie să porneşti de la zero! Să te naşti din nou… Eşti o antonomază fără identitate, un emigrant fără rude, fără trecut. Doar amintiri! Trebuie să îţi reconstrueşti imaginea. Cu timpul, dacă eşti şi rămâi sănătos la cap, poţi să îţi evoci trecutul şi să-l împleteşti cu prezentul, devenind un homo universalis, bun la toate, inclusiv la patriotism dual!
Adrian BOTEZ: Acum, dacă treci (sau vei trece) prin România, ce sentimente încerci faţă de tărâmurile fascinante de altădată – şi faţă de oamenii „de altădată”, cei care mai supravieţuiesc necruţătoarei treceri a timpului? Dar fecioraşul tău, atât de înzestrat pentru a scrie şi a povesti (mirifice sunt basmele lui – cele pe care, acum doi ani, mi le trimiteai, prin e-mail!), în limba tatălui său? Simte el, prin verbul tatălui său (şi prin limba română „în sine”!), fiorii mistici ai apartenenţei (depărtate spaţial, e drept, dar şi spiritual?) la un cu totul alt neam decât cel în mijlocul căruia trăieşte acum – cel australian?
George ROCA: Ma reîntorc cu drag „acasă” (căci tot aşa îi zic şi după 30 de ani de îndepartare…), să văd locurile natale, oamenii, „să aud iarba cum creşte şi o vorbă-n româneşte!” (după cum spuneam intr-o poezie de-a mea), să văd schimbările, omul de tip nou, românul capitalist, românul globalizat… Şi mă mir, mă bucur, mă revolt câteodată… precum voi toţi cei de-acolo.
Fecioraşu’? Fecioraşul a crescut mare! Are 20 de ani. Nu mai scrie de mult poveşti inspirate din vizitele prin România. Acum scrie „studii” de drept şi politică internaţională. „Fiorii mistici ai apartenenţei” cum îi numeşti mai sus, îi mai are. Normal! Chiar dacă s-a născut la Sydney… Parcă copilul de chinez, sau de grec, născut aici, declară că e hotentot? Tot român, chinez sau grecotei rămâne până moare, mai ales dacă ambii părinţi au aceeaşi origine. Şi mai ştii ceva? Guvernul australian permite acest fapt! Pentru o societate multiculturală e un lucru democratic să te declari român născut în Australia. Astfel iubeşti ambele ţări, creezi punţi de legătură şi de înţelegere între ele şi nu îţi developezi aparteneţe artificiale. Ei, desigur mai sunt şi mulţi fanatici…
Adrian BOTEZ: Numai prin compromisuri ale conştiinţei se răzbea în lumea scriitorilor/artiştilor din România dinainte de 1989. Nici tu, nici eu n-am fost de acord să le facem, fiecare dintre noi adoptând strategia sa de refuz. Ştiu că, acum, după aproape trei decenii (28 de ani…), de când te-ai stabilit, cu minunata ta familie, în Australia/Sydney, ai avut lansarea, pe 26 septembrie 2009, a volumului tău de poeme „Evadarea din spaţiul virtual”, la Espacio Niram, din Madrid. Oferă, te rog, cititorilor tăi români, câteva impresii despre acest regal cultural – lansarea la care au avut intervenţii şi alocuţiuni, cum scriu ziarele, cel puţin două personalităţi ale culturii europeano-spaniole. Şi, în definitiv, de ce/prin ce te-a atras gândul unei lansări de carte tocmai în Spania?! Am citit într-o revistă virtuală că acolo: „vor interveni, Horia Barna, directorul Institutului Cultural Român din Madrid şi scriitorul spaniol Martin Cid, directorul revistei de artă şi literatură Yareah. Evenimentul va fi prezentat de jurnalistul Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art.” (cf. revistei Noi, nu!).
George ROCA: Cu toate că lucrez foarte mult să-i editez, public şi promovez pe alţii, nu prea am timp de „George Roca”! Ştii matale parabola cu „cizmarul care are găuri în talpa pantofilor, sau croitorul cu pantalonii rupţi în fund”! La presiunile făcute de o ilustra editoare-prietenă, m-am mobilizat şi am scos de curând o cărticică de versuri. Asta aşa, să nu mă fac de râs, că nu mai ies pe piaţă cu nimic. Am folosit carte ca prilej de-a mă întâlni cu prietenii mei virtuali, cu cei cu care colaborez la revistele unde sunt redactor, cu oameni de litere şi de artă, cu prieteni răspâdiţi prin ţară şi prin Europa. Şi uite aşa am ajuns să îmi lansez cartea „Evadare din spaţiul virtual” (120 pag., Editura Anamarol, august 2009) în mai multe locuri. Am început cu capitala, unde Liga Scriitorilor Români (a cărei membru am devenit între timp) mi-a organizat o frumoasă lansare la Biblioteca Municipală din Piaţa Amzei. Apoi a urmat lansările de la Madrid, Timişoara, Oradea şi Baia Mare.
Pe cei de la Madrid îi cunosc de câţiva ani. Am colaborat deseori cu ei, cu excelenta lor revistă „Niram Art”. De fapt, acolo exită un grup de români, artişti, scriitori, jurnalişti, intelectuali, polarizaţi în jurul pictorului Romeo Niram, omul care a dus faima ţării noastre până în saloanele curţii regale spaniole, unde pictura sa stă pe perete alături de un Velasquez sau de un El Greco. Eu îi cunosc deci – după cum am afirmat mai sus – de mai mulţi ani, încă de pe vremea când majoritatea locuiau în Portugalia. I-am numit „Grupul Niram”, iar mai apoi „Fenomenul Niram”. Fără a face cultul personalităţii nimănui declar cu mâna pe inimă că aceşti oamenii merită aplauze şi recunoaştere pentru promovarea culturii şi a literaturii române. Romeo Niram, Eva Defeses, Bogdan Ater, Sanda Darolti, Begoña Fernandez Cabaleiro, Fabianni Belemuski, Georgiana Stroie, Héctor Martinez-Sanz, Martin Cid, Roxana Ghiţă, Rareş Bărbulescu, Dan Caragea, Doru Simion Cristea, Anamaria Damian, Cătălin Ghiţă, Lora şi Vasile Haranaciu, Bianca Marin, Andra Motreanu, Mihaela Rogalski, Smaranda Iacoban ş.a. au fost cei cu care am intreţinut legături strânse de colaborare, trimiţându-mi deseori materiale spre publicare la revistele unde eram redactor sau cu care colaboram. Aceste materiale vorbeau de Brâncuşi, de Ionesco, de Ciril Popovici, Mircea Eliade, Cioran, de Eminescu sau… despre pictorul Niram şi concepţia lui plastică despre… Samarago, Trefaut, Oliveira, Dostoievski, Einstein, Camoes, Pessao, etc. Am toată stima pentru ei! Nu numai că scriu bine dar duc glorios flacăra culturii româneşti în afara perimetrului naţional, cu toate că unii componenţi ai „Grupului Niram” nu sunt de naţionalitate română ci doar simpatizanţi sau prieteni ai României! De aceea m-am dus la Madrid… Să-i întâlnesc! Şi i-am întâlnit. Nu chiar pe toţi, precum aş fi dorit, dar pe mulţi dintre ei.
Am rămas uimit câtă efervescenţă culturală există la „Espacio Niram”, o cafenea literară, unde vei întâlni nu numai oamenii de litere şi artă originari din România, ci şi de alte naţii, predominat spanioli, interesaţi de literatura română. Aşa i-am cunoscut pe „ibericii” Martin Cid, Isabel Del Rio, Héctor Martinez-Sanz, pe scriitoarea germană Kerstin Ahlers şi alţii cu care am legat prietenii noi. Am fost onorat atunci când mi s-au organizat două seri culturale. Prima seară a fost dedicată lansării cărţii mele, a doua – o masă rotundă – a fost o întâlnire de discuţii cu câţiva scriitori şi redactori de reviste spaniole. Gazdele s-au pregătit! Au confecţionat afişe, au creat un cadru festiv, au adus invitaţi de soi, public… M-au făcut să mă simt important şi onorat, fapt pentru care le mulţumesc! Deci încă odată afirm, nu ştiu că de importantă este carte mea – să lăsăm critici să-şi spună cuvântul – motivul „lansării volumului” a fost dorinţa de a mă întâlni cu prietenii mei virtuali. Mă bucur din toată inima că am făcut acel pas spre Spania, spre Madrid, spre Espacio Niram!
Adrian BOTEZ: Articolele tale de atitudine, presărate în multe din revistele de limbă română din lume (online şi „pe hârtie”), vădesc un interes febril, pentru toate durerile românilor – nu doar din România, ci fie ei din ce parte a apelor, munţilor, oceanelor şi graniţelor vor fi fiind: te-a durut şi continuă să-ţi sângereze condeiul pentru cauza basarabeană, pentru toţi emigranţii români, pentru toţi necăjiţii Neamului nostru… Ce anume te face să nu te poţi „debranşa”, comod, tu, „australianul”, de la „robinetul” deschis al rănilor româneşti?
George ROCA: Desigur implicându-mă în jurnalistica românească nu pot sa stau departe (sau de-o parte) de durerile conaţinalilor noştri, din ţară sau din Basarabia. Am cautat să nu fiu nici tendenţios, nici prea sentimental, ci să caut să descopăr şi să prezint adevărul. Cel mai de preţ lucru a fost comunicarea. Comunicarea cu Primăria Chişinăului, cu domnul Dorin Chirtoacă, cu scriitori basarabeni, care mi-au trimis materale despre evenimentele tragice intâmplate în aprilie 2009, apoi fotografii (cu care am demonstrat ce se întâmplă „acolo”). Aceste materiale le-am editat cu dragoste, le-am ataşat imagini concludente şi le-am răspândit prin lume la toate revistele unde sunt redactor sau cu care colaborez! Au ajuns chiar şi la românii din Nigeria şi Noua Zeelandă. Şi sunt convins că au fost citite cu interes. Mulţi mi-ai scris, sau au scris articole de încurajare, de sprijin li ataşament faţă de fraţii de peste Prut. Trebuie să ne ajutăm dacă vrem să supravieţuim ca naţie!
Adrian BOTEZ: Aş dori mult (consultându-ţi, evident, şi „memoriile” tale, dar şi mai proaspetele amintiri ale fiului tău!) să încerci a schiţa, pentru români, sistemul de educaţie şi de învăţământ australian. Diferă mult de cel englez? Prin ce anume diferă de cel românesc? Este mai bun decât cel românesc – şi, dacă da, de ce socoteşti tu că da? Vezi bine că suntem dornici de a învăţa, mereu comparând…
George ROCA: Nu ştiu în ce măsură putem compara învăţământul australian cu cel românesc. Nu îl cunosc pre bine pe cel actual din România, dar mi-l aduc cu drag aminte pe cel care l-am „trăit” eu. Desigur că sunt tendenţios şi nostalgic zicând aceste vorbe. Cel de-acum din România e cuprins (cred!) de haos, modernism capitalist prost-înţeles, de confuzie, de decadenţă, de neglijenţă, de iresponsabilitate. Elevii nu înţeleg ce fac la şcoală şi ce beneficii vor avea când o vor termina. Majoritate o fac aşa… de „dragu’ lelii” că aşa „trebe să mergi la şcoală când eşti mic”. Apoi au dispărut uniformele de elev, fiind înlocuite cu „angarale” şi accesorii de parada modei pentru cei ai căror părinţi sunt cu dare de mână.
Aici şcolile se împart în trei categorii: de stat normale, de stat selective şi particulare. Toate sunt organizate după sistemul tradiţional englezesc. Şcolile normale de stat sunt gratuite şi pot fi accesate de orice elev. Cele selective numai de copiii dotaţi intelectual. Se intră pe bază de teste, examene, şi prin selecţie. Şi acestea sunt gratuite! Cele particulare costă! Sunt pentru cei cu dare de mână! Dar, au în schimb educatori de elită. Se face şi carte „bună”, dar costă. Cât? Între 8.000 şi 30.000 de dolari australieni pe an. În fiecare an, după bacalaureat, în ziarele centrale, apar liste cu rangul şcolilor, în funcţie de notele luate de elevi la examene. Predomină şcolile selective! Am fost norocos să am băiatul la o asemenea şcoală! „Thanks to God!” vorba australianului. Şi aş mai vrea să îţi spun ceva important: mai toate scolile au uniforme! Şi elevii sunt mândri de ele şi le respectă! Şi astfel… nu scrie pe frunte nici unui copilaş îngâmfat că tăticul lui este milionar care cumpără haine scumpe pentru a se deosebi de plebei!
La şcoala australiană se învaţă multe. Copii sunt indrumaţi de la început pe drumul care vor să-l urmeze… Şi astfel unii se specializează să devină directori, măcelari, zidari, balerini, manageri, cântăreţi, vidanjori sau vânzători la piaţă. Desigur, se face şi mult sport. Sport tradiţional precum: cricket, rugby, tenis, golf, dar şi înot, surfing, canotaj, atletism… Sunt cursuri de perfecţionare pentru toţi în cadrul şcolii, de la cea primară, până la generală, sau liceu. Şi TOŢI înţeleg că orice meserie este necesară societăţii. Şi că munca omului se plăteşte… la adevărata ei valoare. Iar cu banii poţi duce o viaţă decentă! Îmi spunea odată un plumber (instalator de apă-canal) cotrobăind prin toaleta mea înfundată, că nu şi-ar schimba meseria cu o alta mai curată, deoarece câştigă mai bine decât un ministru. Aşa o fi! Trebuie să îţi iubesti meseria! Am aici la Sydney un prieten milionar 100% al cărui băiat este zugrav! Ei şi! Când apar la o petrecere nu îţi dai seama care e bogatul… Amândoi, însă, sunt oameni de calitate. Respectaţi şi plăcuţi! Iar seniorului nu-i zice nimeni „şefu” ca să se pună bine cu el… că doar-doar o „pica ceva”… Şi culmea, milionaru’ – fără stea în frunte – bea acelaşi „brand” de bere pe care îl beau şi zugravii!
Adrian BOTEZ: care ar fi specificul culturii australiene? Australia – mai exact, Commonwealth of Australia – este un spaţiu desprins cultural de Marea Britanie – sau unul inclus? După opinia ta, ar exista punţi mistice, măcar la nivel mitologic, între poporul român şi cel australian? Şi dacă da, care ar fi acestea?
George ROCA: Stimate domnule profesor AB, mă cam treci prin toate sectoare vieţii australiene de la A la Z. Iar eu mă simt ca un elev „scos la tablă”… dar îţi răspund cu plăcere! Specificul culturii australiene în prezent este domiant de multiculturalism! Aici nu râde nimeni de tine dacă nu eşti anglo-saxon, sau dacă nu ştii o boabă englezeşte! (mai sunt şi de aceştia: părinţi stabiliţi la copii, sau noii refugiaţi!). Omul, naţia, obiceiul de-acasă este bine venit dacă nu produce „harm” (necazuri şi probleme) celui de lângă tine. Poţi vorbi cât de tare pe stradă în limba română că nu o să vină nimeni să te traga de mânecă şi să îţi zică „Shut up!” (taci!). Desigur exprimarea şi comportamentul tău în societatea multiculturală australiană trebuie să fie corect, decent şi să nu supere sau să jignească pe nimeni! Cât despre spaţiul cultural britanic, pot spune că „s-a acomodat” şi a devenit flexibil, împletindu-se cu noile culturi „venetice”! Totul a devenit un „melting pot” precum le place australienilor să spună despre naţia lor! Desigur principiile, limba oficială, organizarea statală şi legile sunt tradiţional britanice. Să nu uităm că Australia este o monarhie constituţională, iar şefa statului australian este încă Her Majesty (the) Queen Elizabeth the Second! Şi culmea… nu prea mulţi „aussies” (diminutiv dat australienilor) au de gând să voteze o viitoare republică. Au fost câteva referendumuri pe această temă şi veşnic au câştigat monarhiştii! Australienilor le place tradiţia!
Despre punţi mistice şi asemănări între români şi australieni o să vorbim cu altă ocazie. Subiectul este destul de vast… Şi aici au existat zmei, legende, haiduci (Ned Kelly!), poveşti patriotice, Baricada Eureka, şi chiar un legendar prim-ministru adjunct (federal) de origine română, Edward Teodorescu-Granville, supranumit şi „Red Ted”.
Adrian BOTEZ: Îşi mulţumesc mult, în numele atât al românilor din România, cât şi al celor care se nutresc din nostalgia pribegiilor fără de sfârşit şi fără de vină – mai ales al celor locuind, cel puţin cu trupul, la… „antipozi”!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.