Interviu cu Niculae Firoiu

George ROCA: Stimate Firică, pentru a te cunoaşte şi cititorii noştri, te-aş ruga să îmi dai câteva date despre tine. Care au fost începuturile?

Niculae FIROIU: Sunt născut la Bucureşti la 4 martie 1939. Cu toate că 4 martie este o zi însemnată cu negru în calendarul românilor, şi în special a bucureştenilor, fiind data teribilului cutremur care a zguduit capitala în 1977, pentru mine, ziua de naştere mi-a adus multe bucurii şi succese. 

George ROCA: Dece şi cum ai ajuns să faci polo pe apă? Ştiu că ai făcut şi înot.  Care a fost primul tău club, primul antrenor?

Niculae FIROIU: Era prin 1952, eu aveam vreo 13 ani. Tatăl meu era prieten cu jucătorul de hochei Ion Ganga dela Steaua. Acesta venind într-o zi la noi acasă mi-a zis: „Băieţică, dacă vrei să ajungi mare şi  voinic trebuie să faci sport. Ţi-aş recomanda înotul. Am un frate antrenor de înot şi polo la Voinţa-Bucureşti. Vrei să vezi despre ce e vorba?”. Aşa am ajuns să-l cunosc pe cel care mi-a fost ani îndelungaţi şi tată, şi frate, iar mai târziu şi prieten. Am avut norocul să-l întâlnesc pe acest om deosebit, drept, cu un spirit generos, căruia şi astăzi, după mai bine de jumătate de veac, îi urmez sfaturile. Numele lui: Augustin Ganga – primul meu antrenor!

George ROCA: Cum ai ajuns în elita acestui sport?

Niculae FIROIU: Fiind la clubul Voinţa, m-am ocupat serios atât de înot cât şi de polo pe apă. Eram elev la liceul „Ion Luca Caragiale”. Datorită faptului că eram veşnic solicitat la antrenamente sau competiţii a trebuit să îmi intrerup cursurile de zi şi să mă transfer la seral. În anul 1958, când am făcut 19 ani, am fost convocat la echipa naţională de polo a României. Începuturile au fost infernal de grele, cu câte două, chiar şi trei antrenamente pe zi. Dar a meritat! Tot în anul 1958 am fost transferat la clubul Steaua Bucureşti unde am jucat 11 ani. Mi-a fost destul de greu să fac şi şcoală şi sport de performanţă, dar până la urmă am terminat liceul, la „Sadoveanu”, şi am intrat la facultate la ICF (Institutul Naţional de Cultură Fizică şi Sport, n.a.). De fapt prima dată m-am înscris la facultatea de chimie, dar din cauza „presiunilor” făcute de cei din lumea sportului am acceptat să fac ICF-ul. Şi sincer să fiu, pot să zic că bine am făcut!     

George ROCA: Ai participat cu echipa naţională a României la câteva olimpiade. La care dintre ele aţi avut performanţe mai bune?

Niculae FIROIU: Ca jucător de polo am reprezentat România la două olimpiade, Roma în 1960 şi Tokio 1964. La ambele am ocupat locul 5. Pentru polo-ul românesc un loc excelent, având în vedere că pe vremurilea acelea nu aveam decât un singur bazin acoperit în toată ţara. Englezii au avut prima piscină acoperita cu apă încălzită încă din 1828!

George ROCA: Care au fost componenţii echipei noastre de polo pe apă la Jocurile Olimpice de Roma din 1960? Dar la Tokyo?

Niculae FIROIU: Atât la Roma cât şi la Tokyo au fost prezenţi cam aceiaşi jucători:  Mircea Ştefănescu, Ştefan Kroner, Gavrilă Blajec, Anatolie Grinţescu, Alexandru Szabo, Francisc Simon, Alexandru Bădiţă, Aurel Zahan, Iosif Culineac şi cu mine, Niculae Firoiu. Antrenor Adalbert Balint. La Tokyo au fost doar mici schimbări. Jucătorii Gavrilă Blajec şi Francisc Simon au fost înlocuiţi cu Cornel Mărculescu şi cu Emil Mureşan, iar antrenor l-am avut pe Vasile Doroczi.

George ROCA: Câte meciuri internaţionale ai jucat cu echipa României? Ce titluri de prestigiu ai primit pentru performanţele tale sportive.

Niculae FIROIU: Până în anul 1969 am jucat 176 de meciuri internaţionale. După terminarea facultăţii m-am retras din activitatea competiţională şi am devenit antrenor. Am primit titlul de Maestru al Sportului din România şi cel de Antrenor emerit.

George ROCA: De care dintre colegii acelor vremuri te leagă amintiri mai plăcute? Ma refer la jucătorii de polo pe apă. Poţi să-mi enumeri câţiva?
 
Niculae FIROIU: I-am apreciat în general pe toţi jucătorii de polo din ţară. Îmi aduc aminte cu mare placere de majoritatea acestora. Îmi sunt încă proaspeţi în memorie. Colegi care nu se uită! Iată câţiva: Ion Novac, Aurel Zahan, Emil Mureşan, Alexandru Szabo, Nicolae Rujinski, Alexandru Bădiţă, Iosif Culineac, Francisc Şimon, Ştefan Kroner, Anatol Grinţescu, Ioan Alexandrescu, Nicolae Csizer, Ion Popa, Gavrilă Blajec, Cornel Mărculescu, Gruia Novac, Gheorghe Zamfirescu, Mircea Ştefănescu, Badea Băjenaru, Cornel Russu, Ştefan Marica, Radu Lazăr, Dinu Popescu, Viorel Rus, Florin Slăvei, Dan Frâncu, Valentin Ţăranu, Cornel Frăţilă şi mulţi alţii.

George ROCA: Ştiu că la început ai făcut inot, şi ai avut performanţe bune şi acolo. Poţi să imi dai câteva detalii?

Niculae FIROIU: Da! Mi-a plăcut mult şi înotul. În 1964, ca poloist la Steaua am ieşit, cu ştafetele 4×100 liber şi 4×200 liber, campion al României.

 George ROCA: Ca specialist aş dori să îmi spui părerea ta despre înotul românesc.

 Niculae FIROIU: Toate succesele înotătorilor români din ultimii 50 de ani s-au datorat în primul rând antrenorilor de elită ai României. Printre aceştia as putea menţiona câţiva de care îmi aduc aminte: Toto Balint, Constantin Vasiliu, Emeric Freud, Iohan Frâncu, Nelu Blidaru, Carol Korcek, Paula şi Iosif Enăceanu, Alexandru Szatmari, Anatol Grinţescu şi alţii. Majoritatea dintre aceştia au antrenat şi echipe de polo pe apă.

Iosif Novac a fost primul înotător care a debutat olimpic, obţinând locul 26 la 100 m liber, la olimpiada de la Helsinki din 1952. Adrian Oanţă în 1958 a devenit campion european la 200m bras. La finala olimpică de Melbourne, din 1956, Alexandru Popescu a ajuns pe locul 8 la 200 m fluture.

Vorbind despre înot pot spune că de pe la mijocul anilor ’60 încoace au stralucit sportivi ca: Robert Pinter, Cristian Ponta, Stela Pura, Andreea Szyigyarto, Flavius Vişan, Carmen Bunaciu, Titus Groza, Beatrice Coandă, Ioana Nagy şi alţii. Demn de menţionat este performanţele înotătorilor: Alexandru Popescu, care a câştigat 27 de titluri de campion naţional în perioada 1955-1964 iar în 1958 la Olimpiada de la Melbourne a ajuns pe locul 8 la 200 metri fluture, apoi a lui Vladimir Moraru care a câştigat 10 titluri de campion la naţionalele României din 1966, a Georgetei Cerbeanu, care în 1967 la Campionatele europene de la LinkÅ‘ping, a fost pe locul întâi, Marian Slavic a ajuns în 1970 în finala europeană la 200 liber. La olimpiada de Moscova din 1980, s-a remarcat Carmen Bunaciu, la Los Angeles din 1984, Aneta Pătrăşcoiu, a câştigat pentru România prima medalie olimpică la nataţie, bronz la 200 spate, iar în 1988 la Seul, Noemi Lung a luat tot o medalie de argint la 400 metri mixt şi un bronz la 200 metri mixt.

Cea mai strălucită performanţă a fost însă, a brăilencei Diana Mocanu, care în anul 2000 la Sydney a câştigat două medalii de aur (de fapt primele în istoria nataţiei româneşti) realizând şi un nou record olimpic la 100 metri spate, cu timpul de 1:00,21 de minute, performanţă cu care a detronat-o pe regina probei, unguroaica Kristina Egerszegi… Aş fi nedrept să nu o menţionez şi pe Beatrice Câşlaru, care tot la Sydney a urcat tot de două ori pe podium obţinând două medalii, una de argint li una bronz.

George ROCA: Îţi mulţumesc pentru asemenea date precise. Ajungând student la I.C.F. Bucureşti ai întâlnit colegi şi din alte sporturi. Ai rămas în relaţii amicale cu vreunul dintre ei?

Niculae FIROIU: La I.C.F. am avut colegi sportivi de mare valoare de la toate sporturile. Ne vedeam destul de rar, deoarece ori ei, ori eu eram prinşi în diverse competiţii. Am păstrat legăturile cu Hansi Schmidt de la handbal, care a jucat apoi şi în naţionala Germaniei, Ion Drîmbă de la scrimă, Cornel Mărculescu actual director executiv al Federaţiei Mondiale de Nataţie, Anatol Grinţescu, secretar general al Federaţiei Române de Polo pe Apă. De ultimii doi mă leagă o prietenie strânsă.

George ROCA: Dar despre profesorii de la I.C.F. din aceea vreme…

Niculae FIROIU: Amintiri plăcute am despre majoritatea profesorilor mei: soţii Teodora şi Aurel Predescu, Gheorghe Ghişoiu de la la catedra de gimnastică, Andrei Iliescu de la anatomie, soţii Şiclovan, ambii profesori de la catedra de teorie şi metodica sportului. Profesorul Ion Şiclovan, care era rector la I.C.F. tot încerca să mă convingă ca după terminarea facultăţii să rămân cadru universitar. Când am terminat facultatea în 1968 am ales totuşi meseria de antrenor. Îmi placea prea mult poloul pe apă…!

George ROCA: Îmi aduc aminte că pe la sfârşitul anilor ’60 ai plecat să lucrezi în Iran. Cum ai ajuns să atrenezi echipa naţională a acestei ţări? Am citit că istoricii atestă cu documente faptul că încă din anul 480 i.e.n. în Persia, ţară puternică din punct de vedere militar, înotul constituia una dintre componentele antrenamentului zilnic al războinicilor. Înseamnă că înotul de performanţă s-a născut pe teritoriol vechiului Iran! Cum erau „acvanauţii” acestei ţări după mai bine de 2400 de ani?  

Niculae FIROIU: După terminarea facultăţii şi după plecarea mea de la Steaua, unde a fost angajat civil, mi s-a oferit un post de antrenor la Clubul Şcolar Bucureşti. Între timp am jucat polo la Rapid Bucureşti. În aceea perioadă a venit în turneu, în România echipa naţională a Iranului. Chiar dacă istoricii spun cuvinte de laudă despre întemeietorii inotului de performanţă, sportivii „acvatici” iranieni ai zilelor noastre nu erau prea competitivi. Au jucat şi cu echipa antrenată de mine şi au luat bătaie. Asta se întâmpla la un turneu ţinut la Ploieşti.

După meci am fost contactat de persoane din delegaţia iraniană care mi-au propus un contract pentru antrenarea echipei lor naţionale. Desigur că oferta a fost atrăgătoare şi am acceptat. Prima dată am plecat singur, fără familie. Asta se întâmpla prin 1969. Relaţiile României erau foarte bune cu Iranul. Încă atunci mai domnea Şahinşahul Mohammad Reza Palhlavi Aryamher. Viaţa era destul de placută şi se asemăna cu cea din ţările occidentale. Am stat în total  4 ani. Mi-am adus din România cei doi copii încă mici şi cărora le duceam dorul, Corina, născută în 1968 şi Radu în 1972, pe Doiniţa, soţia mea şi chiar şi pe mama soacră. 

În doar şapte luni după ce am ajuns la conducerea echipei,am avut primele performanţe. La Jocurile Asiatice de la Bangkok (TAI 1971) am terminat pe locul IV. A fost un rezultat destul de mulţumitor. Imediat după aceasta am fost rechemat în ţară, unde am fost numit împreună cu Tolea Grinţescu antrenor al echipei naţionale a României pentru Jocurile Olimpice de la München.

După olimpiadă am revenit în Iran, unde am mai stat încă patrusprezece luni şi unde am primit sarcina să organizez polo-ul iranian şi să pregătesc echipa de seniori cu care am câştigat în 1974, neaşteptat, medalia de aur la Jocurile Asiatice dela Teheran.

George ROCA: După terminarea contractului ce ai făcut? Cum ai ajuns în Germania?

Niculae FIROIU:  Prima dată m-am gândit să mă întorc la Bucureşti unde mă aştepta o carieră destul de frumoasă. Sincer să fiu, îmi era tare dor de-acasă. Dar… m-am răzgâdit pe drum! Zburând cu avionul de la Teheran la München am făcut o escală cu scopul de a-mi cumpăra o maşină din Germania. Acolo fiind, mi s-a propus un contract de către un club pentru a antrena o echipă de polo locală. Fiind cu toată familia după mine am „acceptat” să rămân definitiv. Şi iată-mă antrenor şi la nemţi! Chiar dacă nu cunoşteam prea bine limba m-am descurcat satisfăcător. În orice caz era mai uşoară limba germană decât limba farsi (persana) care se vorbeşte în Iran. Nu după mult timp am început să am rezultate excelente. Astfel în noiembrie 1975 am devenit Bundestrainer – adică antrenor şef al echipei naţionale al Germaniei Federale, rămânând în această funcţie 26 de ani.

George ROCA: Ştiu că s-au stabilit în diferite ţări occidentale mulţi sportivi români de valoare. I-ai căutat, ai întreţinut legături cu ei?

Niculae FIROIU: Desigur! Chiar în Germania s-au stabilit destul de mulţi. Unii au venit înaintea mea, alţii după ce am ajuns eu acolo. Cu mulţi am intreţinut relaţii de prietenie. Îi pot menţiona pe Hansi Schmidt, fostul meu coleg de studenţie, apoi pe cei care au devenit antrenori ai unor echipe germane de elită precum: Gavril Blajec, Iosif Kulineak, Aurel Zahan, Ştefan Kroner, toţi foşti coechipieri de-ai mei în echipa naţională de polo pe apă a României. Am păstrat legături cu Emil Mureşan, Nicolae Ciszer (ambii portari ai naţionalei), cu Cornel Mărculescu din Elveţia, cu Alexandru Szabo care după revoluţie a ajuns antrenorul echipei naţionale de polo a Ungaria şi cu mulţi alţii.

George ROCA: Care au fost primele tale succese în Germania? Am auzit că sub conducerea ta polo-ul german a cunoscut o dezvoltare şi o popularitate făra precedent.

Niculae FIROIU: Sub conducerea mea, după numai cinci ani de restructurări şi antrenamente, Germania a câştigat (neaşteptat!) medalia de aur la Campionatele Europene  din 1981 dela Split din Iugoslavia. Atunci, echipa naţională de polo pe apă a fost  aleasă de lumea sportivă a Germaniei „Echipa Anului". Sportivii mei au fost decoraţi, eu însă nu! Este o ironie a soartei, că România, pentru succesele avute cu echipa Germaniei, mi-a acordat titlul de Antrenor Emerit!!! După succesul de la Split, Germania câştigă pe parcursul timpului, la seniori şi juniori, peste 12 medalii la campionate mondiale, europene şi la jocurile olimpice.

George ROCA: Ai avut în echipa naţională şi sportivi originari din România?

Niculae FIROIU:  De-a lungul anilor au jucat în echipa Germaniei mai mulţi români, precum Şerban Huber, Adrian Servan, dar cel mai valoros dintre toţi a fost Roland Freund (fiul antenorului orădean Emeric Freud) care a câştigat împreună cu echipa aceea medalie de aur de la Split, apoi bronz la mondialele dela Guaquil (Equador), bronz la J.O. de la Los Angeles, aur la Cupa mondiala în 1983 şi argint la cea din 1985… Astăzi, Roli Freud este medicul echipei naţionale germane de polo pe apa. Trebuie să menţionez şi faptul că în 1976 l-am reintâlnit pe prietenul meu Tolea Grinţescu ca „adversar”, el antrenor la echipa României, eu la cea a Germaniei. De  atunci drumurile noastre s-au încrucişat deseori la diverse campionate mondiale, europene, etc. 

 George ROCA: De după 26 de ani ca antrenor al echipei naţionale a Germaniei te-ai retras din activitatea de antrenor. Ce ai făcut după aceea?

Niculae FIROIU: În anul 2002 m-am retras din activitatea de antrenor. Am rămas în continuare în Comitetul tehnic al Federaţiei Germane de polo pe apă, unde am fost numit şeful secţiei Relaţii Internaţionale. Din 2003 fac parte din comisia de 3 persoane  care pregăteşte arbitrii pe toate continentele. În anul 2005 la Congresul mondial din Montreal am fost ales în Comitetul technic de polo pe apă al FINA (Federaţia Internaţională de Nataţie).

George ROCA: În anul 2000, la Jocurile Olimpice de la Sydney, când lucram ca National Olympic Comitee Assistant, reprezentând S.O.C.O.G. (Comitetului organizatoric al olimpiadei) pentru lotul român, m-am bucurat nespus când am aflat că şi „Mr. Nicola Firoiu from Germany” era prezent… printre oficialităţile de primă mână. În ce calitate ai venit la Sydney? La câte olimpiade ai participat?   

Niculae FIROIU: Făcând un bilanţ, pot spune cu bucurie că încununarea succesului meu au fost Jocurile Olimpice! Am participat ca sportiv, antrenor, sau reprezentant al FINA la 9 olimpiade. Trei cu echipa României! La Sydney am fost invitat de onoare al Federaţiei Mondiale de Nataţie. Anul acesta voi participa la cea de a zecea olimpiadă, la Jocurile Olimpice de la Beijing ca Delegat Technic FINA.

George ROCA: Cum ţi se pare polo-ul românesc al acestor zile?

Niculae FIROIU: Activitatea de mea de „om al poloului” a avut parte şi de  momente triste sau chiar tragice. Ultimele le-am trăit la Oradea, anul acesta în luna martie, la turneul olimpic de calificare. Eu ca delegat FINA am asistat la tragedia polo-ului românesc, care, cu o echipă excelentă, a ratat calificarea la jocurile olimpice de la Beijing, declanşând o adevărată criză a acestui sport pe plan naţional. Să sperăm că în viitorii ani vor avea mai mult noroc. Eu le doresc succes!

George ROCA: Firică, te-ai gândit vreodată să scrii o carte cu bogatele memorii care le ai despre polo-ul românesc în special şi despre sportul românesc în general?
 
Niculae FIROIU: Să scriu memorii? Am o mulţime de amintiri nostime, altele mai puţin hazlii, dar chiar dacă sunt la vârsta pensionării sunt veşnic ocupat cu sportul… ăsta care îl simt încă în suflet şi-n inimă. Aşa că las scrisul pe seama celor care au mai mult timp…