Viaţa neobişnuită a unui om de ştiinţă
Ar trebui să mă adresez cu „Excelenţă”, sau, ca în Austria tradiţionalistă prin care ai intrat în Vest, „Her Doktor Doktor Diplom Ingenieur”: având în vedere însă că suntem prieteni de peste 20 de ani, am să mă adresez doar cu dragă Claudiu. Deci dragă Claudiu, îţi mărturisesc că atât prietenia şi admiraţia pe care ţi le port, cât şi numeroasele articole şi comentarii legate de faptul că ai împlinit recent 80 ani mă îndeamnă să caut „secretul” cu ajutorul căruia un fost deţinut politic dintr-o ţară îndepărtată este astăzi bine afirmat în America şi cunoscut în domeniul său de specialitate în toată lumea. Mă gândesc că sunt mii de tineri care ar putea beneficia de experienţa ta: nu-i nesocoti, ci dă-le sfaturi…
Exemplul tău, în prezent Consul General Onorific şi totodată Profesor Onorific al ţării tale, arată că în ciuda celor suferite în România, ai păstrat legături foarte puternice cu ţara fără a te lăsa pradă resentimentelor. La fel de interesant este faptul că deşi în ţară ai fost într’atât de specializat în chimia organică încât ţi s-au publicat cărţi de specialitate nu numai în România, dar şi în Franţa şi SUA, în America te-ai afirmat într-un domeniu nou pe care probabil că nici nu l-ai cunoscut înainte. Este vorba de biomateriale în general şi de materiale ortodontice în particular.
În aceste domenii te-ai afirmat ca cercetător, ca profesor universitar, şi pe deasupra te-ai impus în calitate de consultant industrial şi om de afaceri. Concomitent, ai găsit timp pentru familie şi prieteni, pentru activităţi sociale româneşti, precum şi pentru activităţi politice americane. Eu nu sunt omul care să laude pe nimeni cu uşurinţă, dar mă întreb în mod retoric cum ai reuşit toate acestea, şi dacă nu ai putea fi copiat. Fie ca acei ce au urechi de auzit să audă…
Claudiu, ne-am întâlnit prima oară în decembrie 1989 cu prilejul unei demonstraţii anti-Ceauşescu pe care ai organizat-o în Florida şi unde eu mă aflam în vacanţă. Deschizând web-site-ul tău şi cercetând literatura Americană de specialitate, oricine poate afla acum ce reprezinţi pe plan internaţional, şi până la un punct, cum a evoluat cariera ta. Ce nu se înţelege însă e modul în care ai parcurs diversele etape, trecând de la un fugărit de Securitatea romană la Consul General Onorific al României, sau de la specialitatea de chimie organică din ţară la biomateriale ortodontice în SUA. Deasemeni, este de neînţeles cum dintr-un persecutat în ţara, dar declarat la un moment dat “avuţie ne-exportabilă,” ai reuşit să pleci şi să obţii un al doilea doctorat în străinătate, la o universitate celebră.
(1) ÎNCEPUTURI
ND: Să începem deci cu începutul: înţeleg că ai avut o copilărie agitată, dar ai crescut cu bonă; o copilărie plină de peripeţii şi petrecută în mai toată ţara…
CGM: M’am născut la Petroşani, de unde familia mea a trebuit să plece la Bazargic. De acolo la Bucureşti, Piatra Neamţ, Oradea, Arad. Mutările tatălui meu se explică prin faptul că pe vremea aceea ca să avansezi în magistratură trebuia fie să aştepţi să se întâmple ceva cu superiorul, fie să te muţi acolo unde apărea o disponibilitate. Mama mea rezuma sbuciumarile pricinuite spunând că trei mutări fac cât un incendiu… Ajuns la Oradea, mi-am făcut şcoala primară. De acolo a trebuit să ne refugiem la Arad ca urmare a cedării Ardealului de Nord Ungariei în 1940. Aşa au început peregrinările mele prin mai multe oraşe din ţară: din fiecare am anumite amintiri specifice. Voi începe cu Aradul, din care am amintiri frumoase şi interesante. Aşezat pe malul Muresului, Aradul îşi avea ca centru alternativ ştrandul: acolo se duceau tranzacţii, aveau loc întâlniri importante sau mici spectacole, participantii sau auditoriul fiind desigur în costum de baie. Cum era război, motivul oficial era… ameninţarea bombardamentelor. Când ameninţarea a devenit realitate, Curtea de Apel, unde tatăl meu era Procuror General, s-a mutat la Pecica. De la înotat şi sărit în apă la Arad, am prins la Pecica gustul pescuitului peştilor mari: lăsam cârlige în Mureş peste noapte şi a doua zi mă luptam cu somni de un metru.
Puţin după aceea, Aradul a fost cucerit pentru scurt timp de trupele maghiare: după contra-ofensiva sovietică, cetatea de tip Vauban a acestui oraş a rămas pentru un timp nepăzită. Folosite în timpul războiului drept magazii militare şi puncte de distribuţie, tunelurile acestei cetăţi au redevenit locuri minunate pentru aventurile copiilor: pe când cei mici umblau după arme, cei mari vânau bicicletele şi radiourile rechiziţionate. Numai printr-un miracol niciunul din grupul nostru nu a murit sau rămas infirm în urma exploziilor pe care noi înşine le provocam… Odată, după ce ne scosesem hainele ca să ne putem juca, ne-am ales cu ele arse: unul dintre noi a încercat „cadoul” pe care voia să-l facă tatălui sau, care avea vie. Ceea ce luase drept stropitor împotriva filoxerei era de fapt un aruncător de flăcări! După ce armata sovietică a luat în stăpânire cetatea, s’a găsit că decât să se posteze sentinele în dreptul tuneleleor, este mai practic să se tragă din când în când cu mitralierele în întunerecul acestora: copii nu au fost însă descurajaţi şi au activat în pauze…
Cum la Arad stăteam perete în perete cu baia de aburi Simay am văzut ca parchetul de sub patul meu era şubrezit: am tăiat o gaură în el, folosind partea decupată să o acopăr. Am folosit ascunzătoarea ca să depozitez pistoale şi armament, până ce, într-o zi, mama mea a observat măturând, ceva suspect. Mare i-a fost mirarea când a găsit arsenalul: am fost trimis pentru câteva zile la prieteni, tatăl meu trebuind să care conţinutul cu sacul, noaptea, pentru a-l arunca în Mureş. Dacă ar fi fost interceptat de vre-o patrulă sovietică, ar fi fost împuşcat pe loc, procuror general sau nu…
Retrocedându-se Ardealul, tatăl meu şi-a reluat poziţia la Oradea, iar eu am continuat liceul la Samuil Vulcan din Beiuş, unde fusesem mutat disciplinar… Am ajuns deci la Beiuş deoarece mi se comutase pedeapsa cu eliminarea din toate liceele din ţară în urma unor năsdrăvănii. (Fusesem şeful bandei „Mâna Neagră!”) Tatăl meu a reuşit cu greu să-mi comute pedeapsa in aceea de a continua ca intern la unul dintre liceele confesionale din Blaj sau Beiuş, la alegere. Ambele erau cunoscute la vremea aceea ca fiind foarte severe…
După doi ani petrecuţi în ultimul oraş ca elev la liceul Samuil Vulcan, s’a considerat că am constituit „o notă discordantă în comparaţie cu copii serioşi de moţi”. Bazat pe aceasta afirmatie şi ca să remedieze situaţia, Episcopul Valerian Traian Frenţiu de care ţinea liceul, m’a încredinţat „pentru reeducare”, Procurorului General (tatăl meu), ceea ce mi-a permis în sfârşit să revin lângă familie la Oradea şi să-mi continui cursurile la liceul Emanuil Gojdu.
Dintre întâmplările mai deosebite din Oradea citez doar două. Ajungând obosit (călătorisem toată noaptea), i-am rugat pe noii mei colegi să mă lase să dorm în ultima bancă. Din altă stofă decât copii de moţi de la Beiuş, aceştia mi-au promis ajutorul: ce fel de ajutor mi-au dat am constatat ceva mai târziu, când m-am trezit cu multe capete aplecate peste mine. Printre acestea să afla şi cel al profesoarei de germană, care fusese înştiinţată de prezenţa in clasă a unui străin care dormea cu şliţul de la pantalon desfăcut.
Altă dată, la sfârşitul primăverii (în pauza mare de 20 minute) ieşisem din liceu şi făceam baie în Crişul Repede din faţa acestuia. Ca să-mi joace o farsă, un coleg mi-a furat hainele lăsându-mă în costum de baie. Cum stăteam departe şi nu puteam să străbat oraşul aproape gol, am decis să mă înapoiez folosind intrarea principală (cele secundare erau închise, ca să nu plece elevii). Am urcat scările fugind, acoperindu-mi faţa: ajungând în clasă mi-am cerut hainele. Acestea fuseseră date unui coleg din secţia paralelă, clasa VII Literară. Cum profesorul lor deja intrase la lecţie, am rămas în costum de baie, ascunzându-mă în ultima bancă. Întâmplarea a făcut să urmeze un curs de desen, pe care profesorul Anastase Ţârulescu îl intitulase pretenţios drept „Istoria Artelor”. La venirea profesorului, care era cunoscut drept şugubăţ, elevii au sugerat să ies la tablă şi să explic ceva. Mirat, profesorul m-a chemat, iar eu, demascat şi neavând altă alternativă, am ieşit pasind apăsat, dar aproape gol. Scandalizat, profesorul a descris cazul pe larg, mult prea detailat după mine, în condica ce acompania catalogul. Indignat la ideea că nu îmi cunoştea părinţii care puteau să fi fost foarte săraci, mi-am scos şi costumul de baie luând o postură de discobol şi strigând: „dacă e aşa, măcar şi desenaţi-mă de dragul artei”. Întâmplarea a rămas în istoria liceului (nu ştiu dacă şi în expoziţia despre elevii acestuia), în care sunt astăzi menţionat, desigur pentru altele…)
Mai târziu, la Oradea, tatăl meu a început să fie urmărit de comunişti pentru că în calitate de Preşedinte de Comisie Electorală a refuzat să accepte falsificarea alegerilor din 1946. Cum refuzase să semneze o notă prin care magistraţii consimţeau să urmeze instrucţiunile Partidului şi era acuzat că muşamalizase uciderea unui soldat rus, pentru un timp a trebuit sa stea ascuns. După ce năvălise în casă unui ţăran şi i-a violat soţia, lăsând-o rănită, soldatul a fost prins şi bătut cu furcile. Înaintându-i-se cazul, tatăl meu s-a deplasat la faţa locului şi a obţinut declaraţii din care reeşea că soldatul era de fapt… un dezertor care căuta să defăimeze Uniunea Sovietică. Prinşi pe picior greşit pentru că nu era „politic” să se contra-argumenteze că de fapt soldatul făcea parte din mult lăudata Armată Eliberatoare, oamenii partidului au înghiţit „muşamalizarea”, dar au obţinut schimb ca tatăl meu să fie demis. La nici 50 ani, tatăl meu a fost înlăturat de la cariera de apărator al justiţiei căreia i se dedicase cu tot sufletul…
În timp ce tatăl meu era dat dispărut, m-am mutat la Sibiu unde am absolvit liceul Gheorghe Lazăr locuind în casa sorei mamei mele, soţia profesorului francez Pierre Chanier care plecase cu familia în Franţa. Am urmat ultima clasă de liceu şi mi-am dat bacalaureatul: am fost bun la chimie, înot, volei şi şah. Cea mai mare realizare a fost în ultimul domeniu: mi se descriau în ziarul local, Tribuna, mişcările din partidele de şah în care reprezentam UTM-ul. Lipsa de interes a cititorilor faţă de partidele pe care le jucam mi-a fost demonstrată de faptul că am prezentat o deschidere dintr’una din partidele jucate ca fiind „varianta Ipiany”: nimeni nu a obiectat (numele era scornit, compus fiind din apelativul meu în familie şi cel al prietenei mele de atunci.) Cam în acea vreme m-am pus serios pe carte, având în vedere admiterea la Politehnică pe care o visam. Obiectivul îmi era concret: să obţin două insigne, cea de student şi cea de aur a GMA (Gata de Muncă şi Apărare, o competiţie sportivă copiată după GTO-ul sovietic).
Am reuşit sa fiu admis la facultatea de Chimie Industrială a Institutului Politehnic din Timişoara datorită unei întâmplări. Profesorul Zeno Gropşianu, Preşedintele Comisiei, l-a admonestat pe un candidat din grupul meu, zicând: „Nu ai învăţat nici cât trebuia, iar alţii (arătând spre mine) au învăţat cu mult mai mult!” Fără să bănuiască, a pus Comisia în dilema de a respinge pe un fiu de muncitor în avantajul altuia care era în categoria IV (părinţi foşti criminali de război, mari moşieri sau înalt funcţionari de stat epuraţi, ultimul fiind cazul meu). Spre norocul meu, comisia a rezolvat dilema acceptând admiterea ambilor. Au urmat ani de studiu succesiv în două facultăţi, după cea din Timişoara tranferându-mă la Institutul Politehnic din Bucureşti.
ND: Cum se face că în ultimul an de facultate ai lipsit o buna parte din timp, prezentându-te doar la examene pe care deabia le-ai luat? Eu aveam impresia ca ţi-a plăcut să înveţi şi credeam că ai fost un student deosebit.
CGM: Nu am fost un student deosebit în ceea ce priveşte învăţătura. Aveam alte preocupări… M-am distins în sport, în echipele de şah şi de volei ale Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu şi apoi la Politehnica din Timişoara. Am făcut parte într-o perioadă scurtă din echipa naţională de înot (locuind la Sibiu, aveam norocul să beneficiez de singurul bazin de înot încălzit din ţară). De la Timişoara am continuat facultatea la Bucureşti ca urmare a eforturilor făcute de prietena mea de atunci, Lia Ivasiuc, fiica unui colonel din armata generalului Vlasov care trecuse de partea lui Hitler în timpul celui de al II-lea Război Mondial. Întrebată de decanul facultăţii, Iosif Drimuş, care îmi citise scurtul curriculum vitae, dacă sunt rudă cu profesorul Aurand din Petroşani, aceasta a răspuns afirmativ: îi este nepot. Atunci acesta i-a povestit cum, fiu de miner, a fost dat la liceu de tatăl sau cu o singură condiţie, să nu cadă la vre-un examen, în caz contrar urmând să devină şi el miner. Cu toate celelalte obiecte se împăca Drimuş dar cu schimonoseala limbii cerute de limba franceză nu. Descurajat, nici nu s-a mai străduit. La examen, văzându-l „bâtă”, bunicul meu i-a propus, zeflemitor, că îl va trece doar dacă va putea să spună o glumă în limba franceză. Elevul Drimuş şi-a adunat puterile şi a rostit: „Je suis un bon eleve”. Suprins, profesorul Aurand a râs şi… l-a trecut. Ca să-şi achite datoria faţă de memoria fostului său profesor, decanul Drimuş a acceptat transferul, eu intrând astfel în anul II al Facultăţii de Chimie Industrială a Institutului Politehnic din Bucureşti.
La Bucureşti am locuit pentru o vreme la un coleg al tatălui meu, beneficiind de cantina de la Buzeşti deoarece făceam parte din echipa de volei a Politehnicei. Am dus o viaţă banală până în vara anului 1952 când am fost „pescuit” de către cadrele Institutului Politehnic ca ştiind limbi străine. „Nu te speria, că e de bine, m-a asigurat cel de la cadre, vei fi translator pe lângă grupurile de străini invitaţi de Confederaţia Generală a Muncii care vrea sa fie cunoscute progresele făcute în ţară dupa instaurarea comunismului.” Bucuros, mi-am luat în serios munca, traducând discuţiile dintre vizitatori şi politrucul responsabil cu grupul respectiv. Deşi mi-am propus să mă feresc să fac greşeli care să mă coste, am fost câteodată prea deschis, arătând străinilor ceea ce nu ştiau despre problemele din ţară. O greşeală pe care am plătit-o scump a fost omisiunea de a o denunţa pe soţia marelui dirjor George Georgescu, cazată alături de artiştii fruntaşi ai ţării (Birlic, Beligan, Eterle, etc) la vila „Filimon Sârbu” din Eforie Nord unde îmi exercitam talentul de interpret. Intr’o zi, unul dintre francezi mi-a reproşat că le traduc minciuni privind starea ţării. După ce am bolmojit-o că într-o democraţie părerile nu pot fi la fel, l-am descusut şi am aflat că doamna Georgescu era cea care i-a dat amănuntele, dealtfel adevărate.
Aveam de ales: să o trădez, sau să tac şi să o anunţ să înceteze (omisiunea de denunţ era pedepsibilă cu închisoarea). Cum am ales ultima variantă, doamna respectivă mi-a mulţumit cu lacrimi în ochi. Recunoştinţa ei am plătit-o însă scump, cum s-a dovedit mai târziu când aceasta a arătat prietenelor ei cât de cumsecade a fost studentul care i-a muşamalizat problema. Cum era obişnuit pe atunci, una dintre acestea a turnat, iar eu am plătit cu deţinerea mea „administrativă” la Ghencea, Jilava, Capul Midia şi Castelu, ultimele fiind la Canal. Biletul meu de Eliberare, înrămat ca să-l arăt cui vrea să-l vadă (şi accesibil la biografia mea pe Internet, www.Matasa.net) arată că am primit o condamnare de 24 luni pentru faptul de —- (linioare, fără specificaţie), prin —- (linioare), etc., adică fără motiv.
ND. Nu am să-ţi cer detalii despre ce ai suferit: s-a scris mult despre acest subiect, iar eu însumi ţi-am împărtăşit soarta. Oamenii au început să uite, iar tînăra generaţie nici măcar nu poate să înţeleagă acele timpuri. Deaceia consider că ar fi bine ca la un moment dat să redai câteva scene ilustrative din detenţie. Deocamdată, doresc să aflu însă modul în care detenţia politică s-a reflectat asupra vieţii tale de mai târziu. De exemplu, cum de ai fost reprimit la facultate?
CGM. Cei de care depindea soarta mea erau împărţiţi: cererea mea de a continua cursurile la facultate a fost respinsă de decanul Petre Spacu cu menţiunea că locul unuia care duşmăneşte poporul trebuie dat altuia care îl sprijină. Din fericire, rectorul de atunci, Traian Negrescu, mi-a aprobat cererea, inclusiv cămin. Dintre profesori, care ştiau de ce apăream doar la examene, unii erau mai aspri, alţii mai indulgenţi. Elena Cioranescu, de exemplu, soţia marelui chimist CD Neniţescu şi profesoară de farmaceutică, specialitatea pe care o alesesem, a încheiat astfel examenul meu: „Nu ai învăţat despre reacţiile de siteza a medicamentelor, şi meriţi nota zero. Dar eşti un magician în jonglarea formulelor acestora, ceea ce presupune o bună cunoaştere a chimiei organice, fundamentul farmaceuticei. Acolo, meriţi zece. Făcând media, îţi dau cinci… Eşti mulţumit…?” După câţiva ani, cunoscându-mi situaţia, profesorul C. D. Neniţescu m-a chemat în biroul lui şi mi-a cerut sfatul: „Ce să fac? Vor să mă facă Membru de Partid”. Sub povara gândurilor, acest titan chinuit spera să găsească în mine, asemenea lui Midas, un reprezentant al opoziţiei care ar fi putut să-i îndreptăţească cumva acţiunea care îi repugna…
Să revin însă la Politehnica din Bucureşti. Rămas în urmă datorită detenţiei, am făcut astfel de eforturi ca să-mi dau examenul de stat încât profesorul Iosif Drimuş, cel care a acceptat să-mi conducă lucrările deşi timpul până la examen era scurt, şi care era şi consilier la importanta instituţie de specialitate ICECHIM, a obţinut aprobarea ca după terminarea facultăţii să-mi continui proiectul la acest institut. Acolo am avut astfel de rezultate încât la numai 25 ani am fost numit şeful colectivului Aldrin-Diedrin, pesticide considerate la vremea aceea de mare importanţă pentru economia ţării.
Puţin mai târziu am fost chemat la cadre unde mi s-a înmânat decizia de demisie. Cum nu am crezut aşa ceva posibil, am cerut ajutor profesorului Drimuş, care s-a dus să raporteze cazul lui Mihai Florescu, Ministrul Industriei Petrolului şi Chimiei. Acesta, după ce a arătat că Securitatea primează şi deci nu poate face nimic, a aranjat ca să lucrez ca cercetător al ministerului la „proiecte majore de înalt risc” în cadrul Institutului Politehnic. Fiind un fost deţinut politic, nu aveam voie să vorbesc cu studenţii: atunci când aceştia aveau întrebări, trebuia să-i trimit la cadrele didactice.
În cadrul lucrărilor pe care le efectuam la Politehnică aveam şanse mari de a mă accidenta sau chiar de a muri: sintetizam hexaclorciclopentadiena, din care o picătură neobservată pe corp putea duce la moarte. Lucram deasemenea cu acid peracetic şi cu nitrometan, primul fiind explosiv iar al doilea un intermediar pentru explozibili. Profesorul Drimuş mi-a explicat, amar, că dacă în cazul unui accident s-ar fi prăpădit un fiu de muncitor, ar fi fost o mare încurcătură, pe când în cazul meu, ţara ar fi scăpat de un indezirabil…
In acea perioadă tristă am gustat, pentru puţin timp e adevărat, o plăcere aparte: producătorul TV România Vlad Bâtcă a găsit în mine persoana potrivită pentru a prezenta o nouă emisiune, „Magazin Duminical”. Ceea ce trebuia să fac era să caut în filmele documentare primite cadou şi să aleg clip-uri scurte pe care să le pun cap la cap şi să le comentez: ajunsesem ca să mă salute pe stradă oameni pe care nu îi cunoşteam, acestora părându-li-se figura mea cunoscută, dar neştiind de unde să mă ia. Locul meu a fost luat după scurt timp de altcineva, deoarece Tudor Vornicu, şeful TV, m-a declarat “decadent” pentru că la una din emisiuni purtasem o cămaşe de tip „Jivago,” la vremea aceea la modă fiind în Vest filmul anticomunist cu acest nume.
Pentru mine, cea mai memorabilă emisiune pe care am organizat-o la TVR a fost urmarea unei provocări a Maestrului Internaţional de Şah David Levy, un englez. Acesta susţinuse că măcar pentru următorii zece ani va putea învinge la şah orice calculator. Pentru discuţiile aferente, l-am invitat în studio pe colegul meu de an şi facultate Paul Voiculescu (co-campion al ţării în 1953, alături de I. Bălănel şi doctorul O. Troianescu). Schimburile de păreri care a avut loc atunci au frământat multe minţi şi a făcut cibernetica mai cunoscută în ţară.
Gustul pentru „mass media” mi-a rămas, şi am acceptat invitaţia să devin consultant tehnic pentru o serie de documentare intitulată „Pe urmele gazului metan”. Ministerul Chimiei şi-a dat aprobarea şi astfel am petrecut aproape o lună călătorind prin ţară cu un microbuz, alături de o echipă de aşa zişi cineaşti de la Studioul Alexandru Sahia. După mine, erau mai degrabă nişte alcoolici: în fiecare orăşel trăgeau câte un chef, ca apoi să se trezească a doua zi la prânz. La ameninţarea mea repetată că voi arăta ministerului care mă trimisese ce se petrece, s-au răzbunat. Într-un sat îndepărtat şi pierdut în munţi numit Urşua, în Valea Gurghiului, Mureş, sat care nu avea deloc deaface cu gazul metan dar avea mari livezi de pruni, m-au pârât primarului, un tip de Golem, că aş fi jurat că nu voi bea în casa sa. Ajungând acolo tocmai in perioada de recoltare a prunelor, copacii erau noaptea zguduiţi de mistreţi şi urşi. Cum nu aveau voie să împuşte animalele (zona era rezervaţie a Comitetului Central al Partidului, care însă nu venea acolo pentru că locul era prea îndepărtat şi drumul foarte anevoios), oamenii incercau să sperie fiarele lovind în cazane, oale, tigăi, etc. Nu cred că cineva ar fi putut să doarmă într-o astfel de hărmalae.
În acel sat, „a nu bea în casa cuiva” echivala cu o jignire gravă: Golemul-primar m-a întrebat neîncrezător dacă este adevărat ce îi spuneau colegii mei. Degeaba i-am arătat că sunt antialcoolic, termen pe care nu-l înţelegea. Până la urmă a trebuit să beau şi eu: spre bucuria „cineaştilor” am fost filmat în situaţii care nu-mi mai permiteau să-i reclam…
Tot ca relaxare în acea perioadă am gustat o altă plăcere. Îmi făceam vacanţele în Delta Dunării. Plecam pentru 2-3 săptămâni la Crişan, unde plăteam câte un pescar să ne ducă pe partenera mea si pe mine undeva pe lacul Lumina şi să ne lase cu cort şi barcă. Lacul era prea depărtat de braţul Sulina ca să fie nămolit primăvara, şi de aceea rămânea limpede şi ideal pentru scufundări si vânătoare sub apă.
Pentru a ne feri de plaurii migratori, trebuia să căutăm urme de mistreţi, garanţie pentru a găsi pământ tare unde să ne aşezăm cortul. Odată, în mijlocul nopţii, am fost treziţi de un zgomot asurzitor şi de cutremurări. Cum în Deltă nu sunt cutremure, vânzoleala era datorată trecerii prin imediata apropierea a unei turme de mistreţi. Singurul nostru necaz erau ţânţarii: deşi ne dădeam cu dietil toluamidă, compus sintetizat de mine în acest scop, câteodată aceştia ne înţepau până şi prin pânza cortului. Constatându-i eficacitea, la Crişan am jucat o farsă: am stat afară seara de vorbă cu câţiva pescari care, cum e normal, îşi tot dădeau palme sperând să alunge ţânţarii. Cum eu mă dădusem cu insectifugul menţionat, m-am lăsat descoperit până la mijloc şi nu am făcut nici un gest de apărare. Fiind semi-întuneric, insectele nu se vedeau. Ironic, i-am întrebat pe pescari cum de sunt aşa de sensibili, devreme ce mie nu-mi păsa de înţepăturile lor. (La Caraorman, hoţii de cai erau pedepsiţi prin legarea peste noapte de un copac: făptaşii erau găsiţi a doua zi fără sânge). Probabil că pescarii au tras concluzia că sunt cel mai nesimţit individ pe care l-au văzut vreodată…
ND: Claudiu, în prezent eşti specialist cunoscut în biomateriale. Când şi cum ai făcut primii paşi în acest domeniu? Mai întâi însă, cum a evoluat cariera ta profesională în ţară?
CGM. Activitatea mea în România a fost canalizată exclusiv către petrochimie, specialitate a chimiei organice, care era pe atunci înfloritoare, devenind fala ţării. Am fost co-autor la primul brevet acordat în SUA unor români după cel de al II-ea Război Mondial. Puţin după aceea am mai obţinut încă două brevete americane. Ca urmare, peste noapte am devenit consultant al Oficiului de Stat pentru Invenţii si Metrologie din ţară.
Statutul meu era special: eram angajat şi plătit de diverse combinate din ţară cărora le rezolvam probleme în colaborare cu diverşi ingineri, dar locuiam şi lucram în Bucureşti producând brevete, comunicări şi publicaţii împreună cu Profesorul Drimuş şi Ministrul Adjunct al Chimiei Ion Velea. Situaţia nu era deloc pe placul conferenţiarului proaspăt venit de la Moscova, Osias Solomon, favoritul Elenei Ceauşescu, care râvnea la postul de Şef de Catedra al profesorului Drimuş. În planul său de a-l îndepărta pe profesor, care era fiu de muncitor, a lovit în mine care constituiam un „Călcâi al lui Achile”. Ca urmare mi s-a instalat un post de ascultare în ultra modestul spaţiu locativ (camera la subsol!) pe care-l împărţeam atunci cu tatăl meu. Pentru multe luni, cineva din clădire a înregistrat nu numai convorbirile, dar şi toate sunetele din camera mea. Evident, au urmat săptămâni de anchetă pentru mine, tatăl meu şi toate persoanele care m-au vizitat…
Deşi nu s-au găsit sau inventat motive suficiente, toţi prietenii mei au primit avertismente în dosarele lor personale pentru ca nu cumva să încerce să-şi ridice capul. In ceea ce ma priveşte, mi s-a interzis accesul la laboratorul dela Catedra de Tehnologie Organică. Datorită însa prietenilor mei dela Catedra de Tehnologie Anorganică, şi cu acordul total al profesorului Naţie Mendelson, am putut continua şi iniţia acolo, cu colaboratori de nădejde, lucrări de cercetare interesante şi chiar teza mea de doctorat. Pentru scurtă vreme atmosfera politică fiind mai destinsă, am putut fi coautor la cartea „Tehnologia Modernă a Azotului Legat” pentru care colega mea de an Eugenia Tonca, şef de lucrări la catedra menţionată, tocmai încheiase un contract. După apariţia cărţii în Aprile 1995 (Editura Tehnică, Bucureşti, autori Eugenia Tonca, Claudiu Matasa), am avut inspiraţia (riscantă pe atunci!) de a trimite câte un exemplar, cu o scurtă prezentare, unor personalităţi din domeniu. Răspunsurile entuziaste au făcut posibilă în 1968 publicarea în limba franceză la Editură Dunod Paris a unei versiuni adusă la zi, cu prefaţa scrisă de Giacomo Fauser, părintele sintezei amoniacului şi altor produse cu azot. Supracoperta prezenta elogiile şi semnăturile unor savanţi iluştrii ca sir Christoper K. Ingold, Anders Nielsen, Leon Jaque şi Tadeus Urbanski, autorii fiind… Claudius Matasa et Eugenia Matasa (plănuiam să ne căsătorim înainte de apariţia cărţii).
Cred că merită să amintim tinerilor ce însemna pe atunci să scrii o carte tehnică serios documentată. Fără computere, fără internet, fără fotocopii sau microfilme, trebuia să petreci ore şi ore în biblioteci, în spatele unui meterez de volume grele în limbi străine, scriind de mână – fişe şi conspecte pe care să le poţi lua acasă. Noroc că fiecare ştiam cel puţin două limbi şi că puteam consulta (ba chiar cumpăra ieftin) unele manuale de bază traduse fără scrupule de ruşi. Scrisul în sine era alt calvar. Manuscrisul (ad literam) devenea o operă de colaj, paragrafele fiind mutate cu foarfeca şi cu clei. Bietele dactilografe! Să nu mai vorbim de corecturi şi tipografie (cules manual). Desigur ne-a luat ani, încăpăţânare şi… speranţă. Dar am avut succes şi versiunea a treia, în engleză, adusă din nou la zi, a fost publicată în 1973 în SUA, la Chemical Publishing CO., Inc. New York cu titlul: Basic Nitrogen Compounds, autori Claudius Matasa and Eugenia Tonca.
De data această cartea a fost prefaţată şi de H. B. Hass, considerat „Tatăl Chimiei Nitroalcanilor” şi lăudată de laureatul Premiului Nobel Giulio Natta şi de alţii. Aceste realizări în domeniul chimiei m-au făcut cunoscut pe plan internaţional şi m-au ajutat ulterior să ajung în SUA.
ND. Ceea ce rămâne de explicat este cum de s-a putut ca dintr-un fost deţinut politic ce erai, şi care a fost singurul căruia i s-a refuzat ieşirea din ţară, atunci când intr-o duminică Institutul de Metale Neferoase şi Rare a organizat o ieşire până la Ruse, în Bulgaria, să reuşeşti să pleci definitiv din ţară, şi să-ţi mai iei şi un doctorat la Viena?
CGM. Soarta are capriciile ei, iar noi îi suntem jucăriile. Am cunoscut la Bucureşti o farmacistă austriacă, Marinka, interesată în derivaţii medicinali ai aminelor pe care le considera toxice: ştiind că am scris o carte tratând în parte subiectul, mi-a cerut părerea. După puţin timp, ne-am cunoscut şi apreciat reciproc. Plătindu-mi se drepturile de autor pentru traducerea cărţii menţionate mai sus, am avut curajul să-i propun să ne căsătorim de formă ca să pot pleca din ţară. Deşi suma nu era mare, farmacista, care era cu 18 ani mai in vârstă decât mine, a acceptat, aranjamentul putându-i justifica provenienţa fetei pe care Marinka o avea din flori. Întâmplarea făcuse că tocmai în perioada potrivită, ea participase la Festivalul Mondial al Tineretului din 1953 de la Bucureşti…
Statul român s-a opus plecării mele deoarece Camera de Comerţ mă declarase deja ’ne-exportabil’ atunci când firma engleză Albright & Wilson mă ceruse pentru a supraveghea aplicarea unei invenţii ale mele în Anglia (aceasta se afla deja într-o staţie pilot şi avea ca obiect obţinerea amidelor acidului pirofosforic). S-a întâmplat însă ca Marinka să fie prietenă cu d-na doctor Kyrle, fiica fostului preşedinte al Austriei. În virtutea noilor hotărîri ale UNESCO şi datorită sprijinul şefului statului, Bruno Kreisky, lui Marinka i s-a aprobat după un timp „să-şi întregească familia”. Ajuns în Austria, am căutat de îndată să-mi găsesc de lucru, atât ca să-mi respect obligaţiile luate faţă de noua mea soţie cât şi pentru a-mi începe o viaţă mai bună. Mi-am trimis Curriculm Vitae şi lista de publicaţii în mai multe locuri: în Africa de Sud am fost condiţionat de simpatia mea faţă de Apartheid, în Cali, Columbia, capitala drogurilor, de cunoaşterea alcaloizilor (baza drogurilor), iar în Kuveit de practica extracţiei petrolului folosind emulsionanţi pe bază de acizi graşi reziduali, pentru care aveam deja un brevet aplicat în ţară. Nu mi-a surâs niciuna dintre oferte aşa că am preferat să mai rămân în Austria, urmând să încerc să-mi dau acolo doctoratul, care părea să-l fi făcut inutil în ţară. (Nu mi se mai înmânase nici o diplomă, deoarece părăsind România eram considerat duşmănos). Curând după aceea am fost angajat la marea firma de birotică Kores din Viena, aceasta însă numai după un examen filmat în întregime şi prezentat conducerii. Am fost preferat dintre aproape o sută de candidaţi, deşi examenul includea şi probe de IQ care sunt greu de trecut pentru persoane provenite dintr-o altă cultură. Urmarea a fost că mi s-au încredinţat cercetările privind hârtia termică de fax, o formă astăzi dispărută a sistemului de reproducere a documentelor. Odată aranjat, am căutat să-mi refac diverse relaţii…
Astfel, în urma recomandării savantului H B Haas, am fost invitat în SUA, la Corpus Christi, Texas, în calitate de consultant la marea firmă Celanese-Hoechst. Cu ocazia acestei prime vizite în SUA, am îndrăgit America şi am decis să fac formele de rămânere acolo. Pe atunci însă, cererea trebuia făcută numai din afara ţării. Cum nu-mi dădusem examele finale de doctorat la Technische Universitat Wien, m-am întors în Austria. Deoarece luarea acolo a unei diplome, pe care am obţinut-o cu Summa cum Laude, mi-a luat timp, nu am reuşit să mă întorc în SUA decât în timpul crizei de petrol din 1973. Rezultatul a fost că reprezentanţii firmei care mă solicitaseră să lucrez pentru ei, m-au invitat să mai aştept puţin, pentru că ar fi fost un scandal dacă ar fi angajat un străin in timp ce dădeau afară cercetători americani. Ne având altă soluţie, a trebuit să mă angajez la prima întreprindere care m-a plătit mai bine, o firmă care fabrica produse pentru ortodonţie, ramură a stomatologiei de care nici nu auzisem.
Acolo, am fost apreciat şi am avut repede succese: văzând că se pot face multe într-o disciplină relativ nouă, am decis să-mi schimb cariera. Intr’adevăr, ca să realizezi ceva de natură să devii cunoscut în chimie este astăzi foarte greu: dintre românii cu care am avut deaface i-aş pomeni doar pe C.D. Neniţescu, A. T. Balaban şi E. Ruckenstein (Medalia Naţională pentru Ştiinţe a SUA). Fiind mai practic, mi-am folosit cunoştinţele şi modul de a gândi într-un domeniu care deşi era diferit ca scop, folosea în bună parte aceleaşi mijloace. La sfârşit de viaţă, mă felicit de alegere şi, bazat pe experienţa mea, sfătuesc tinerii să aibă curajul să se avânte pe poteci necunoscute chiar dacă le apar nesigure.
ND. Nu ai explicat totuşi cum de ai putut să-ţi faci cel de-al doilea doctorat la Viena, la o universitate despre care se ştie că la data aceea avusese deja 18 laureaţi ai Premiului Nobel ca profesori sau foşti studenţi. Pretenţiile lor trebuiau să fie pe măsură….
CGM. De îndată ce m-am pus pe picioare financiar, am cerut o audienţă la profesorul din specialitatea tehnologiilor chimice de la universitatea care se numeşte astăzi Techniche Universität Wien. Înţelegând că vreau să-mi dau doctoratul la el (pentru cel luat în ţară nu mi s-a mai dat diploma, deoarece chipurile… nu s’a găsit hârtie corespunzătoare), onorabilul profesor Pasche s-a adresat asistentului său şoptind: ‘Eine andere Osten’ (încă unul din Răsărit). Descumpănit, am avut norocul să văd pe biroul lui o carte nouă de Friedrich Asinger privind chimizarea hidrocarburilor. Mi-am luat inima în dinţi, şi deşi nu mai văzusem cartea, am îndrăznit să-i spun că autorul mă citează. (Intr’adevăr, profesorul Asinger mă consultase înainte în probleme legate de nitrarea hidrocaburilor). Intrigat, profesorul mi-a înmânat cartea, iar eu i-am arătat cu bucurie pasaje întregi citate după mine. Atitudinea profesorului s-a schimbat deîndată: mi-a răsfoit cu atenţie volumul cu teza de doctorat din ţară, ca apoi să-mi arate că faţă de aceasta, în Vest temele sunt mai restrânse dar mai adâncite. Mi-a propus apoi un subiect diferit, dar în acelaş domeniu şi folosind aceleaşi mijloace, fiind de fapt bazat pe aceiaş invenţie a mea care era aplicată industrial la Combinatul Chimic din Craiova şi brevetata în mai multe ţări cu industrie chimică avansată.
ND: Înţeleg că la Viena i-ai cunoscut pe cancelarul Austriei Bruno Kreisky, pe cel care ulterior a devenit Secretar General al ONU, Kurt Waldheim, şi ai stat la masă cu Elisabeth Taylor, Richard Burton şi cu Topol, interpretul principal din “Fiedler on the Roof,” şi alţii. Cum s-a întâmplat?
CGM: D-na Dr. Kyrle, care fusese captivată de povestea de dragoste pentru care intervenise, făcea parte din spuma societăţii vieneze care pe atunci se comporta, cel puţin întru cultură, ca şi cum încă ar mai fi fost capitala uriaşului imperiu Austro-Ungar. Prezentându-mă acceptabil, arătând interes pentru viaţa intens culturală a oraşului, şi vorbind o germană şvăbească nostimă dar arătând că pe linia mamei mă trag din familia nobiliară Von Wilpert, descendentă a Cavalerilor Teutoni, i-am devenit chiar simpatic, desigur până în momentul în care m-am separat de Marinka. (Acesteia începuse să-i convină situaţia de căsătoriţi, nesocotind astfel înţelegerea pe care o făcuserăm la Bucureşti).
Ca invitaţi ai d-nei Kyrle, am participat la mai multe evenimente sociale, printre care şi Balul Operei din 1970 la care am stat la aceiaşi masă cu cei citaţi mai sus, desigur respectând la început poziţia scaunului. În timpul petrecerii însă lumea s’a relaxat, iar eu nefiind băutor mi-am păstrat firea şi mi-am putut alege interlocuitorii preferaţi. Dintre aceştia, preşedintele Indoneziei, Suharto, m-a invitat la el în ţară, cu toate cheltuielile plătite, ca să refer asupra industriei petrochimice Indoneziene în curs de desvoltare!
ND: De unde şi până unde vorbeai o germană şvăbească: nu cred că în familie, sau bona cu care ai crescut vorbeau dialectul şvab.
CGM. Este vorba de perioada de inchisoare! Cum anchetatorul de la Securitate mi-a arătat că voi sta la ei „până îmi vor putrezi oasele”, am căutat sa-mi folosesc timpul (“condamnarea administrativă” era de fapt de 24 luni, aşa cum se arată în “Biletul de eliberare” pe care, aşa cum ştii, îl afişez cu mândrie). Aici voi face o paranteză şi îţi voi răspunde la o întrebare anterioară, redând un moment ilustrativ din detenţie. Mi-am propus să învăţ limbi străine: căutam astfel de vorbitori încă de pe la Ghencea, lagăr de triere de lângă Bucureşti, ocazie cu care l-am cunoscut în ianuarie 1952 pe Nicolae Batzaria, cel care îmi luminase copilăria cu poveştile sale. Fost senator şi ministru în Imperiul Otoman, ‘Moş Nae’, creatorul lui Haplea, era un om de o cultură deosebită. Bolnav de stomac, mi-a murit, aş zice, în braţe, eu îngrijindu-l după putinţă… La Canal (Capul Midia, cunoscut ca “lagăr de exterminare”), am găsit deîndată vorbitori de germană: ambasadorul României în Germania din 1937-40, profesorul şi germanistul Virgil Tempeanu şi mulţi alţii. Binevoitori la început, mai toţi mi-au arătat puţin după aceea diferenţa între a conversa în germană şi de a învăţa pe cineva această limbă. Ca să-mi ajung cu toate acestea scopul, a trebuit să-mi plătesc lecţiile cu pâine, singura monedă din închisoare. După ce am slăbit şi pierdut din putere, am fost forţat să caut o cale mai bună, aceea de a folosi şvabii care fuseseră alungaţi de pe proprietăţile lor din jurul Timişoarei. Aceştia, apăsaţi după război de originea şi afinitatea lor germană, s-au simţit bine când un tânăr student român şi-a arătat interes pentru cultura lor. Zi de zi, după o muncă istovitoare, le căutăm compania şi le foloseam ‘secretul’: vorbeam fără să-mi pun deloc probleme de gramatică, punând toate substantivele la nominativ şi verbele la infintiv. Turuiam, şi spre mulţumirea lor, cu încetul îmi îmbunătăţeam germana. Conştienţi însă că mă învăţau un dialect, îmi atrăgeau ades atenţia că în ‘Hoch Deutsch’ se spune altfel, dar la nivelul la care eram atunci, nu-mi păsa…
ND: Revenind la Viena, cum de ai optat pentru SUA când aveai rude atât în Franţa cât şi în Germania?
CGM: Tot jocul întâmplării: fiind cunoscător al industriei compuşilor cu azot, am citit că firma de inginerie ‘Chemical Construction Corporation’, pe scurt Chemico, din New York, a fost dată în judecată de firma olandeză ‘Stamicarbon’ pentru încălcarea unui brevet de obţinere a ureei, îngrăşământ şi intermediar chimic important (a se vedea pe Internet Stamicarbon v. Escambia Chemical Corporation, branşă a lui Chemico). Pentru a limita coroziunea oţelului inoxidabil, Stamicarbon introducea în reactor oxigen în scopul de a regenera continuu stratul protector de oxid de crom care altfel s’ar fi consumat. Fiind la curent cu realizările din domeniu ale lui ‘I G Farben Industrie’, firmă acuzată drept complice a lui Hitler si condamnată de Aliaţi la desmembrare şi despăgubiri, mi-am zis că nu se putea ca germanii, care inventaseră acest oţel, să nu-l fi aplicat in procedeul respectiv înaintea olandezilor. (Este interesant de notat că se crede că Aliaţii au obţinut, prin nesocotirea patentelor şi însuşirea tehnologiei acestei ţări, avantaje financiare depăşind valoarea consumabilelor cheltuite de ei in cel de al II-lea Război Mondial).
Din Viena, am scris americanilor că pot dovedi că patentul Stamicarbon este lipsit de noutate. Pentru aceasta însă, solicit a suta parte din suma datorată firmei olandeze, precum şi cheltuielile legate de cercetările pe care urma să le întreprind timp de o lună în Germania de Vest. Firma a acceptat, şi am început deîndată cercetarea brevetelor germane precum şi a rapoartelor tehnice către armata de ocupaţie aliată (FIAT, BIOS şi CIOS) care se găseau la Munchen, Frankfurt/M şi Ludwigshafen. După circa două săptămâni, aflat la Oficiul de Brevete din primul oraş, am constatat că un individ cu o mutră deloc intelectuală urmăreşte ce brevete citesc, şi că-l revăd pe lângă pensiunea unde locuiam. Bănuind că sunt urmărit de Securitatea română pentru că aş fi dat informaţii despre industria chimică din ţară, pe atunci în plin progres, mi-am strâns lucrurile şi am plecat din oraş. Când spre uimirea mea, l-am revăzut în acelaşi vagon, am sărit din tren înainte ca acesta să se oprească la Koblenz. De atunci nu l-am revăzut: în schimb, legat de această întâmplare, am avut o surpriză la New York câteva luni mai târziu.
Ajuns la ’Chemico’, am pretins suma ce mi se cuvenea: trimisesem doar din timp documentaţia pe care o găsisem, aceasta atestând clar ceea ce prezumasem. Faţă de ceea ce trimisesem, unde se afla doar textul pe care îl declarasem anterior depunerii brevetului Van Waes al firmei Stamicarbon, de data aceasta veneam cu date şi referinţe. Înainte de a începe discuţia, am arătat că era aproape să nu mai pot veni, descriind ce mi se întâmplase la Munchen. Vizibil şocat, Mr. Gundeck, cel prin care ţinusem legătura, mi-a cerut să repet povestea şi în faţa unui salariat pe care l-a chemat la şedinţă. Din mustrarea făcută acestuia, precum că „justificarea cererii de amânare nu necesita să fie adusă la cunoştinţa părţii adverse”, am înţeles ce se întâmplase. Ca să obţină o amânare, Chemico arătase că are la Munchen un specialist care strânge documente care dovedesc lipsa de noutate a brevetului Stamicarbon. Cu alte cuvinte, nu fusesem urmărit de Securitate, ci foarte probabil de un agent al firmei olandeze care urma să mă ”neutralizeze”.
Din păcate, informaţiile aduse de mine au fost târzii, adică după ce s-a hotărât ca procesul să nu se mai rejudece, părţile ajungând la un compromis (vezi Stamicarbon v. Escambia mai sus): “There is some evidence, though not entirely satisfactory, that oxygen had been used to retard corrosion of stainless steel urea manufacture before 1945 by others than van Waes, but the bulk of the evidence tend to show that the use of oxygen in this context came as a surprise to those people skilled in the art…” Ne mai având nevoe de informaţiile mele, mi s-a plătit o sumă mult mai mică, dar bine venită pentru un proaspăt imigrant.
După luarea diplomei de doctor de la Viena şi obţinerii rezidenţei în SUA, am încercat să mă angajez, lângă New York, la marea firma Combustion Engineering. Am ratat ocazia, dar m-am ales cu o învăţătura importantă. Şeful cercetărilor îmi declarase că are mare nevoie de mine, dar că se află în proaste relaţii cu vicepreşedintele companiei care lua decizia finală. Întorcându-mă de la ultimul, şeful cercetărilor, care aştepta împacientat rezultatul, m-a întrebat cum s-a desfăşurat întâlnirea. După ce am arătat că nu mi se pusese nici-o întrebare tehnică, m-a întrebat despre ce altceva am mai discutat. Când i-am arătat că fusesem întrebat ce salariu doresc şi am răspuns că mi-ar place atât de mult să lucrez la ei încât le cer $1000 pe lună, a rămas uimit: cum am putut eu să cer, autor de cărţi, articole şi brevete în SUA, salariul tehnicienilor cu care urmam să lucrez : ‘Ai pierdut postul: dacă tu nu eşti capabil să-ţi apreciezi singur valoarea, cine altul crezi că va fi îndemnat să o facă?’ Aşa a şi fost!
ND: Claudiu, cum te-au primit şi cum s-au comportat americanii faţă de tine şi faţă de realizările tale în comparaţie cu Europenii. Ai contatat vreo diferenţă?
CGM: Americanii au avut de la început încredere în mine. Aşa cum am arătat, pentru profesorul meu de la Viena eram încă un ‘nou venit din Est’, iar pentru firmele europene la care am vrut să mă angajez, curriculum-ul vitae bogat pe care îl aveam nu era luat în serios, eu venind dintr-o ţară comunistă. Este adevărat că nici în SUA nu mi s-a acordat dintr-o dată prea multă atenţie pentru titluri şi studii. În interviuri, de exemplu, accentul se punea doar pe lucrările publicate şi pe întrebări directe. Unul dintre cei care m-au interviewat mi-a declarat mai târziu că diploma din România a fost considerată la fel ca şi cum ar fi fost eliberată de Bangladesh. Dealtfel, modul pragmatic american poate fi evidenţiat din una din instrucţiunile pe care le-am primit atunci când, la rândul meu, i-am interviewat pe alţii când, mai târziu, când lucram pentru Centrul de Cercetări al firmei ‘Conalco’ din St. Louis. Instrucţiunile sunau astfel: «Dacă un candidat îţi relatează în amănunt ce a făcut la întreprinderea precedentă, nu-l angaja pentru că mâine va face acelaş lucru, desvăluind secretele noastre. Dacă la întreprinderea precedentă a lucrat mai puţin de doi ani, iarăşi nu-l angaja, pentru că e ”volatil” şi sare din post în post. Iar dacă a lucrat mai mult de trei ani în aceiaşi poziţie, iar nu-l angaja: are tendinţa să se plafoneze…».
Se spune că, spre deosebire de european, americanul îţi acordă de la început sută la sută încredere, din care după aceea, prin comportare şi realizări, nu ai decât şansele, fie de a păstra această încredere, fie să tot scazi din ea. Europeanul, in schimb, nu îţi acordă deloc încredere la început: în timp, aceasta poate să crească, dacă este cazul. O mare diferenţă de atitudine între America şi Europa!
(2) BIOMATERIALE, PROFESIONALISM ŞI SUCCES
ND: Claudiu, când şi în ce împrejurări ai ajuns la ideia reciclării brackeţilor ortodontici, îmbinând astfel cu succes preocupările ştiinţifice cu interesele materiale.
CGM: La revenirea mea în SUA, de data aceasta ca rezident, am căutat un servici unde aş putea sta atât la cald cât şi la ocean. Promisiunile de posturi care mi se făcuseră înainte erau la pământ pentru că picasem tocmai în timpul crizei de petrol din 1973. (De la americani au luat românii metoda ca la staţiile de distribuit benzină, aceasta să fie vândută în zilele cu soţ automobilelor cu număr par, iar în celelalte zile, celor cu număr impar). În consecinţă, m-am dus în California unde, la prima mea vizită în SUA, întâlnisem câţiva români prietenoşi. Pentru scurtă vreme m-am bucurat de ospitalitatea şi căldura familiei Brezean, oameni fără pretenţii, care mi-au oferit cămăruţa din lemn unde cu câţiva ani înainte locuise poetul Aron Cotruş.
Folosind bicicleta şi mijloace de transport în comun (oribile în uriaşul Los Angeles) am reuşit să găsesc o primă slujbă la firma Lee Pharmaceuticals. Mi-am luat deîndată maşină (uzată, bineînţeles) şi m-am mutat aproape de firmă. Noua mea funcţie a fost însă de scurtă durată: cerând mereu informaţii, firma a crezut că, venind din România, vreau să fac spionaj industrial: afirmaţia a fost sprijinită şi de şeful meu căruia i se facuse frică că vreau să-i iau locul.
Am demisionat şi m-am angajat la compania Unitek din Monrovia, unul dintre cele 144 oraşe care formau Greater Los Angeles. Aceasta mi-a oferit un salariu acceptabil după ce am arătat că în ţară făceam proteze dentare pornind de la… ochelarii de soare. Făcuţi din plexiglass, polimetacrilat de metil, acesta putea fi depolimerizat, dând un amestec din care se poate izola monomerul, un lichid ca apa. Prin repolimerizarea acestuia în emulsie obţineam un praf care, în contact cu lichidul, dădea un polimer solid pe care-l folosesc şi astăzi stomatologii. Descrierea amănunţită a treptelor necesare, anormale pentru ei, i-a determinat pe viitorii colegi ca să mă aprecieze pentru ce am realizat in condiţii grele…
La Unitek am devenit responsabil cu desvoltarea adezivilor pentru lipirea bracketilor direct pe dinte, procedeu aflat în faşă pe atunci. După ce am creat „Bond-Eze”, primul sistem de acrilaţi pastă-pastă, mi-am dat seamă că în SUA un salariat nu poate ajunge decât un şef de departament oarecare, şi că viitorul ar trebui să-mi fie libera antrepriză. Totodată, văzând câte se pot face ca business în acest nou domeniu în America, am decis să abandonez chimia propriu zisă, folosindu-i însă metodele în domenii mai lucrativ. Răsfoiesc din când în când, fără nici urma de regret, un număr din „Bulletin of Molecular Medicine” (Cluj-Napoca) din 2005, dedicat realizărilor mele din chimie (http://matasa.net/bulleting 2005.pdf) şi-mi pun întrebarea dacă, rămas în ţară şi continuindu-mi această activitate, aş fi fost astăzi îngrijorat de perspectiva reducerii pensiei…
Deci, ideea pe care am avut-o a fost reciclarea brackeţilor ortodontici, nişte butoni făcuţi din oţel inoxidabil care se lipesc pe dinţi. Prin crăpătura acestora se introduce un arc de sârmă care, ancorat de măsele şi tras treptat, aduce dinţii în poziţia dorită. Observând că aceşti brackeţi, adevărate capodopere de miniaturizare făcute dintr-un aliaj superior, erau aruncaţi după terminarea tratamentului, mi-am propus să încerc să-i refolosesc. Ceea ce ne doream era promiţător, dar în 1975 nu era încă momentul.
După cinci ani de aşteptare, Jenny a primit aprobarea să iasă din ţară ca cetăţean român stabilit în străinătate. O aşteptam pregătit atât cu bani ca să cumpăr prima noastră casă cât şi cu ideei cu care ulterior ne-am câştigat independenţa. Puţine zile după sosirea ei ne-am căsătorit în cadrul unui congres la Las Vegas. Bine instruiţi şi asistaţi de prieteni ca d-na Sonia Rossetti şi Dan Păuna, ne-am cumpărat o proprietate cu trei case înconjurate de o grădină de vis, într-o zonă modestă dar sigură. Am trecut la zugrăvit, schimbat carpete, etc., pregătind două case pentru închiriat. Cam pe când proprietatea a început să-şi plătească singură mortgage-ul şi Jenny a obţinut o slujbă la un laborator, firma la care lucram a decis să nu mai continuie cercetările de chimie concentrându-se asupra fabricării brackeţilor.
Cum domeniul nu mai coincidea cu planurile mele de viitor, mi-am concentrat toate eforturile către crearea întreprinderii noastre. Primul pas, la începutul lui 1976, a fost înregistrarea în Hollywood, California, a unei firme cu profil neobişnuit până atunci, cu numele „Ortho-Cycle”. Iată-ne învăţând “how to run… or ruin a business”, folosindu-ne de inventivitate în loc de fonduri. Lucrând în laboratorul ad hoc, improvizat în garaj, am pus la punct detaliile procedeului. De real folos ne-a fost experienţa de cercetători din România unde inventivitatea era pusă la grea încercare, multe din laboratoarele de acolo fiind ca pe vremea lui Berzelius…
Greu ne-a fost şi să ne facem baza de clienţi: ca să învingem repulsia stârnită de reciclare, am oferit la început serviciul gratis. Aceasta ne-a adus câteva zeci de contacte cu doctori care plăteau doar dacă erau mulţumiţi. Avându-mi spatele pe jumătate asigurat, am trecut Rubiconul şi mi-am dat demisia de la Unitek. Mi-era frică să fiu aproape de cei la care lucrasem: eram sub ochii lor şi, deşi nu făceam ceea ce făceau ei, învăţasem de la ei. Fiind legat prin „Confidentiality Agreement” de Unitek, devenită între timp parte din uriaşul trust 3M, puteam să fiu aspru pedepsit.
Demisia era justificată in parte şi de o invitaţie de a lucra la Centrul de Cercetări al firmei Consolidated Aluminum Corporation (Conalco) din St. Louis, MO, unde urma să cercetez tocmai ce ma interesa, adeziunea metalelor. Departe de a-l abandona, am mutat „laboratorul Ortho-Cycle” din garajul din California în subsolul casei din St. Louis, ceea ce ne-a permis să ne îmbunătăţim activitatea ajutaţi fiind şi de faptul că Jenny s-a angajat, cu salariu mic, într-un laborator al cărui patron i-a permis în schimb să folosească aparatura de testare a metalelor. Treptat am adâncit şi am pus la punct procedeul pe care în principiu îl folosim şi astăzi: saltul semnificativ pe care l-am făcut în acea perioadă a fost sortarea brackeţilor şi dezvoltarea mijloacelor de verificare a calităţii lor.
La Centrul de Cercetări al firmei Conalco, primul proiect de cercetare pe care l-am primit au fost adezivii pentru încleiat … avioane: proiectul trebuia sa fie ţinut secret, de frică să nu se sperie publicul care avea încredere doar în nituirea aluminiului. Pentru succesul avut cu o barcă astfel îmbinată, dar făcută din compozitul aluminiu-polietilenă Alucobond (care a depăşit pe un lac un automobil de pe o şosea alăturată mergând cu 55 mile pe oră), am primit mai târziu drept cadou şi premiu barca. Aceasta fusese necesară doar pentru demonstraţie, deşi cercetarea şi materialele au costat prin 1977 circa $30.000.
Activitatea secundară cu „Ortho-Cycle” de la St. Louis mi-a prins bine pentru că întâmplarea a făcut ca Centrul de Cercetări Ştiinţifice la care lucram să trebuiască sa fie mutat în Elveţia, unde nu doream să mă duc deşi fusesem apreciat. Intr’adevăr, cu ocazia prezentării unei lucrări la Zurich, la centrala concernului de care ţineau cercetările din St. Louis, mi s-a propus să lucrez la Centrul de Cercetări dela Shaffhausen. După consultări, am aflat cu acea ocazie că nu poţi să-ţi cumperi acolo proprietăţi imobiliare decât după ce ai cetăţenia elveţiană (adică zece ani după dobândirea rezidenţei permanente). Rămas în SUA fără serviciu, mi-am căutat din nou unul lângă ocean şi la cald şi l-am găsit dupa un timp la New Orleans, Louisiana, unde m-am mutat in septembrie 1979.
Conceptul „Ortho-Cycle” se demonstrase viabil, dar ca să devină cu adevărat o întreprindere trebuia să avem şi salariaţi instruiţi corespunzător. Cum deciseserăm să nu facem datorii şi să-l finanţăm noi înşine, a trebuit să continui să lucrez pentru alţii. Ca atare Jenny a rămas la St. Louis continuând să primească ordinele şi să se ocupe de evidenţa lor, de facturare, colectarea banilor, taxe, etc., şi mai târziu de computerizarea întregului sistem. Pentru un timp, prima fază, îndepărtarea adezivului, se făcea la St. Louis, ordinele fiind apoi trimise săptămânal la New Orleans pentru treptele următoare care erau din ce în ce mai laborioase.
La plecarea la New Orleans, Jenny şi cu mine ne-am separat, din fericire fără ură, constatând ca din relaţia noastră a rămas o prietenie pe viaţă şi o completare pe plan profesional care a făcut să putem funcţiona ca parteneri egali la Ortho-Cycle, fiecare dintre noi dedicându-şi fără reţinere timpul, priceperea şi energia.
ND: Cum a fost începutul? Cum ai luat legătura cu stomatologii americani şi din alte ţări? Cum ai evoluat pe plan financiar în acele luni (sau ani) de început care nu puteau să fie uşoare?
CGM: Pusesem la punct procedeul la Los Angeles şi la St. Louis, dar aceasta nu era suficient: trebuia deasemenea să-mi formez muncitori calificaţi şi de încredere. Aceasta am făcut-o mai târziu, profitând de mâna de lucru ieftină pe care mi-o ofereau in New Orleans vietnamezii proaspăt refugiaţi în SUA. Începută în 1976 în California (Hollywood) şi continuată în Missouri (St. Louis), activitatea de reciclare a aparatelor ortodontice a reuşit să atingă abia în New Orleans un nivel financiar suficient ca să ne permită să organizăm „Ortho-Cycle” ca o întreprindere obişnuită cu salariaţi din vecinătate. După obţinerea aprobărilor necesare, ne-am instalat firma lângă casa în care locuiam, într-o încăpere in care aveam un număr de 20 de vietnameze care lucrau comod în jurul unor mese joase. (Astăzi, producţia este mult mai mare, dar numărul de salariaţi a rămas cam acelaşi).
Pentru o vreme am lucrat în paralel şi pentru Imperial Coatings, o firmă care se ocupa cu învelişuri (coatings), o extindere a vopselelor. Acolo am pus la punct o peliculă care permitea îndepărtarea izotopilor radioactivi răspândiţi în urma scurgerilor accidentale: s’a aplicat sub direcţia mea la catastrofa de la Three Miles Island, PA. O altă activitate deosebită a fost aceea de acoperire cu un gen de teflon a chilei unor vase militare aflate la Pascagula, MS. (În urma depunerilor de crustacee, după un timp viteza maximă a acestora scădea în medie cu 20%, în timp ce consumul de energie creştea cu acelaşi procentaj). Procedeul era scump, dar când este vorba de siguranţă, aceasta prevala. Alt domeniu au fost filmele care detectau radiaţii: pigmenţii din acestea permiteau ca în încăperile contaminate astfel vopsite să se observe, la întuneric, prezenţa izotopilor drept puncte luminoase. Un singur grăunte de radio-izotop neindepărtat putea pricinui moartea înceată a mai multor persoane…
Când am constatat că venitul obţinut prin reciclarea aparatelor ortodontice devenise suficient, am decis să ne ocupăm exclusiv de această întreprindere, eu rămânand în New Orleans iar Jenny în St. Louis, oraş deja cunoscut clienţilor ca fiind headquarterul lui Ortho-Cycle (şi unde de fapt, pe lângă recepţia ordinelor, se desfăşura întreaga activitate administrativă a companiei). Până în 1981, Jenny a continuat să fie salariată la alţii doar pentru că laboratorul respectiv ii permitea să folosească aparatura modernă necesară pentru cercetarile noastre. În acelaşi sens, deşi tocmai absolvise cursurile lui Delgado Community College. Netty s-a dedicat exclusiv companiei noastre
in loc să-şi ia un post în învăţământ!
Devenind independenţi, puteam acum să ne permitem să schimbăm zona în care ne stabilisem. New Orleans, cu celebrul sau Vieux Carre, sau French Quarter (Cartierul Francez), oferă o climă neobişnuit de caldă şi umedă (în delta fluviului Mississsippi, înaintea răspândirei aerului condiţionat, media de vârstă era de doar 37 ani). În aceste condiţii, mi-am adus aminte de Florida pe care o părăsisem în 1970, aproape plângând, pentru a mă întoarce în Austria…
ND: Şi cum a evoluat ulterior compania voastră?
CGM: Ca să avem viitor, a trebuit in primul rând să lupt impotriva prejudecăţilor. În SUA este popular aşa zisul „Yuck factor”, care se exprimă şi prin cuvântul „Gross”, o repulsie intuitivă faţă de anumite lucruri. Ceea ce am decis să întreprind în această ţară apărea scârbos, dar se putea face fără concurenţă şi necesita mijloace reduse. Să iei din cutia de gunoi ceea ce a avut în gură unul care putea să fi fost un bolnav contagios, şi să-l pui apoi în gura unui nou pacient care a avut încredere în tine, părea de neconceput atât ortodontului obişnuit cât şi pacienţilor. Aceştia neglijau faptul că la orice restaurant se petrece continuu acest lucru, şi anume că se mânâncă cu veselă abia spălată după ce aceasta a fost folosită de necunoscuţi (şi care, spre deosebire de ce făceam noi, nu era niciodată sterilizată).
Ortodontul este un super-dentist (trei ani de facultate în plus) care câştigă suficient de bine ca să nu rişte să se compromită. Ca atare munca de convingere necesară a fost uriaşă: era primul caz de reciclare a unui aparat medical intrusiv, adică purtat în interiorul corpului. Nu prea conta faptul că firma „Ortho-Cycle” steriliza de două ori aparatele în cauză, odată la primire şi a doua oară la expediere, şi că pericolul contaminării pricinuite de personalul firmei era deosebit de mic, acesta fiind supus periodic la vaccinări speciale şi la dese controale medicale. Ca să demonstrăm lipsa pericolelor am trimis prin poştă unei firme de specialitate, aflată departe, brackeţi declaraţi de noi drept decontaminaţi: aceasta ne-a confirmat constatarea.
Un rol important în dezvoltarea relaţiilor cu clienţii a jucat participarea noastră (deveniţi negustori!) la meetingurile ortodonţilor atât din SUA cât şi din Europa si Asia. La meetingurile acestora, le-am dat instrumente măritoare cerându-le să ne arate vreo diferenţă dintre un bracket nou şi unul reciclat, ceea ce nu puteau să o facă. In acelaşi răstimp, am publicat in literatura de specialitate mai multe articole arătând defectele găsite de noi în brackeţii noi, deschizând astfel ochii utilizatorilor. Inţelegând treptat că poziţia noastră este unică deoarece ce ne permitea să studiem brackeţii proveniţi dela toţi fabricanţii, din ce în ce mai mulţi ortodonţi ne-au incurajat, chiar dacă nu ne foloseau serviciile.
Un sprijin neaşteptat ne-a venit însă de la primejdioasă maladie SIDA. Datorită acesteia, înţelegerea modului de transmitere a microrganismelor s-a ridicat în cazul multora de la perioada înnegurată de dinainte de Pasteur la cea avansată de astăzi. Şi cum ortodontul era nu numai un om de ştiinţă, ci şi un om care urmăreşte un venit, au început cererile. Alarmată, Asociaţia Fabricanţilor Ortodontici a instigat televiziunea National Broadcasting of America, NBC-TV, care ţinea de acelaş concern, să „ancheteze” cazul. Bucuroşi şi siguri pe ce realizasem, am invitat o echipă de 6 oameni care a venit în Hollywood (Florida) pentru o săptămână cu un aparataj cum nu mai văzusem vreodată. Documentarul rezultat intitulat „What is hidden behind your smile”, adică „Ce se ascunde în spatele zâmbetului Dvs.? ”a fost însoţit de comentarii negative, printre care şi de obişnuitul „Yuck factor”.
Deşi reportajul tendenţios a fost dat de mai multe ori pe toate posturile celei de a două reţele ca mărime de TV din SUA, solicitat să arate poziţia Asociaţiei Americane a Ortodonţilor, preşedintele acesteia a afirmat textual că brackeţii reciclaţi sunt ‘Safe and Effective’ adică nevătămători şi eficienţi. A doua recunoaştere a fost întâmplătoare şi a avut loc atunci când, în urma publicării unui articol al meu în care discutam reciclarea în „American Journal of Orthodontics”, cel mai important jurnal de specialitate, un mare fabricant a acuzat editorul într-o scrisoare oficială că publicându-mi articolul, acesta a sprijinit făţiş un ‘important competitor.’
ND: Ştiu că aţi fost daţi în judecată de fabricanţi. Cum a evoluat procesul?
CGM: Deranjati de succesul nostru, o companie importantă, membră al Asociaţiei Fabricanţilor Ortodontici, a dat în judecată în Los Angeles firma „Ortho-Cycle” pentru… încălcare de brevete. Dacă nu poţi distruge concurenţă prin metode violente, încerci justiţia. Chiar dacă nu ai dreptate, dar ai bani, te judeci până ce adversarul, mai mic, este secătuit de costuri fiind desfiinţat prin atriţie. Din grupul asociaţiei care ne-a dat în judecată făcea parte şi colosala firmă 3M pentru care lucrasem şi ale cărei reclame le-am văzut până şi pe băncile din Bucureşti. În contrast, împricinuita era compania noastra care abia se înfiripa material. Din fericire pentru „Ortho-Cycle”, magistraţii americani erau obişnuiţi cu această strategie a companiilor mari…
În cazul nostru, trebuia luptat cu un precedent nefavorabil (justiţia britanică, cea care se aplică în SUA, este departe de Codurile lui Justinian şi apoi Napoleon care sunt la baza justiţiei din România). Precedentul American arăta că o invenţie rămâne în vigoare şi după ce obiectul în care s-a concretizat a fost vândut. Ca atare, nu puteam fi condamnaţi pentru vânzare, ci pentru încălcare de brevete, cu alte cuvinte de furt de proprietate intelectuală. Dacă însă am fi fost condamnaţi, se stabilea un precedent şi mai periculos: dacă tot ce fusese brevetat era interzis reciclării, America s’ar fi innecat sub gunoiul pe care şi l-ar fi produs…
Până să se ajungă însă ca magistraţii să considere că la mijloc fusese un ‘frivolous suit’, cu alte cuvinte un proces absurd având că scop atriţia fondurilor noastre, în 1992 a trebuit să plătim avocaţilor sumă a de 76 de mii de dolari. Această confruntare ne-a ajutat deoarece Curtea din Los Angeles a cerut ca orice altă confruntare pe această temă să fie judecată numai acolo. Ca urmare am fost lăsaţi de atunci în pace, reciclarea fiind astfel în mod indirect încurajată. Cum vestea verdictului s-a răspândit rapid, aceasta a determinat apariţia unor competitori: „…Cea mai sinceră dovadă de flatare este imitarea”.
ND: Claudiu, ai sosit şi ţi-ai început cariera americană la New York, după care te-ai mutat în California si apoi in Missouri. Ulterior ai ajuns la New Orleans în Louisiana, ca în cele din urmă să te stabileşti la Holywood în Florida. Cum se explică aceste peregrinări?
CGM: Călătorind şi având tot mai multe contacte, am învăţat multe. Astfel, de la New York am plecat pe îndelete spre California, unde mai fusesem şi aveam deja câţiva prieteni. Am văzut din plin ţara, deorece cumpărasem înca din Europa un abonament de o lună pe linia de autobuze Greyhound, aranjament care îţi permite să-ţi alegi orice rută. De la Unitek, companie cu profil dentar, am învăţat multe. La St. Louis m-am pus la punct cu cunoaşterea proceselor metalurgice de care aveam nevoie. La New Orleans am învăţat cum să înfiinţez, organizez şi conduc o companie americană: acolo i-am pus o bază solidă asigurându-ne în acelaşi timp şi o viaţă plăcută. În timpul unei călătorii la un meeting din Florida, discutând cu Jenny viitorul companiei, m-a întrebat dacă sunt mulţumit de New Orleans tot atat de mult cu cât ea este mulţumită de St. Louis. Faţă de altădată, situaţia financiară a companiei precum şi banii câştigaţi prin vinderea proprietăţii din California, ne permiteau acum să ne instalăm oriunde am fi dorit. Statul în care eram si aş fi dorit să ne stabilim, Florida, era însă un loc în care este dificil să păstrezi balanţa între frumos şi util.
Ca atare, alături de Netty am hotărât să facem o călătorie de explorare înconjurând Florida pentru a găsi locul cel mai potrivit pentru a ne muta: coasta de vest era fără industrie, cea de est era prea aglomerată. Cum nu mai doream frigul de care avusesem parte în New Orleans, ne-am orientat după vegetaţia tropicală ca să ne găsim o nouă reşedinţă.
Am ales oraşul Hollywood, aflat la jumătatea distanţei dintre Miami Beach şi Fort Lauderdale, unde am găsit nu numai condiţii favorabile, ci şi o colonie de români care aveau deja câteva biserici. Ni s-a părut nostim închiderea ciclului reciclării: de la Hollywood, California, unde înregistrasem pentru prima data firma, ne stabileam în Hollywood-ul din Florida, numit astfel pentru că se susţinea că în acest loc, deosebit de frumos, ar fi trebuit să se creeze industria filmelor. Hotărînd să ne mutăm în acest oraş, am cumpărat o clădire lungă cu o curte suficient de mare în care funcţionează şi astăzi compania „Ortho-Cycle”. Cum clădirea, care fusese înainte o fabrică de ţigări de foi, avea prea puţine încăperi, am făcut un plan de reîmpărţire şi reconstrucţie care s’a dovedit bun şi după un sfert de secol. Puţin după aceea ne-am cumpărat şi reşedinţa, casa unui fost senator, aşezată pe artera principală a oraşului, numita Hollywood Boulevard, iar Jenny si-a cumpărat un apartament la ocean…
ND: Înainte de a trece la următorul subiect, ne poţi spune câţi salariaţi ai la ora actuală şi care sunt activităţile lor de bază? Oferă cititorilor şi unele date statistice. De exemplu, care sunt preţurile de achiziţie şi de vânzare ale brackeţilor reciclaţi în comparaţie cu brackeţii noi. Care sunt avantajele şi eventual dezavantajele brackeţilor reciclaţi, şi dacă se poate, care e cifra anuală de afaceri la care a ajuns compania?
CGM: Avem în medie circa 20 salariaţi, între aceştia fiind cuprinsă şi conducerea. Dintre aceştia, un român, care este cu noi de un sfert de secol, şi-a realizat o situaţie de invidiat investind în proprietăţi şi dându-şi copiii la studii superioare. Alţii, în deosebi de limbă spaniolă, au rămas la un nivel scăzut făcând un lucru repetitiv dar esenţial în prelucrarea şi inspectarea minusculeleor aparate ortodontice. Aşa cum au fost formaţi, salariaţii pe care îi avem permit conducerii să facă călătorii care durează câte odată peste o lună de zile, iar salariaţii beneficiază la rândul lor de prime de lucru, de împrumuturi fără dobândă şi de concedii după nevoi.
Compania este prosperă, având toate bunurile aferente achitate de mult. Aceasta a fost posibil datorită disproporţiei între preţuri: atunci când sunt noi, brackeţii se vând cu circa 2-4 dolari, tuburile se vând cu 4-6 dolari şi benzile cu tuburi cu 7-10 dolari. Brackeţii reciclaţi de noi se vând, în funcţie de cantitate, cu preţuri mergând de la 30-40 de cenţi până la un dolar, maximum doi dolari. Ceea ce ne supără nu este atât concurenţa, ci ieftinirea aparatelor noi şi apariţia a tot mai multor fabricanţi. O îmbunătăţire substanţială şi relativ recentă a unor brackeţi ne ajută însă: în loc ca arcul care trece prin slotul (deschiderea) acestora să fie menţinut acolo prin elastice sau sârmuliţe, este păstrat la locul său prin mecanisme care alunecă după nevoie în poziţiile deschis-închis. Fiind fragile, aceste mecanisme cer o procedură specială pe care doar „Ortho-Cycle” pană în prezent o are.
Calitatea lucrului nostru şi ieftinătatea au fost cea ce în timp i-au făcut pe ortodonţi nu numai să recicleze aparatele lor, ci să şi cumpere de la noi aparate reciclate. De peste două decenii nu doar reciclăm ca serviciu, ci şi cumpărăm astfel de aparate folosite ca apoi să le revindem. Ceea ce se întâmplă în medie ia următorul curs: văzând că plătim pentru ceea ce el aruncă, ortodontul este tentat să se întrebe dacă nu pierde în această tranzacţie. Ne trimite atunci, pentru a ne încerca, aparatele sale ca să le reciclăm. Mulţumit, începe să recicleze, ca la un moment dat să se întrebe de ce să plătească mai mult pentru aparatele noi, în loc să le cumpere de la noi. Asta nu înseamnă însă că ‘Factorul Yuck’ a dispărut în întregime. Există şi azi ortodonţi care ne cer să nu le cităm numele, să le trimitem aparatele reciclate la adresele de acasă, iar la meetinguri să nu le vorbim decât când nu-i văd alţii….
Drept răspuns, la Convenţia Anuală a Ortodonţilor Americani, care a avut loc în mai 2010 la Washington DC, am pus ca fundal al standului nostru un poster uriaş arătând că oricine, fără să ştie, s’ar putea să bea apa menajeră reciclată. (Faptul se poate documenta pe internet căutând ‘NEWater’/ Singapore; ‘Toilet to tap’/San Diego, CA, ‘Quacan Reservoir’/ Washington DC, etc). Din păcate, prea puţini oameni se întreabă, de exemplu, de unde îşi asigură astronauţii necesarul de câţiva litri de apă pe zi pe durata unor zboruri de luni de zile…
ND: Din punct de vedere strict profesional şi financiar, când a devenit compania ta viabilă şi apoi de mare succes?
CGM: Viabilă a devenit imediat de la înfiinţare dacă numărăm pe cei cărora le-am dat o pâine. O treaptă superioară a viabilităţii a constat în capacitatea de a efectua cercetări nelegate direct de reciclare, şi de publicare a unui ‘Newsletter’ propriu care din 1987, deci după 23 ani de la înfiinţare, este trimis şi astăzi de patru ori pe an la circa 15-20,000 ortodonţi din întreaga lume. Dar despre aceasta, mai târziu.
De ‘mare success’ nu a fost şi nu va fi, atâta timp cât se va lupta cu idei preconcepute. Bill Gates, care cu Microsoft a repurtat într-adevăr un mare succes, nu a avut de luptat decât cu inerţia obişnuită faţă de ce este nou, şi nu cu adversităţi sădite în om din fragedă copilărie. Ca orice întreprindere, Ortho-Cycle a avut, ca în Biblie, vaci grase şi vaci slabe: dintre ultimele enumăr crizele financiare mondiale şi apariţia bracketilor fabricaţi prin metalurgia pudrelor (injection molding). Apoi, faţă de stomatologie, pe care nu poţi să o amâni când te dor dinţii, aşezarea corectă şi estetică a dinţilor, obiectul ortodonţiei, poate fi oricând amânată. Când brackeţii erau o capodoperă a mini-prelucrării metalului şi erau doar vre-o cinci fabricanţi, valoarea lor era mare şi merita să-i reciclezi sau să cumperi alţii reciclaţi. Metoda injectării pudrei de metal în micro-matriţe, urmată de încălzirea particolelor până la fuziune, a schimbat însă situaţia: au apărut mulţi fabricanţi şi sortimente variate, iar preţurile au scăzut considerabil. De ce să plăteşti mai mult pentru un bracket reciclat, când poţi să-l iei nou şi mai ieftin? Am încercat să convingem ortodonţii că bracketul trebue văzut ca o investiţie, că poate fi refolosit ani dearândul, dar ne-a stat împotrivă preferinţa clinicienilor pentru ceea ce este nou si uzura morală a unor prescripţii.
În ultimii ani au apărut brackeţii care-şi reţin ei înşişi arcul, făcând astfel caduce sârmuliţele şi elastomerii. Aceşti brackeţi, deşi considerabil mai scumpi (sunt complicaţi şi dificil de făcut), uşurează tratamentul şi ca atare treptat îi înlocuiesc pe cei convenţionali. Fabricaţi din aliaje speciale şi conţinând părţi fragile, noul tip nu este uşor de reciclat, ceea ce permite companiei noastre să ne arătăm superioritatea. Alfel, nu ştiu ce ne va aduce viitorul, dar pentru un timp prosperitatea întreprinderii este asigurată.
(3) ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ
ND: Dragă Claudiu, am să abordez în continuare un aspect pe care lumea îl cunoaşte mai puţin, şi anume activitatea ta ştiinţifică. Mă voi ghida între altele după revista „The Orthodontic Materials Insider”, în traducere liberă „Revista intimă a materialelor ortodontice”. Publici această revistă de specialitate de 23 de ani şi o trimiţi în multe ţări. În fiecare număr ai articole personale şi observaţii critice, care judecând după scrisorile pe care le primeşti sunt foarte apreciate. Personal, sunt tentat să cred că trăsătura care te caracterizează cel mai bine este cea de cercetător şi om de ştiinţă. Cred că ai ajuns om de afaceri din necesitate, nu din înclinaţie. Totuşi, sunt convins că la un moment dat a trebuit să te axezi mai mult pe business decât pe cercetare. Când ai început deci să ai suficient timp ca să pui din nou accentul pe cercetare, pe conferinţe de specialitate, şi pe publicarea rezultatelor cercetărilor tale?
CGM: Voi răspunde începând cu dihotomia business-ştiinţă. Fără îndoială, chemarea mea a fost cercetarea, afacerile constituind doar un mijloc pentru a-mi susţine existenţa. În retrospect, pot să afirm însă că fără ultima, nu aş fi putut face ceea ce mi-am dorit în cercetare. Când eram tânăr, auzisem de un ‘parc al inventatorilor’ în SUA, un loc în care erau invitaţi cei meritoşi. Întreţinuţi în cele mai bune condiţii, aceştia nu aveau nici o obligaţie să facă ceva: având la dispoziţie tot ce le-ar fi fost necesar, pasiunea lor pentru cercetare ar fi acoperit din plin cheltuielile…
Aşa ceva însă nu a fost şi nu cred că o să fie vreodată. Era doar un vis al unuia care avea peste 20 de brevete, în parte aplicate, dar care nu văzuse măcar o para ca răsplată. Gandeam utopic! Îi imbinasem pe Don Quijote şi pe Sancho Panza! Altfel, relaţia mea cu Academia Româno-Americană, ARA, poate arăta bine treptele prin care am trecut. Ajungând în Los Angeles am fost repede apreciat: nu ştiu să mai fi fost cineva pe atunci cu atâtea titluri publicate şi cu cărţi şi brevete în SUA.
Deşi o perioadă bună am lucrat pentru alţii, am avut totuşi timp să mă consacrez şi unor activităţi paralele. La Los Angeles, am fost ales vicepreşedinte al societăţii locale „Doina” devenind apoi promotor al iniţiativei ARA a monseniorului Octavian Bârlea. Dându-şi seamă de capitalul intelectual românesc acumulat în străinătate şi de aservirea totală a Academiei Române comuniştilor (Elena Ceauşescu i-a devenit membră titulară din 1974, iar Alexandru Bârladeanu a fost ales fără să aibă vre-o lucrare scrisă), monseniorul şi-a folosit experienţa dobândită cu ocazia fondării „Societaţii Academice Romane” la Roma în 1957, şi în 1975 a fondat la Los Angeles Academia Româno-Americană. Cucerit de acest proiect, am contactat zeci de români valoroşi printre care şi pe G.E. Palade, ducându-mă în acest scop la New Haven. Îi convingeam şi apoi le ceream biografia şi lucrările care trebuiau să le sprijine dorinţa de a face parte din academie. Plecând din Los Angeles şi începând o activitate pe cont propriu, timpul liber mi-a dispărut: mi-au trebuit mai mulţi ani ca să-mi pot relua activităţile secundare, perioadă în care întreprinderea pe care am înfiinţat-o a devenit treptat, cum ai remarcat, „viabilă”. A pune la punct o organizaţie cum nu mai fusese alta şi care avea drept obiect, pentru prima dată în lume, refolosirea unui material medical care provenea dinăuntrul trupului altuia nu a fost uşoară. Abia după ce am avut garanţia că am spatele asigurat şi detaliile administrative acoperite de colaboratori, am putut să mă reîntorc spre alte activităţi, precum cercetarea în sens mai larg.
Având fără să vreau de-a face cu mii de aparate ortodontice de diferite tipuri şi provenienţe, a trebuit să fac generalizări şi analize: la început timid, le-am publicat în diverse articole în revistele de specialitate, ajungând, cu cele de chimie, la peste o sută. Deosebite de lucrările medicilor, acestea au prezentat atât de mult interes încât în timp mi s-a oferit să predau la University of Illinois din Chicago şi să ţin cursuri şi conferinţe la diferite convenţii naţionale şi internaţionale. Încununarea a fost însă invitaţia de a scrie, pentru prima data în domeniu, un capitol despre materialele ortodontice, şi aceasta în ultimele ediţii ale „Bibliei Ortodontului” (Orthodontics, Current Principles and Techniques), o adevărată enciclopedie editată de T.M. Graber, supranumit şi „Papa Ortodonţiei”. În paralel, am fost ales consultant şi referent pentru cea mai importantă revistă de specialitate, American Journal of Orthodontics. În România am reuşit apoi o ciudăţenie: să fiu ales profesor onorific la două universităţi cu profil total diferit, Universitatea Valahia din Târgovişte (Metalurgie) şi Universitatea Carol Davila din Bucureşti (Medicină).
ND: Ai rămas dator să descrii newsletter-ul pe care îl scoţi de peste 20 ani. Jenny, partenera ta de business, a calificat revista „The Insider” drept copilul tău. În ce măsură are dreptate?
CGM: La început, când am auzit-o, am fost revoltat: o scriam şi o trimiteam pe banii companiei, era adevărat, dar aceasta cheltuială era compensată prin a aduce prestigiu unei activităţi pe atunci discutabile. Revista genera un ciudat transfer de credibilitate: „cine poate elabora şi discuta la un nivel înalt, nu poate fi aşa de rău…”
De-a lungul anilor, cum pofta vine mâncând, am depăşit cu mult limitele preocupărilor companiei mele, abordând in revista nu numai subiecte de interes general, dar şi unele de viitor. Sătul de cererile de revizie pe care consultanţii revistelor de specialitate se simt obligaţi să le facă, m’am bucurat de libertatea de a scrie ce, şi cum îmi place. Trecusem şi eu prin faza în care voiam să arăt editorilor că îmi fac datoria, şi ştiam că decretarea unui articol ca fiind publicabil fără corecturi aduce un blam consultantului, şi ca atare, găsirea nodului în papură este indispensabilă. Cititorii „Insider”-ului mi-au încurajat iniţiativa, apreciind atât conţinutul cât şi prezentarea. În numerele mai vechi arătam comentariile acestora: astăzi, nu mai este nevoie…
Redau în schimb, cu plăcere, laudele celor mai importanţi specialişti din domeniu în diverse ocazii. Astfel, ‘Papa Ortodonţiei’ , profesorul T.M. Graber de care am scris mai sus, decorat până şi de împăratul Japoniei, a arătat atunci când am împlinit 75 de ani că „Professor Matasa’s activity is not limited to publishing his research and reviews în specialty journals. He launched almost twenty years ago «Phoenix without Ashes», aptly renamed in 1994 «The Orthodontic Materials Insider», a publication he has personally fostered for the good of the profession. This, alone, shines like a scientific beacon for the orthodontic community.” Ce poate recompensa mai mult decât laudele acestui mare OM?
Ani de-a rândul în revista „Insider” au apărut atât analize ale materialelor existente cât şi diverse comentarii şi discuţii. Cei mai cunoscuţi specialişti din domeniu şi-au expus părerile şi mi-au elogiat contribuţiile. Ciudat este că pe măsură ce îmbătrânesc, în loc să-mi scadă ideile, acestea cresc. Îndrăzneţ, în numărul din primăvară al acestui an, Anno Domini 2010, cu ocazia implinirei a 80 ani, mi-am provocat cititorii cu un articol intitulat: „Ortho-armamentarian, or a vain octogenarian?”, adică „specialist în materialele ortodontice, sau un îngâmfat octogenar?” Ca să nu risc, cum ar spune probabil unii, am alăturat însă şi părerea unor ortodonţi faimoşi…
__________________
DIMA Nicolae, nascut la 22 iulie 1936, in comuna Curcani, Jud. Ilfov. Absolva liceul „Mihai Viteazul” din Bucuresti (1954). Dupa doi ani, ca student la Institutul Politehnic, este exmaticulat pe considerente politice (1956). In acelasi an este arestat si condamnat la doi ani inchisoare – Timisoara, Jilava, Aiud, Gherla – pentru tentativa de a parasi tara. Obtine licenta la Facultatea de Geografie-Geologie a Universitatii din capitala (1967). Lucreaza ca metereolog la Aeroportul Baneasa (1967-1968) In 1969 paraseste tara stabilindu-se in Statele Unite. Aici obtine diploma Master of Arts, iar in 1975 isi ia doctoratul la Columbia University din New York cu teza „Consecintele etnice ale politicii demografice a Uniunii Sovietice. Ocupa pe rand functiile: Profesor la William Patterson College din New Jersey, la John F. Kennedy Special Warfare Center and School de la Fort Bragg, Noth Carolina, Scoala de Comando a Armatei Americane; redactor la Postul de radio „Vocea Americii” (1975-1985 si 1989-1999); Visiting Professor, Jerome E. Levy Chair, Naval War College, Newport, RI (2001); Adjunct Professor and Research Associate, William R. Nelson Institute, James Madison University, Harrisonburg, VA (2002-2004); Professor of Pedagogy and Teaching Methodology and offering lectures and block of instruction on Cross-Cultural Communication as well as Globalization issues la St. Mary’s University College, Addis Ababa, Ethiopia (2005-2007). In ultimii ani s-a stabilit in Tucson, Arizona. Membru al Academiei Româno-Americane.
Opera si activitatea.
A scris lucrari si studii social politice de cultura internationala, care au fost folosite ca materiale de predare si documentare la: James Madison University, Boston College, University of Nebraska, US Army’s John F. Kennedy Special Warfare Center and School, Naval War College, Newport, RI, si in alte institutii. A colaborat la majoritatea publicatiilor din exil din care amintim: “Buletinul Bibliotecii Romane” din Freiburg, “Geographical Bulletin of India”, “The Journal of Social, Political and Economic Studies”, “The Mankind Quarterly”, “Stindardul”- Germania, “Cuvantul Romanesc”- Hamilton, Canada, “Lumea libera romaneasca”- New York, “Micromagazin”- New York.
Carti publicate:
“Poeme din inchisori”, impreuna cu Vasile Posteuca si Nicolae Novac; “Amintiri din inchisoare” (1974); “Bessarabia and Bucovina. The Soviet-Romanian Territorial Dispute” (New York, 1982), Editia a II-a “From Moldavia to Moldova. The Soviet-Romanian Territorial Dispute” (New York, 1991); Versiunea romaneasca cu adaugari “Basarabia si Bucovina in jocul politic al Rusiei” (Chisinau, 1998); The Soviet Union and Eastern Europe (Fort Bragg, NC, 1987); “Breaching Barriers of Cross-Cultural Communications (Fort Bragg, NC, 1988), Editia a II-a “Cross-Cultural Communications” (Washington, DC, 1990); Journey to Freedom (Washington, DC, 1990); “Jurnal Etiopian” (Bucuresti, Editura Top Form, 2007)
Premii, diplome, onoruri:
2001-Meritorious Citation and Award for 25 years of US Federal Service / 1989-Meritorious Honor Award, Voice of America, Washington, DC / 1988-Commanders Award for Outstanding Public Service, Fort Bragg, NC / 1984-Award for Excellence in Programming, Voice of America, DC / 1973,74-National Defense Foreign Language Award, Columbia University, NY / 1972,73 Soviet Nationalities Program Award, Columbia University / 1971,73 President’s Fellow, Columbia University.
(http://www.alternativaonline.ca)
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.