Interviu cu Clara Arustei, fiica poetului Cezar Ivănescu
Florentina Tonita: Era Cezar Ivanescu un om incomod, irascibil, intransigent in familie, era acel om de care s-au temut atat de mult duşmanii săi? Sau, dimpotrivă, se manifesta cu bucurie, cu rabdare, cu dragoste?
Clara Arustei: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat. Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Toţi cei care au rezonat intelectual cu Cezar Ivănescu au simţit că este o persoană cu totul specială care degaja o căldură umană aparte şi au „beneficiat“de erudiţia sa înspăimântătoare şi de dorinţa sa continuă de a fi în armonie şi comunicare cu persoanele la care ţinea, oferea întotdeauna, cu gentileţe, prietenilor dar şi oamenilor necunoscuţi cu care interacţiona zilnic, de la cizmar la vânzătorul de cartofi din piaţă, poziţia de egal al său. Poeta Gabriela Creţan declara recent într-un interviu publicat în revista Discobolul că „Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi“.
Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea…, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil. Avea şi foarte multe proiecte, tocmai îi apăruse în anul 2007 o antologie de poeme în limba albaneză (Lojë Dashurie), la editura Ora din Tirana (condusă de Besnik Mustafaj, intelectual rafinat şi scriitor cu un discurs extrem de fin şi intelectualizat, fost ministru de externe al Albaniei, acum deputat în Parlamentul Albaniei). Cezar Ivănescu a fost primit triumfal, lansarea cărţii sale a fost un succes şi s-a desfăşurat în holul mare al Operei din Tirana, în prezenţa multor personalităţi, intelectuali albanezi care studiaseră în România, iubitori de poezie, diplomaţi, sala a fost plină în ciuda ploii de afară. Besnik Mustafaj a declarat atunci că mai întâi a fost cucerit de poezia lui Cezar Ivănescu şi apoi, după ce l-a şi cunoscut pe poet ca om, a fost încântat de erudiţia sa şi ca o consecinţă a recunoaşterii valorii operei sale literare, la finalul întâlnirii, i-a propus să accepte „să devină candidatul Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatura“. Asta a fost partea glorioasă şi văzută a acelei vizite, partea necunoscută încă este aceea că Cezar Ivănescu a făcut acest drum cu mari eforturi fizice şi din dorinţa de a reajunge pe târâmul patriei mamei sale, Albania. Slăbise foarte mult (în urma atacului inuman la care l-a expus Mircea Dinescu pe 29 ian. 2008) şi era epuizat, ajunsese să meargă sprijinindu-se într-un baston, tot drumul însă nu s-a plâns nicio clipă, radia de fericire, a râs, ne-a cântat în italiană şi în română, ne-a povestit bancuri şi întâmplări cu scriitori. În vară urma să se întoarcă pe malul lacului „luminos“, la Pogradec, pentru a reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Iată ce nota pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău: „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“ era fila de început a viitoarei sale cărţi: Amintiri din Pădurea Vieneză, carte rămasă neterminată despre Albania. Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii… Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.
Florentina Tonita: O poveste emotionanta cu Don Cezar?
Clara Arustei: Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.
Florentina Tonita: Putini, prea putini romani stiu ce s-a intamplat cu Poetul in timpul mineriadei. Poti povesti, spre intelegerea tuturor, cum s-a intors Cezar Ivanescu atunci acasa? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?
Clara Arustei: Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.
Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit […] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia…“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)
Acasă… acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi… şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.
Florentina Tonita: De ce cânta Poetul?
Clara Arustei: Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.
Florentina Tonita: Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?
Clara Arustei: Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.“
Florentina Tonita: Ii placea sa bea cafea, sa revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?
Clara Arustei: Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.
Florentina Tonita: De cine crezi că ii este dor acum?
Clara Arustei: Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează… dar cred ca îi este dor de Jacques… de cărţile sale şi de tot restul lumii.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.