– meşteşuguri, meşteşugari şi bresle – Dacă în evul mediu funcţia economică principală a Sucevei a fost cea comercială, în epoca modernă funcţia şi activitatea predominantă a urbei a fost meşteşugărească.
Asociaţii, frăţii şi bresle
Încă din perioada medievală, din cea de-a doua jumătate a sec. al XV-lea, activitatea meşteşugărească s-a intensificat, nevoile crescânde ale populaţiei şi dezvoltarea aşezării urbane determinând o continuă diferenţiere şi specializare în cadrul ramurilor meşteşugăreşti de bază (prelucrarea metalelor, a lemnului, a pietrei şi a pieilor) şi ducând la apariţia primelor forme de organizare profesională, mai întâi a „frăţiilor” şi apoi a breslelor meşteşugăreşti. Scrisoarea lui Johannes Rymer, curelar din Suceava, către judele Bistriţei (din data de 22 iunie 1472) atestă practicarea în urbe a meşteşugurilor de tăbăcar şi curelar şi dovedeşte existenţa unei forme de organizare, a unei „asociaţii a curelarilor”, care elibera calfelor, la sfârşitul perioadei de pregătire, un atestat profesional.
În anul 1570, aşa cum rezultă dintr-o însemnare de pe tetraevangheliarul de la Mitropolia din Suceava, exista o „frăţie a zugravilor” („…au scris şi au legat cu argint acest sfînt Tetraevanghel, cu bună cugetare şi osârdie de către Dumnezeu, frăţia zugravilor…”). Un document deosebit de important este „Catastiful frăţiei blănarilor şi cojocarilor din Suceava” (catastif refăcut în anul 1673, dar alcătuit într-o variantă incipientă încă de la sfârşitul sec. al XVI-lea) care furnizează informaţii despre organizarea şi funcţionarea acestei frăţii, despre ucenicie şi dreptul de judecată, despre starostia blănarilor şi repartiţia meşterilor pe uliţele Sucevei încă din vremea domniei lui Vasile Lupu.
De fapt, din prima jumătate a sec. al XVII-lea se cristalizează funcţiile asociaţiilor meşteşugăreşti de tip breaslă. Breasla, care dispunea şi de o biserică patronală pe care o îngrijea, era condusă de staroste sau vătaf, iar calitatea de meşter se obţinea după ce era parcurs drumul de ucenic şi calfă. Numărul starostilor era variabil în funcţie de numărul membrilor breslei şi de complexitatea problemelor de organizare şi de producţie. Meşterii nu aveau voie să angajeze ucenici sau calfe fără ştirea starostelui fiind pasibili de pedeapsa cu excluderea sau cu plata unei „gloabe” în zloţi. Averea breslei consta în fonduri băneşti care proveneau din diferite taxe încasate în folosul breslei (de pildă „dreptul de maistru” sau taxa percepută la intrarea în breaslă a ucenicului).
Sporirea şi diversificarea meşteşugurilor
Dacă în sec. al XV-lea izvoarele documentare menţionează practicarea în Suceava a unui număr de 14 meşteşuguri (fiind pomeniţi astfel meşterii pietrari şi zidari, zlătari, argintari, tăbăcari, blănari şi curelari, cizmari, croitori, ţesători, olari, brutari, măcelari, bărbieri), din sec. al XVI-lea şi până în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, când Suceava înregistrează cea mai mare înflorire a meşteşugurilor, documentele atestă peste 30 de categorii profesionale. De regulă meşteşugarii erau grupaţi pe profesii pe uliţele urbei sau locuiau în mahalale care purtau denumirea meşteşugului practicat (Mahalaua blănarilor şi cojocarilor – zona Şipot, Mahalaua olarilor – zona Biserica Sf. Nicolae).
Perioada de destrămare a feudalismului, în care războaiele turco-polone au pustiit zona, a fost decadentă pentru Suceava, oraşul începând să se revigoreze economic odată cu intrarea sub stăpânirea habsburgică. Numărul meşteşugarilor începe să sporească şi să se diversifice şi datorită stabilirii în oraş a unor meşteri străini. De altfel generalul Karl von Enzenberg, guvernatorul militar al Bucovinei între anii 1778-1786, constata că în oraşele din Bucovina numărul meşterilor (lăcătuşi, fierari, rotari, tâmplari, dulgheri, ciubotari, cojocari, curelari, pălărieri…) era insuficient iar calitatea lucrărilor executate de unii dintre aceştia lăsa de dorit datorită slabei lor pregătiri profesionale. În lipsa unor manufacturi rolul micilor ateliere meşteşugăreşti a fost esenţială pentru întreaga perioadă de dominaţie habsburgică. Numărul meşteşugarilor a crescut continuu: dacă în anul 1785 în Suceava erau înregistraţi 23 de meşteşugari (capi de familie), în 1813 numărul acestora era de 225, în 1833 de 233, în 1840 de 302, iar în anul 1910 – când în oraş existau 61 de categorii profesionale – numărul meşteşugarilor ajungea la 429.
Reunirea breslelor din Suceava
La data de 3 septembrie 1804 a avut loc momentul festiv de reunire a breslelor din Suceava, când toate asociaţiile profesionale din urbe (indiferent de etnie, pentru că existau şi frăţii constituite în cadrul unor comunităţi etnice, cum erau de exemplu „brastava armenească” – din care toţi tinerii armeni, de la vârsta de 12 ani în sus, până la terminarea şcolii sau până la căsătorie, trebuiau să facă parte, frăţie care era patronată de Mănăstirea Zamca, în care membrii erau conduşi de un vătaf şi erau împărţiţi pe trei categorii, în funcţie de taxele pe care le plăteau – sau cea a „jâdovilor”, fiind pomenit la un moment dat în documente „Solomon, statortele de jâdovi”), împreună cu „onorabilii municipalităţii oraşului” au mers „cu steagurile şi cu muzica drept la biserica Mitropoliei…unde steagurile au fost sfinţite pentru prima dată moldoveneşte” (steagul breslei cizmarilor din Suceava, asociaţie care avea ca biserică de breaslă Biserica Vovidenia, dispărută în sec. al XVIII – lea, motiv pentru care meseriaşii cizmari şi-au ales ca lăcaş patronal Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iţcanii Vechi, se păstrează şi astăzi, împreună cu o lumânare uriaşă veche de peste 150 de ani, şi este scos în fiecare an, la data de 21 noiembrie, când se serbează hramul „Intrării în Biserică a Maicii Domnului”), apoi la biserica catolică şi la cea armenească unde s-a ţinut „aceeaşi ceremonie”. Pe perioada deplasării prin urbe s-au „descărcat săcăluşurile” de către breslaşi şi, după încheierea serviciilor religioase a început „parada” împreună cu poliţiştii, cu armele încărcate, făcând mereu avangardă pe lângă localul străzii principale”. Seara s-a organizat un bal, iar a doua zi maistrul fierar Iosef Bucher a fost ales de ceilalţi “doisprezece meşteri specialişti reuniţi” ca şef al breslelor reunite.
„Meşteri cârpaci” şi „maiştrii adevăraţi”
Categoriile considerate meserii majore au reprezentat atât în evul mediu cât şi în epoca modernă cca. 50% din numărul total al meseriaşilor (cizmari, cojocari şi blănari, croitori, dulgheri, fierari, zidari, olari). Câteva astfel de categorii erau foarte divesificate, spre exemplu prelucrarea pieilor cuprindea curelari, tăbăcari, opincari, pantofari, tălpălari, şelari. În prima etapă a epocii moderne (1775-1850) numărul meseriaşilor şi comercianţilor pământeni era aproape egal cu cel a străinilor veniţi în urbe, înmulţindu-se cu precădere practicanţii aşa numitelor meserii minore, profesii tipic urbane (plăpumari, tapiţeri, mănuşari, pălărieri, ceasornicari, instalatori, hornari, lămpari, tipografi, legători de carte, cofetari…). După 1830 dispar „meseriaşii cârpaci” (datele din anul 1816 semnalau existenţa la Suceava a unui număr de 132 de „meseriaşi cârpaci” şi numai 22 de „maiştri adevăraţi”), cei care plăteau un impozit anual de 9 florini spre deosebire de „maiştrii adevăraţi” care plăteau 15 florini pe an. Creşte totodată numărul de meşteri străini, statistica din 1840 menţionează că din cei 302 de meşteşugari, 129 erau străini.
Încep să dispară din statistici o serie de ocupaţii care nu mai puteau fi considerate meşteşuguri, precum ăparii sau sacagii (cei care, până la alimentarea oraşului cu apă prin conducte, transportau cu sacalele şi aduceau apa la poarta consumatorilor de la şipote şi fântâni) sau olarii (care, dacă în anul 1840 erau în număr de 11, nu mai sunt consemnaţi în statistica anului 1910). În alte profesii sporeşte însă numărul meşterilor. Numărul ceasornicarilor creşte de la 1 (menţionat în anul 1833, cînd ceasurile erau foarte rare şi deosebit de scumpe) la 7 în anul 1910, pe măsură ce ceasurile cu pendulă, ceasornicele de masă şi cele de buzunar devin accesibile sucevenilor.
La începutul sec. al XX-lea, odată cu trecerea la producţia de fabrică, încep să apară profesii noi şi, în contextul noilor structuri economice, a organizării producţiei şi a muncii, breslele dispar. Istoricul Nicolae Iorga scria, în anul 1911, deplângând dispariţia acestor forme de asociere profesională, că „munca naţională” pierdea astfel „una din acele vechi forme de manifestare, care garantau disciplina, moralitatea, evlavia şi iubirea de neam”.
Tiberiu COSOVAN
Suceava, 25 august 2007