Socul corporatismului

Dumnezeu nu este mort… Se află doar într-o profundă stare de şoc!

„Cel mai rău lucru despre comunism^[1] este ceea ce urmează după…“ Adam Michnik

„Ideologia pieţei libere, pur şi simplu, nu funcţionează!“ Joseph Stiglitz

Abstract

Beyond the inevitably terse contextualization of the latest social engineering project aiming to induce the global acquiescence of the neoliberal dogma, this essay will offer a critique – of an interpretable rather than explanatory nature – of the “global village” post-industrial, corporate propaganda deceptiveness.

Having won the Cold War of merely credible threats, the post-industrial military complex is now offering, under the guise of historical inevitability, the prospect of a liberalising tank (rather than the “tank engine” suggested by many like Zygmund Bauman), which is turning the whole world into a parvenu’s bonanza. Same as with Lewis Carroll’s famous novel, this neoliberal Alice is shrinking the world’s heterogeneity into a homogenous “free (-for-all) market” village, full of obedient consumers, fearful of the consequences of losing the train of the last big change of paradigm in history.

Denying a priori the modernity principle invoked in the “death certificate” of an ideal God, which is supposed to be objectivity’s rightful place of residence, I will highlight the falsity inherent in the get rich recipes marking the transition from socialism (also referred to as “post-communism” by its powerful well wishers, albeit none of the feudal regimes making up the opposing side in the Cold War of words made it past the supposedly socialist stage of development!) to what other well wishers, myself included, term as “casino capitalism”.

Realităţi şi valori

Subiectul acestei cercetări este rezultatul observării anumitor stări specifice ale realităţilor care definesc plutocraţia corporatistă contemporană – stări a căror sursă şi legitimare discursivă transpare dintr-o serie de instanţe fenomenale profund şocante. Aceste instanţe, direct observabile şi relatabile (sau, şi mai precis, descriptibile), mi-au sugerat oportunitatea stabilirii unor conexiuni euristice în universul cercetărilor multidisciplinare efectuate în căutarea Graal-ului paradigmei unice[2], prin care s-a pus capăt istoriei şi alternativelor la goana obsesivă după maximizarea profiturilor şi minimizarea costurilor de producţie (pe care o presupune globalizarea economiei mondiale!) şi prin care au fost centralizate eforturile de justificare doctrinală a structurilor corporatiste – birocratice, închise, piramidale, raţionale şi, aparent, naturale – ale puterii.

Este surprinzător de remarcat faptul că tocmai aceste entităţi corporatiste închise reprezintă „sala maşinilor“ acestor „societăţi (liberale) deschise“ de care vorbeau Bergson şi Popper[3] – o prelungire a ideologiei pieţelor „libere“ (… de barierele comerciale care le-ar împiedica să organizeze „competiţii“ între coloşii corporatişti şi micii producători locali) şi a celorlalte „isme“ al căror conservatorism de sorginte liberală este ilustrat prin dogmele locvace ale economismului organizaţional. În teorie, modelul presupus „democratic“ prin care meritocraţia elitistă este înlocuită cu numitorul comun al cvasi-accesibilei „clase de mijloc“ este replicat în domenii la fel de variate pe cât sunt, de pildă, teoria organizaţională şi moralitatea, de pildă, în ciuda faptului că reprezintă exact opusul a ceea ce s-a întâmplat în economia politică mondială, începând cu anii ’70.

Astfel, în economie, modul ideal de structurare organizaţională a muncii – acel management ştiinţific al taylorismului şi fordismului[4] – este înlocuit cu mediocritatea administrativă a unor noi mituri integratoare social. Acelaşi mecanism funcţionează la fel de bine pentru înlocuirea moralităţii kantiene absolute – unde scopurile urmărite nu pot justifica mijloacele – cu o moralitate relativă – potrivit căreia acceptabilitatea acţiunilor întreprinse este judecată în termenii beneficiilor aduse.

 În practică, degradarea intenţionată a discursului politic – realizată prin curăţarea „copacului deciziei“ de „vocabularul de modele“ pentru sintetizarea paradigmei unice – are o funcţie pur propagandistică, de ocupare a centrului dezbaterii, urmărind marginalizarea modelelor alternative. Acest mecanism permite trasarea setului de „best practices“ din care se constituie Consensul de la Washington[5], în baza căruia sunt administrate contribuabililor (la bunăstarea societăţii!) şocuri economice brutale, menite să le inducă obedienţa faţă de autoritatea urmărind instituirea şi consolidarea totalizatoare a noii ordini mondiale.

Nimic esenţial din evoluţia societăţii către multiculturalismul (sub acest corolar generalizator găsindu-şi locul ştiinţa, economia, istoria, ecologia sau feminismul – în fine, toate componentele identitare ale speciei umane) secolului al XXI-lea nu poate fi înţeles în absenţa suportului teoretic şi metodologic oferit de încercările de obiectivare a cunoaşterii – mă refer aici la cercetările în care a fost conservată neutralitatea axiologică a cercetătorului, nealterată de contribuţii ideologizante, destinate instituirii unor ierarhii valorice prin calificarea lanţului scalar promovat drept „raţional“ sau „ştiinţific“. În ciuda contribuţiei fundamentale pe care Weber a avut-o la „elaborarea fundamentelor teoretice şi metodologice ale ştiinţelor sociale“[6], nici chiar el nu oferă o perspectivă concretă asupra felului în care ar putea fi atins acest deziderat al obiectivităţii. Deşi clarifică diferenţele dintre adevărurile propriu-zise şi valori, nu se poate afirma cu exactitate dacă Weber credea că cercetătorul poate elimina, în ultimă instanţă, toate influenţele valorizatoare din analiza datelor obţinute.[7]

În ciuda dificultăţii pe care o presupune analizarea relaţiei dintre obiectivitate şi valorile care nu pot fi justificate „ştiinţific“, a potenţialităţii ierarhizatoare axiologic a obiectivităţii weberiene, a problemelor inerente limitării obiectivităţii (în cercetare) doar la analizarea stărilor de fapt şi adevărurilor propriu-zise sau, în fine, a determinării precise a izvorului perspectivelor valorizatoare ale individului – adică, a determinării axiomatice dacă acestea provin din natura umană, din propria identitate, perspectivă metafizică sau dacă respectiva perspectivă nu reprezintă decât un simplu construct cultural – intenţionez să propun un protocol de cercetare bazat pe o descriere realistă şi pozitivistă a realităţilor economice şi sociale curente, folosind un tip de epistemologie normativă şi finalistă, de genul celei pe care Gurvitch – continuatorul lui Durkheim şi Mauss – îl dă analizei calitative[8] a fenomenelor sociale totale.

Desigur, explorarea lanţului obiectivărilor succesive – în ritmul Bolero-ului ravelian în care se desfăşoară Perspectiva de Niciunde[9], elaborată de Thomas Nagel pentru a ilustra ariditatea nivelării unui numitor comun prin universul eternei aspiraţii către obiectivitate – nu constituie obiectivul acestei cercetări. În schimb, ea urmăreşte structurarea dihotomiei dintre fapte şi valori într-o serie de paliere (weberiene) de comparare a orientărilor normative ce urmăresc standardizarea organizaţiilor (şi chiar a ideilor!) pentru satisfacerea obsesiei vicioase a controlului discursiv al societăţii, fără să încerc să demonstrez cu orice preţ păstrarea neutralităţii axiologice sau descoperirea interpretării definitive a vreuneia dintre aceste perspective în scopul argumentării acestui proiect.

Când Weber compară sisteme politice, sociale sau religioase, el admite faptul că alegerea pe criterii axiologice nu poate fi făcută fără a lua în consideraţie valorile afirmate sau scopul urmărit – ambele aparţinând, în ultimă instanţă, perspectivei cercetătorului. În ciuda recunoaşterii implicite a limitelor perspectivale ale unui asemenea demers, Weber considera totuşi că, odată ce au fost stabilite valorile, mijloacele, scopurile sau perspectiva din care cercetătorul urmează să îşi abordeze demersul, acesta îşi va putea continua activitatea de cercetare în vederea descoperirii, în cadrul sistemului respectiv, a celor mai eficiente căi pentru atingerea scopului urmărit, reuşind în acelaşi timp să îşi păstreze neutralitatea axiologică – aşa cum este cazul comparaţiilor, considerate de el ca fiind obiective, între sistemele economice ale capitalismului şi socialismului.

Logica regulii de trei simplă spune că, dacă perspectiva lui Weber creează un precedent de „prezentare şi justificare […] subiectivă a fenomenelor economice“ – atunci când susţine în lucrarea sa, „Statul-naţiune şi politicile economice“[10] că, până şi adevărurile economice sunt supuse influenţei perspectivelor determinate de valori – aceasta constituie licenţa prezentării, aşa cum a făcut-o şi „părintele-fondator“ al sociologiei atunci când expunea – într-una din prelegerile sale, intitulată „Profesia şi vocaţia politicii“[11] – „deficienţele politice ale sistemului…“ [capitalist], dar nu în sensul pozitiv în care le-a gândit el, „din punctul de vedere al succesului“[12], ci tocmai din cel al „eşecului perfect“ (nu doar) moral[13] şi (mai ales) economic al capitalismului „egoist“[14].

Predilecţia lui Weber pentru alegerea unor puncte diferite de vedere pentru a critica politici economice particulare constituie nu doar o dovadă a influenţei umanizatoare a culturii în perspectiva sa filosofică, dar conferă utilizatorului acestui tip de metodologie un scut redutabil împotriva criticilor facile – cum sunt cele care ar putea încadra greşit acest proiect într-o „căsuţă poştală“ neo-marxistă, confundând tendinţele de libertarism[15] progresiv (socialist) drept „anarhism“ – reducând însăşi presupusa obiectivitate (cu preţioase pretenţii de neutralitate axiologică) a preferinţelor exprimate între sistemele economice ale capitalismului şi socialismului la nişte simple prejudecăţi axiologice, a căror obtuzitate este asemănătoare reflexului condiţionat… ideologic.

Contextualizarea diacronică şi afirmarea punctelor de vedere

De la Adam Smith, Hobbes sau Locke citire, la Weber, Hayek, Friedman şi restul lungii liste de apostoli moderni ai dogmelor economiste ale Şcolii de la Chicago sau ale „cruciaţilor“ lui Mises, porniţi să şochează lumea în căutarea unei variante pure de afirmare a deontologiei birocratice a raţionalităţii limitate[16] a spiritului capitalismului, descătuşat de barierele suveranităţii naţionale[17] şi avizul societăţii civile, întreaga paradigmă apocaliptică, potrivit căreia (neo-)liberalismul ar constitui ultima verigă a lanţului evolutiv al istoriei, nu constituie altceva decât o rescriere abilă a dogmelor egoismului şi avariţiei într-un discurs ridicat la rang de ideologie.

În anii ’70, acest crez economico-politic, numit de Oliver James „capitalism egoist“ – o variantă „creaţionistă“ de neo-conservatorism „reaganomic“, practicată de apologeţi „celebri“ ai friedmanismului, precum Thatcher sau Reagan – devine ideologia care fundamentează sistemul numit de Naomi Klein „capitalismul dezastrelor“[18] – un sistem impus prin intermediul loviturilor de stat sau al administrării unor şocuri economice brutale contribuabililor la bunăstarea societăţii – „dispăruţi“ în gropile comune ale dictaturilor instaurate cu sprijinul direct al CIA sau transformaţi, de un aparat propagandistic infinit mai abil şi mai insidios decât au putut produce gulagurile ideologiei egalitaristă, în masa de manevră cu care avea să fie câştigat până la urmă, Războiul Rece.

Toată această ştiinţă a eficientizării exploatării resurselor… umane, de la primul episod din serialul dogmelor taylorismului şi fordismului şi până la mecanismele de organizare formală a muncii, precum „6 sigma“ sau „Lean Manufacturing“, nu au decât scopul de a dresa oamenii într-o turmă globalizată, care să producă mai eficient, să consume cât mai mult şi să trăiască, din credit, o viaţă mediocră, dedicată satisfacerii mimetice a unor false nevoi. Ea este sintetizată prin efectul de „trickle down“ – o picătură chinezească de promisiuni false că politicile economice care favorizează elitele financiare vor aduce un beneficiu şi straturilor socio-economice „inferioare“.

Înşelarea aşteptărilor născute din propaganda desuetă a „capitalismului egoist“ are un efect profund negativ, care poate fi analizat în două planuri. Pe de o parte, el duce la lărgirea exponenţială a faliei care stratifică societatea plutocratică a consumismului în funcţie de venituri – cei deja bogaţi devenind acum cu mult mai bogaţi decât le fusese permis în societăţile keynesiene, instaurate la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în vreme ce creşterile salariale ale majorităţii populaţiei rămân nesemnificative sau, de-a dreptul inexistente. Stagnarea în termeni reali a nivelului bunăstării gospodăriilor nu se transformă în regresie numai datorită creşterii numărului total al orelor lucrate de angajaţi, precum şi a măririi efective a numărului acestora, prin intrarea femeilor în câmpul muncii. Celălalt plan de analiză vizează creşterea substanţială, începând din anii ’70 (faţă de anii ’50), a „stresului emoţional“ al populaţiei (sau, ceea ce psihiatri numesc „boli mentale“).[19]

Concentrarea asimetrică a puterii economice şi militare, care a reîmpărţit societatea – în acest nou mileniu, început sub imperiul şocului dizolvării balanţei mondiale a puterii – în clase sociale, favorizează un concubinaj clientelar între elita instituţiilor financiare internaţionale şi o clasă politică coruptibilă, care justifică tandemul lăcomiei primitive a scopului urmărit printr-un discurs elaborat, adeseori tehnicizat, pentru sporirea credibilităţii revizionismului agresiv ce îl caracterizează.

Aderarea la valori axiologice

Dincolo de inevitabilitatea contextualizării sumare a demersului analizării critice – o critică interpretativă, mai degrabă decât explicativă – a speciaţiilor ideologice specioase ale „satului global“ al corporatismului post-industrial sau, mai precis, a structurii şi direcţiei actuale a vectorilor relaţiilor internaţionale, scopul propriu-zis al cercetării mele vizează analizarea atingerilor grave pe care corporatismul neo-conservator (varianta modernă a parvenitismului economic, încurajat de fluxurile transoceanice de exercitare a puterii!) al pieţelor „libere“ (… să profite de oportunităţile relativizării moralităţii pentru schimbarea paradigmei!) le aduce justeţei sociale şi individualismului moral aferent.

Respingând aprioric principiul modernităţii[20]– prin care este invocată „moartea“ sediului autonom al obiectivităţii, denumit formal „Dumnezeu“ – voi demonstra îngustimea reţetelor de căpătuială punctând semidoct tranziţia de la „feudalismul“ socialist către capitalismul de cazinou.[21] Intenţionez să demonstrez în acest cadru academic formal viciile de construcţie ale proiectului neo-conservator de acaparare a viitorului umanităţii. Astfel, voi reafirma, în sprijinul demersului asumat în titlu, o serie de studii[22] care dovedesc „ciocoismul“ capitalismului liberalizat (sau, de-reglementat) – o clonă abilă a globalizării, formată din mobilitatea extremă a capitalului şi autonomia pieţelor de capital – din sediile centrale ale cărora sunt dictate statelor naţionale politicile economice pe care acestea sunt nevoite să le adopte fără abatere, potrivit toanelor unor agenţi de bursă temperamentali, care pedepsesc cu asprime orice abatere de la ortodoxia economistă a Şcolii de la Chicago şi a „Consensului de la Washington“ atunci când pariază împotriva cursului monedei naţionale a statului găsit „vinovat“ (de erezia de a fi încercat să îşi protejeze economia naţională de „competiţia“ oligopolurilor corporatiste!) pentru a-i adânci criza economică şi nevoia contractării de împrumuturi, la care sunt ataşate tot mai multe condiţii înrobitoare.

Fenomenul globalizării reprezintă, aşa cum menţionam la debutul acestei propuneri, cel mai bun exemplu al eternei căutări a unei „paradigme comune“ – părând să ateste propunerea că unitatea ar fi într-adevăr mai liniştitoare decât este diversitatea. Astfel, concepţia lui Kuhn, potrivit căreia toate marile discipline ar fi, în orice moment al evoluţiei lor, dominate de o „paradigmă unică“ constituie motivul pentru care unii sociologi (dar şi o serie de cercetători din alte domenii de activitate) încearcă să nege aceste diversităţi, „demonstrând“ aporia convergenţei tuturor acestor tradiţii eterogene, prin faptul că sinteza acestora nu ar demonstra altceva decât profunda lor unitate (vezi Talcott Parsons – Structura acţiunii sociale).

Numai că economia mondială pare să fi devenit, parafrazând exemplul lui Daniel Dăianu, o autostradă supra-etajată, destinată „traficului fără semafoare […] şi reguli“, ceea ce îi determină pe unii ca Joseph Sitglitz să acuze nesăbuinţa generată de lipsa „limitelor de viteză“ pe acest drum al carpe diem-ului, demonetizat de agenţiile de publicitate ale modelului economic capitalist ca unic model al societăţilor umane, care au adaptat motto-ul parvenitismului, atribuit lui François Guizot, „îmbogăţeşte-te!“, transformându-l într-un dicton mai direct şi chiar mai prozaic: „îmbogăţeşte-te acum sau mori încercând“. Criza economică mondială către care ne îndreptăm inexorabil contrazice validitatea aplicării şocurilor economice neoliberale, propovăduite de adepţii Şcolii de la Chicago, fără să mai fie nevoie să le punem în oglinda monumentalei istorii a analizei economice a lui Schumpeter. Aceeaşi eterogenitate devine aparentă dacă alegem un alt context, precum este cel al discursului structuralist, pentru a-i compara, de pildă, pe Chomsky cu Harris. În fine, nu putem pune capăt exemplificărilor de acest gen fără a menţiona ambiguităţile proiectelor de transformare a sociologiei într-un spaţiu de convergenţă şi integrare a ştiinţelor sociale despre fenomenele umane (Comte), menit să explice fenomenele culturale (Durkheim).

Mecanismele de auto-reproducere şi feedback ale sistemului corporatist

Este evident că unul dintre cele mai profunde şocuri colective a fost cel cauzat de falimentul încercării de reformare a sistemului socialist. Reţeaua clientelară a globalizării, care propagă starea de şoc denunţată, printre alţii, de jurnalista canadiană Naomi Klein – cea care evidenţia în best-sellerul „Doctrina Şocului“, asemănarea izbitoare dintre tacticile autoritare ale marşului forţat către comunism şi cele ale celuilalt proiect de inginerie socială, al Şcolii de la Chicago – începe să se contureze după încercarea lui Gorbaciov de a reforma sistemul socialist.

Acest sistem asigura, în ciuda totalitarismului său (sau poate că tocmai din această cauză!), balanţa de putere a planetei, iar eşecul încercării sale provoacă un şoc colectiv de proporţii. Acest şoc este amplificat exponenţial de bruiajul zgomotului alb, emis de adepţii Consensului de la Washington, de pauperizarea provocată de terapia şocului (economic) şi de somaţia acceptării necondiţionate a „sfintei treimi“ friedmanite aferente: privatizare – în cazul ţărilor care parcurg tranziţii suspect de lungi, aşa cum este şi cazul României, termenul desemnează completarea devalizării activelor statelor de către evazioniştii fiscali, supra-numiţi „câştigători“ ai tranziţiei – de-reglementare – prin crearea, în statul presupus aprioric drept supraponderal şi birocratic, a unor zone e-liberate de orice restricţii şi control, în care este creat un climat politic, social şi (evident) economic de tip free-wheeling, echivalent activităţilor off-shore de spălare de bani – şi, în fine, reducerea drastică a tuturor cheltuielilor bugetare vizând îngrăşarea profiturilor investitorilor din companiile multinaţionale – un proces care se petrece concomitent cu „pauperizarea“, în termeni reali, a celor evacuaţi din rândurile „clasei de mijloc“ – pe modelul pe care îl oferă prima democraţie a lumii, acolo unde există nu mai puţin de 47 de milioane de oameni care nu posedă asigurare de sănătate!

*

Un loc special va fi acordat teoriei crizelor, aşa cum a fost enunţată de Milton Friedman, ca subspecie a tranziţiilor. Cu cât economia globală urmăreşte mai îndeaproape reţetele sale teoretice – adoptând rate flotante de dobândă, „liberalizând“ preţurile şi orientându-şi economiile către export – cu atât devine mai pasibil de criză întregul sistem, producând tot mai multe situaţii de volatilitate economică extremă – situaţii pe care tot laureatul Premiului Nobel pentru economie le identificase ca fiind sigurele de natură să determine un guvern să adopte şi mai multe dintre sfaturile sale radicale.

În acest mod, criza devine încorporată în modelul Şcolii de la Chicago. Atunci când sume nelimitate de bani sunt libere să traverseze pământul cu viteza cu care se efectuează transferurile electronice, permiţând speculatorilor să parieze pe valoarea oricărui lucru – începând de la preţul la cacao şi ajungând până la cursul valutar – rezultă de aici este o volatilitate extremă. Iar, atâta vreme cât politicile pieţelor „libere“ continuă să încurajeze ţările sărace să îşi bazeze exporturile de materii prime, produse agricole, pe mână de lucru ieftină sau pe producţia de produse nefinisate, ele vor rămâne prinse în capcana cercului vicios al crizei. De exemplu, scăderea bruscă a preţului cafelei trimite economiile mici, ale căror exporturi depind de această recoltă, în recesiune; recesiunea economică este acutizată atunci când dealerii de valute, sesizând momentul de slăbiciune financiară, pariază masiv pe căderea cursului monedei ţării respective, provocându-i intrarea în cădere liberă. Dacă adăugăm aici o creştere a ratelor de dobândă, cuplată cu o mărire corespunzătoare a datoriei externe, vom avea ingredientele reţetelor potenţiale ale tuturor crizelor economice acute.

Stările de şoc acompaniază istoria umanităţii bulversând devenirea socială şi dărâmând principiile identitare obişnuite: ştiinţa, tehnologiile, economia, cultura, arta etc. Astfel, şocurile – privite prin prisma dezechilibrului funcţiilor psihice, provocate de emoţiile violente pe care le stârneşte somaţia de a te conforma cerinţelor agresorului tău – au cauze şi manifestări diferite. Conflictele armate (care au încetat astăzi să mai fie însoţite de o declaraţie de război formală), atacurile teroriste (varianta de ripostă a celui slab), doctrinele (militare – aşa cum este doctrina (NATO) „Şocului şi Evlaviei“ – sau cele economice – aşa cum este cazul terapiei friedmanite a şocului), cataclismele naturale sau tratamentele cu electroşocuri pot induce astfel de stări colective de anomalie psihică, în care oamenii devin incapabili să mai reacţioneze la stimuli. În astfel de momente, aceşti „pompieri ai revoluţiilor socialiste“ profită de incapacitatea victimelor de a rezista, violându-le fizic, psihic sau intelectual, pentru a le obliga să se conformeze pactului faustian al dogmei lor sau să devină obiectele „schimbării regimului“.

Modelul profund violent al capitalismului dezastrelor, care a primat după atacurile de la 11 septembrie, a fost creat prin administrarea unor şocuri cu o magnitudine mai redusă – de la crizele datoriilor externe, crahurile valutare şi până la denunţarea „nostalgicilor“ sau ameninţarea populaţiilor cu rămânerea „în urma istoriei“ – din pricina demonetizării progresive. În prezent, chiar şocurile provocate de cataclismul războaielor sau al dezastrelor naturale nu mai provoacă neapărat acel nivel general al dezorientării care este absolut necesar impunerii terapiei unor şocuri economice nedorite de marea masă a populaţiei.

Orice strategie care urmăreşte să exploateze oportunităţilor create în urma aplicării unui şoc traumatizant se bazează puternic pe elementul surprizei. O stare de şoc este, prin definiţie, un moment în care se creează o falie între evenimentele desfăşurate cu mare rapiditate şi informaţia disponibilă pentru explicarea acestora. Fostul teoretician francez, Jean Baudrillard, descria evenimentele teroriste drept un „exces de realitate“; în acest sens, atacurile de la 11 septembrie au constituit, iniţial, un eveniment pur, o realitate brută, neprocesată printr-o poveste, fir narativ sau orice altceva care ar fi putut face trecerea dinspre realitate către înţelegere.[23] În lipsa unui discurs narativ suntem profund vulnerabili faţă de cei care sunt pregătiţi să profite de haosul general pentru a-şi atinge scopurile urmărite. Odată ce redescoperim un nou fir narativ, care ne dă o perspectivă asupra evenimentelor şocante, începem să ne reorientăm în spaţiu, iar lumea îşi recapătă sensul.

*

Începe să devină tot mai evident faptul că statutul de superputere al SUA, care îşi arogă, de aproape un secol, rolul de „Şerif la planetei“, este grav ameninţat de criza financiară fără precedent[24] prin care trece în prezent. America[25] este ameninţată nu doar financiar, ci şi militar şi chiar filosofic. Nemaigăsind banii cu care să îşi susţină armatele privatizate din Afganistan şi Irak, Americii îi este tot mai greu să impună lumii ideologia „pieţelor libere“. În plus, viitorul principalelor trei instituţii, care au impus ideologia Şcolii de la Chicago sub masca inevitabilităţii economice, se află acum în pericol de extincţie. Astfel, în numai trei ani, portofoliul global de împrumuturi al Fondului Monetar Internaţional se micşorase de la un total de 81 de miliarde de dolari, la doar 11,8 miliarde de dolari – majoritatea acestuia aparţinând Turciei. FMI, un adevărat paria în atât de multe ţări în care a tratat crizele prin care treceau drept nişte oportunităţi de obţinere a profitului, începe şi el să îşi piardă relevanţa. Dacă adăugăm la acestea colapsul negocierilor purtate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, vedem că vocile care declară că „globalizarea este moartă“ nu par să mai fie complet lipsite de sens.

Departe însă de a crea un precedent cu valoare normativă, întreaga ideologie a „Consensului de la Washington“ – potrivit căreia garantarea autonomiei pieţelor şi a burselor de mărfuri şi capital ar fi singura modalitate de a redresa inegalităţile flagrante din societate – considerată în contextul crizei economice mondiale şi al pericolelor de a permite pieţei să se reglementeze singură, semnalate iniţial de Keynes, au devenit o temă preluată acum de tot mai multe voci importante, începând de la fostul economist şef al Băncii Mondiale şi laureat al Premiului Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz, şi ajungând până la actualul Director al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Pascal Lamy. În acest context, Lamy semnala de curând necesitatea readucerii politicilor pieţei libere – în special, a celor vizând activităţile speculative ale pieţelor financiare – sub incidenţa unui audit jurisprudenţial.

Această activitate de reglementare a speculei financiare ar trebui dublată, într-o lume ideală – aflată departe de imaginea curentă a şocurilor tranziţiei, lipsită de azimut şi finalitate – de o anulare a dobânzilor percepute statelor pentru datoriile contractate de la instituţii precum Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială – instituţii al căror mandat originar a fost să prevină şocurile economice profunde, care au favorizat apariţia tuturor ideologiilor extremiste. Într-o lume ideală, această scutire ar fi dublată de o serie de politici sociale, destinate contrabalansării efectelor devastatoare ale încredinţării societăţii pe mâna unor astfel de economişti fundamentalişti – fiind ferm convins, la fel ca economistul de la Harvard, Jeffrey Sachs, că mâna invizibilă a pieţei (liberă să se privatizeze în şi mai ales din buzunarele necredincioşilor!) reprezintă o alternativă complet inadecvată, mai ales în virtutea mottourilor care inspiră acest demers academic.

Concluzii

Dezvoltarea premiselor acestui proiect într-un amendament interpretativ – în sensul vizat de Dilthey şi Rickert – adus „Societăţii deschise“ a lui Karl Popper. El constituie o invitaţie adusă tuturor cercetătorilor să contribuie la structurarea unei alternative viabile voracităţii capitalismului dezastrelor pentru ieşirea din impasul polarizator în care pare să fi intrat istoria, în scopul instigării unui libertarism social democratic, care să demitizeze sloganul „egalităţii şanselor“ instituind, în schimb, un sistem în care să primeze valorile cooperatismului economic, reglementat normativ, economic şi politic de societatea civilă.

Acest proiect, asemănător filosofiei sistemului Linux de operare, va avea în vedere atât eterogenitatea metodologică, cât şi diversitatea orientărilor teoretice şi practicilor de cercetare din sociologia politică contemporană. Ele vor fi sintetizate într-o critică acţionistă, de inspiraţie weberiană, a structurării elitiste a societăţii într-o sectă tehnocrată, formată din elitele financiare ale societăţilor corporatiste, gestionate de un executiv birocratic – care este format, la rândul său, din politicieni-afacerişti veroşi, dispuşi să aplice masei contribuabililor la bunăstarea societăţii (îngroşând jumătatea inferioară a clepsidrei), fie poveştile firmiturilor săţioase ale teoriei reaganomice de „trickle down“, fie şocurile economice ale brutalei tranziţii către realităţile societăţii corporatiste neo-conservatoare, după metoda „carrot & stick“.

Urmărind forma unei „clepsidre“, acest proiect va avea o finalitate concretă, deopotrivă contextuală şi dinamică, a cărei transparenţă epistemologică va încerca să evite să cadă pradă exceselor pluralismului cu orice preţ – a cărui superficialitate sterilă nu duce, în ultimă instanţă, decât la scepticism. Chiar dacă, primordial, intenţionez ca această „clepsidră“ să reprezinte o critică interpretativă a pretenţiilor emise de societatea corporatistă contemporană – că ar reprezenta rezultatul final al evoluţiei istorice a umanităţii – ea va încorpora totodată şi elementele unei analize socio-politice descriptive şi explicative, care va propune, în ultimă instanţă, o soluţie cu potenţialitate paradigmatică.

Pentru realizarea acestei potenţialităţi, va trebui analizată existenţa fenomenului globalizării nu doar reconstituind această reţea de acţiuni, ci şi analizând motivele care au stat la baza formulării şi implementării lor – având în vedere faptul că explicarea fenomenului totalizator sau holistic al globalizării reprezintă, în mod evident, atât rezultatul unui ansamblu de acţiuni, în speţă, al unor decizii sociale, politice, economice şi militare, dar şi al acţiunii de executare a deciziilor luate de şefii executivului complexului capitalist al dezastrelor.

Acesta constituie primul pas pe calea completării proiectului democraţiei sociale, vizând descentralizarea puterii politice şi economice monopoliste pe care o au elitele tehnocrate asupra unei societăţi în care meritocraţia nu mai este patentată birocratic în scopul extragerii celui mai mare profit (cu cele mai mici costuri), săpând şi adâncind tranşee economice (şi sociale) generatoare de anomii sociale definitive şi irevocabile; o societate care repudiază sintagmele limbajului de lemn al „soluţiilor“ Win-win ale marketingului, prin care se face apologia economiei de piaţă, „liberă“ să dea faliment doar pentru a fi ulterior „salvată“ din banii contribuabililor, obligaţi să creadă în dogmele economiste care fundamentează „Consensul de la Washington“ de teama de a nu fi ridiculizaţi drept nostalgici rămaşi în urma istoriei, permiţându-i să renască (după ce a fost „îngropată de vie“, de Fukuyama) într-o economie a mutualismului post-corporatist, o economie socială care funcţionează, aşa cum menţionam anterior, precum sistemele de operare Linux – în care ciclurile capitaliste de producţie (ale jafului instituţionalizat prin liberalizarea pieţelor de capital!) au fost definitiv aruncate la lada de gunoi a istoriei.

Reglementarea socială pe care o întrevăd vizează atât un cadru informal – prin re-educarea (celor „şapte ani de-acasă“ ai…) societăţii civile, care ar trebui să populeze spaţiul coabitat (un spaţiu public, în care conceptul demonetizat al „societăţii civile“ este echivalat cu un termen aflat pe cale să se demonetizeze, cel al „clasei de mijloc“) – cât şi unul formal – prin instituirea şi implementarea unor reguli normative formale între indivizi şi organizaţii, destinate atât creşterii eficienţei sistemului, cât şi reducerii costurilor individuale şi anomiei sociale aferente.

*

În plus faţă de cele afirmate anterior pe marginea acestui subiect – pe care intenţionez să îl ofer specialiştilor în domeniu pentru completare – reglementarea economică vizează instituirea şi implementarea unor reguli economice care să prevină şocurile economice şi crahurile financiare – aşa cum a fost „paraşuta de aur“, în valoare de peste 700 de miliarde de dolari (din banii publici!), destinată salvării sistemului bancar american – care să permită recrearea clasei de mijloc/ societăţii civile în locul penalizării sale continue. Dincolo de instituirea unui cadru legal care să permită acest lucru, mai am în vedere reproiectarea unui cadru social de reglementare şi supraveghere al Băncilor Centrale şi instituţiilor financiare internaţionale, prin posibila introducere a unor reprezentanţi ai societăţii civile în consiliile de administraţie ale acestora.

Reglementarea normativă a discursului etic în redactarea politicilor publice, la care mă refer aici, vizează revocarea subiectivismului interpretărilor profund revizioniste ale istoriei (re-scrise de câştigătorii tuturor războaielor) prin adoptarea unei viziuni realiste (precum este cea afirmată în relaţiile internaţionale), care să reechilibreze balanţa mondială a puterii, printr-o multipolaritate militară şi economică (China, Rusia, India)[26]. În plus, este necesară „depolitizarea pluralismului“ (prin renunţarea la obsesia consensului), concomitent cu demitizarea sintagmei „egalităţii şanselor“ (de care vorbeam anterior) şi cu reafirmarea, pe plan internaţional, a mandatului original al ONU.

Astfel de iniţiative ar trebui dublate, la nivel naţional, prin revocarea atribuţiilor conferite aparatului represiv al statului (singurul acreditat să aplice forţa – un „Big Brother“ la fel de real pe cât este orice aparat de securitate, care ne supraveghează „pentru binele nostru“, pentru a ne apăra de „pericolul terorismului“), de reinventare raţională a „comunelor“ acestui „sat global“ care să redea semnificaţia multidisciplinară a proiectelor de inginerie socială, care urmăresc să prevină extinderea „răului“ (de la nivelul „banal“[27] al discursului etic, la cel al „Războiului împotriva terorii“) la scară globală. În fine, consider că încercările curente de reglementare economică ar trebui concretizate prin încheierea unui nou acord, aşa cum a fost cel de la Bretton Woods, care să readucă ordinea în sistemul financiar global, prin introducerea unor reglementări financiare/ mecanisme de supraveghere a pieţei „libere“ şi/ sau prin redefinirea rolului instituţiilor financiare internaţionale în scopul evitării ciclicităţii crizelor economice şi instituirii unui comerţ corect şi cinstit[28] între naţiuni. (http://www.eubusiness.com/news-eu/1224160325.27)

*

 BIBLIOGRAFIE (extrem de… ) SELECTIVA:

       Atkinson, Robert, Povestea Vieţii: Interviul, Polirom, 2006;

       Boudon, Raymond (coord.), Tratat de sociologie, Humanitas, Bucuresti, 1997;

       Clastre, Pierre, Societatea împotriva statului, Editura Ararat, Bucuresti, 1995;

       James, Oliver, The Selfish Capitalist: The Origins of Affluenza, Vermillion, 2008;

       Klein, Naomi, The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism, Penguin, 2007;

       Laplantine, François, Descrierea Etnografică, Polirom, 2000;

       Weber, Max, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Polirom, 2001;

       Robert K. Yin, Studiul de Caz – Designul, colectarea şi analiza datelor, Polirom, 2005.