Simboluri megalitice. Baba Dochia

Dacă noi nu putem vorbi, vorbesc pietrele, spunea un călugăr de la Putna. Alături de ele şi figurinele de lut  din mileniul VI îHr. ne vorbesc despre un cult străvechi al morţilor.

Ecoul lor se regăseşte azi  în figurinele modelate din aluat dospit  de “Simţi”, pe 9 martie, numite bradoşi. Peste ele s-au suprapus “cei 40 de mucenici”, sacrificaţi pe 8 martie, dar sărbătoriţi a doua zi pentru uitarea tradiţiilor strămoşeşti, precreştine. Aşa cum acum sunt două săptămâni înaintea intrării în Post, tot aşa de la Dragobete până la Baba Dochia (între 24 febrarie – 9 martie) sunt 14 zile. Mai mult, există o paralelă între aceasta şi perioada de la Crăciun  la Bobotează, căci ambele se încheie cu imaginea gerului care “crapă pietrele” pe 6 ianuarie sau transformă în piatră  pe Baba Dochia, pe 9 martie. Dacă “ne cufundăm” în marele vis al lingviştilor, după afirmaţia lui Maurice Olender, care este paleontologia lingvistică vom fi uimiţi. Vom descoperi în Egiptul antic, unde după spusele lui Edgar Cayce “Ra–Ta şi tribul său din Carpaţi au construit Marea piramidă” că sufletului i se spunea BA. Imaginea lui Ba era o barză până în mileniul II, dinastia a XVIII-a,  când apare sub  formă de pasăre cu cap de om. Sufletul călătorea în barcă  alături de zeul Ra. Poate nu întâmplător la sumerieni zeul soare era Babar. Apropiindu-ne de India Vedică vom descoperi cuvinte cu aceeaşi rădăcină Ba: Bala=putere, Bahaya=eternitate şi Bhava= existenţă. Deci am putea spune că Baba este puterea sufletului a cărui existenţă este eternă.

Da, aproape eterne sunt toate stâncile cu numele de Babă sau Babele presărate pe crestele munţilor,  precum Ceahlău sau Bucegi, dar şi ca stânci solitare. Toate ne amintesc de preistoria noastră, de civlizaţia Megalitică, despre care Rudolf Steiner spunea că pleacă de la Marea Neagră. Deci a considera că  “baba” vine din slavă, ca femeie bătrână, şi din turcă, pentru dispozitivul (precum o stâncă) de legat vasele pe chei, este ridicol, căci navigaţie  se face de mii şi mii de ani, nu numai din secolul XIV, când au apărut turcii.

Legătura cu legendele antice se poate face prin piatra Leto (grindul Letea) –  mama lui Apollo, din care se trage tribul dac al Apulilor, prin pământul egiptean sau lutul  ebraic, cărora li s-a insuflat viaţă de către divinitatea creatoare. Baba Dochia, cu bastionul ei Cap-a-dochia, reprezintă împietrirea sau imortalizarea în stâncă a sufletului de ţară, a mamei pământ, Gaia, Geea sau Terra. Alăturarea  lui “Ba” din Baba, de Dochia, ne duce la un alt termen sanscrit – Daksha, energia creatoare a universului. Deci Baba Dochia ar putea fi sufletul creaţiei sau al primăverii, care moare odată cu iarna pentru a renaşte sub forma bobului de grâu “ocultat” prin semănare şi reînviat sub căldura primăverii. De asemenea nu sunt de neglijat toate procesele de împietrire din mitologia greacă şi din basmele  noastre, în care privirea,  fie a Meduzei, fie a zmeoaicei transformă în piatră. Un eveniment asemănător este prezentat de Biblie, la distrugerea Sodomei şi Gomorei. Nu este poate întâmplător că piatra (cremene) folosită pentru aprinderea focului a dat şi expresia “a încremenit de durere”. Legenda Niobei, rivala  autohtonei Leto, (ce a dat în nord numele ţărilor Letonoia şi Lituania) ne descrie procesul invers; uciderea  celor 14 copii o îndurerează aşa de tare încât  cere să fie transformată în stâncă…  Iată cum piatra prinde viaţă prin Leto, iar  viaţa se pietrifică  prin Niobe. Tot aşa,  poate  şi lumea noastră  oscilează  între  trupul animat de suflet şi sufletul  eliberat din  trupul…  de lut.