Rezonante
Resurectia poetica din 1965-1970
După cum se ştie, modelul literar este un sistem teoretic antrenat direct / indirect în transformările / proprietăţile complexului sistem social, reverberându-i o anumită „analogie“, bineînţeles, şi reprezentând simplificarea, reflectarea parţială a originalului („sistemul-obiect“), cu scopul de a oferi „date mai accesibile investigaţiei“ teoretice / experimentale.
Şi modelul poetic / literar proletcultist este ideal, incumbându-se în numele esteticii realismului, un realism „special“, „realismul socialist“ (devenit pe segmentul temporal dintre anii 1965 – 1989, „umanism socialist“). Ca orice model ideal, dar „de aceeaşi natură cu originalul“, desigur, se evidenţiază drept „verigă intermediară“ între „cuprinzătoarea teorie propriu-zisă“ a „originalului“ şi „experienţă“, ilustrând „un mijloc de verificare a ipotezelor“. Modelul poetic proletcultist, „formă a unităţii cunoaşterii şi acţiunii, teoriei şi practicii“, mijloceşte modelarea / modelizarea proletcultistă, „formă a interacţiunii dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii“. Tratatele de specialitate ne încredinţează că metoda modelării / modelizării constă într-o serie de operaţii fundamentale: „identificarea originalului“ („sistem complex“), „stabilirea unei analogii semnificative între sistemul original şi un altul distinct de el“, „fomularea condiţiilor de aplicare a unor ecuaţii de transformare de la original la model“ (prin ipoteza de analogie), „construirea – pe această bază – a unui sistem / model mai puţin complex / complicat“, „cercetarea sistemului-model“, „înregistrarea rezultatelor referitoare la sistemul-model şi verificarea acestora în referire la model“, „aplicarea – în condiţii specificate – a unei transformaţii inverse, de la model la original“, „dobândirea rezultatelor referitoare la original“, „verificarea experimentală / logică a studierii sistemului original cu ajutorul sistemului model“ etc.
Nu întâmplător Mihai Beniuc, specializat la Hamburg (1932 – 1933), doctor în domeniul psihologiei animale (cu teza Învăţare şi inteligenţă la animale. Formarea drumului indirect la peştele combatant – 1934), are misiunea implantării modelului poetic / literar proletcultist moscovit în România. În acest sens, Moscova – care se dovedeşte „informată până dincolo de gene / ereditate“ – şi-a ales „omul potrivit“ în persoana lui Mihai Beniuc, „consilierul cultural“ al României în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, dintre anii 1946 şi 1948 (când, între alţii, a fost „foarte bine instruit“), pus la conducerea Uniunii Scriitorilor din România între anii 1949 şi 1965. Modelul poetic / literar proletcultist – pentru care militează (dinspre Moscova) Mihai Beniuc şi acoliţii săi în „obsedantul deceniu“ spre a-l impune „definitiv“ scriitorilor români – este foarte bine expus în „darea de seamă“ („studiul“) din 1951, Poezia noastră, armă a poporului în lupta pentru apărarea păcii şi construirea socialismului.
Deşi se cunoştea (de la Marx) că progresul social-politic nu duce imediat şi la unul similar în artă, modelul poetic / literar proletcultist moscovit trebuia să fie impus cu promptitudine. Poezia românească, după „măreţul exemplu al poeziei sovietice“, trebuie «să oglindească faptele măreţe, lupta poporului şi chipurile celor mai buni fii ai săi», comuniştii, să mobilizeze, «prin măiestria scrisului», «masele largi, arătându-le frumuseţea realizărilor, schimbările din om şi măreţia drumului de parcurs, educându-le în spirit internaţionalist, în spirit de luptă împotriva forţelor imperialiste», poeţii participând astfel «cu adevărat la înfăptuirea primului nostru plan cincinal, la planul de electrificare a ţării, la punerea bazelor socialismului în ţara noastră, la lupta pentru pace» (Probleme ale literaturii noi din R.P.R – antologie de “studii” semnate de M. Beniuc, O. S. Crohmălniceanu, S. Fărcăşan, M. Gafiţa, P. Georgescu, N. Ignat, S. Iosifescu, D. Micu, S. Mladoveanu, M. Novicov, Tr. Şelmaru, I. Vitner –, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1952, p. 8; infra, sub sigla: PLN); poezia să fie „armă“ eficientă „în lupta de clasă“, să nu privească „receptorul orientat estetic“, ci numai omul «instalat în viaţa practică zilnică, pentru a-l determina direct la o luare de poziţie nemijlocit practică sau contra unui fenomen de viaţă actual», mai exact spus, poezia să devină «o simplă slujitoare a sarcinilor actual-practice (…), fără a se preocupa de specificul artei» (G. Lukács, Estetica, vol. I, Buc., Ed. Meridiane, 1972, p. 805), indiferent dacă se ajunge la „retorica publicistică“, la „lozincărie“, la „heirupism stihuit“ etc.; „poeţii“ să se constituie, «sub steagul partidului» unic, într-un «front al poeziei», nefiind nevoie decât de o «poezie luptătoare» împotriva «ideologiei burgheze» (PLN, 9); neapărat, poezia să aibă «orientare spre realitatea multilaterală a vieţii şi (spre) modul de exprimare realist; cu alte cuvinte, poezia izvorăşte din viaţa oamenilor muncii şi se adresează lor; această orientare a poeziei se datoreşte succeselor clasei muncitoare, în frunte cu partidul ei, care a antrenat în luptă revoluţionară tot ce este mai bun în ţara aceasta, deci şi pe poeţii buni – precum şi contactului tot mai viu cu literatura sovietică, de la care poeţii deprind, într-o măsură tot mai mare, metoda realismului socialist» (PLN, 10); acest „contact tot mai viu cu literatura sovietică“ nu se putea face decât prin citirea în original, în limba rusă; Mihai Beniuc ia măsuri ca scriitorii români să înveţe limba rusă; altfel spus, poetul / scriitorul român trebuie să devină rusofon: «Secţia de poezie a Uniunii Scriitorilor şi redacţiile revistelor ar trebui să iniţieze cele mai variate acţiuni pentru a uşura scriitorilor să-şi însuşească învăţămintele poeziei sovietice, ale poeziei realismului socialist. Totodată, în afară de a citi şi a traduce după texte ruseşti, cel mai înţelept lucru ar fi pentru orice poet să se ocupe sistematic de limba rusă. Uniunea Scriitorilor trebuie să organizeze un curs de limba rusă.» (PLN, 54 sq.; s. n.).
Impunerea modelului poetic / literar proletcultist moscovit, presupune, în „obsedantul deceniu“, după „angajamentele faţă de Moscova“ ale lui M. Beniuc şi ale propagandiştilor comunişti de Bucureşti, înclusiv înşuşirea limbii ruse de către poeţii români, până la performanţa de a gândi în limba rusă (ca limbă imperială); altfel spus, se urmăreşte şi procesul de mancurtizare a poeţilor români. Patriotismul – unde mai există – să se împletească «în mod armonios cu ideologia internaţionalismului proletar» (Gh. Gheorghiu-Dej – apud PLN, 11); poezia să corespundă numai «concepţiei estetice a clasei muncitoare», ca în „opera“ lui A. Toma, cel ce trece „ştafeta“, din 1953, lui Dan Deşliu, «poetul (ce) zugrăveşte imaginea unui fiu al poporului (Lazăr de la Rusca), educat de partidul clasei muncitoare în luptă cu duşmanul de clasă» (PLN, 13), „asigurându-se“ «dezvoltarea sănătoasă (…) pe drumul realismului socialist.» (PLN, 359); «datoria de a înfăţişa muncitorul înaintat, trebuie să fie o preocupare centrală a poeţilor» (PLN, 16); poezia să exprime şi «dragostea fierbinte şi recunoştinţa adâncă pentru marele cârmaci al Ţării Sovietelor, conducătorul şi învăţătorul oamenilor muncii de pretutindeni, cel mai iubit prieten şi eliberator al poporului român – Iosif Vissarionovici Stalin» (PLN, 17) etc. etc.
Modelul poetic / literar proletcultist îşi relevă natura „cancerigenă“ nu numai în „sfera cultă“, ci şi în folclor. Până în orizontul anului 1962, din manualele / cursurile de Literatura română – la capitolul Folclorul literar actual, studenţii / liceenii învăţau că «literatura populară orală, având un conţinut nou, socialist, este axată pe lupta pentru construirea socialismului. (…) Muncitorii din uzine au grijă de uneltele lor care dau, în iureşul întrecerilor socialiste, o producţie mereu sporită: Drag mi-e să privesc maşina, / Dragă mi-e ca şi lumina. Ţăranul îşi dă seama de avantajele muncii în comun şi lucrează cu tragere de inimă pentru noua gospodărie colectivă: Frunzucă verde din vie / Drag mi-e la gospodărie. / (…) / Frunză verde şi una / Bine-mi place a lucra / Pământu' tot o tarla, / Că toţi lucrăm împreună / Şi suntem cu voie bună. (…). Partidul conduce cu hotărâre şi înţelepciune marea operă de construire a socialismului: Ţară nouă construim, / Ţară nouă piept de munte / Că partidul merge-n frunte. (…) Cele mai frumoase gânduri se îndreaptă către patria noastră socialistă. (…) Poporul român îşi aminteşte cu recunoştinţă de ajutorul multilateral şi dezinteresat primit din partea Uniunii Sovietice: Vecinii din răsărit / În ajutor ne-au venit. (…) Folclorul literar oglindeşte neclintita hotărâre de a lupta pentru asigurarea unei păci trainice: Hora păcii, horă mare / Peste fluvii şi hotare: / Câţi vor pace să se prindă, / Tot pământul să cuprindă. / N-or juca în ea boierii, / Nici patronii, nici bancherii, / Căci lor nu li-e dragă hora / Înfrăţirii tuturora.» (C. Boroianu, Literatura română, Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962, p. 15 sq.). Ultimul „oralo-text“, între altele, desigur, ascultat aproape zilnic la posturile de radio din România, cântat de celebra interpretă de folclor, Maria Lătăreţu, mai persistă şi acum în memoria celor ce au traversat epoca stalinismului cultural.
Generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu schimbă / „abandonează“, anihilează modelul poetic proletcultist, reînviind foarte repede, prin „explozia lirică din 1964 – 1965, modelul poetic autohton, readucând lirismul în matca lui firească, graţie şi aportului substanţial al poeţilor ce „au rezistat în formula antebelică“ (supra) prin / peste „obsedantul deceniu“ şi au refuzat orice colaborare de tip proletcultist.