Rapa Nui – “Insula Pastelui”

Destine pe un strop de lavă

Cu vreo trei milioane de ani, inainte de facerea acestei lumi dupa evrei, undeva in partea de  jos si rasarit a marelui Ocean Pacific, un vulcan si-a scos capul de lava fierbinte din valurile apei. Oceanul l-a primit  cu valurile deschise, mingaindu-l sa se linisteasca. Dupa alt timp, adincul  oceanului s-a cutremurat din nou, nascind, printr-o eruptie, un alt vulcan  linga cel dinainte si apoi un al treilea vulcan si inca citiva mai mici pina ce lava lor s-a unit la suprafata oceanului formind o mica insula, la cea mai mare departare de toate celelate insule si continente ale planetei. I-au trebuit  mamei pamantului aproape  doua milioane si jumatate de ani  sa desavirseasca aceasta insula care, in imensitatea Oceanului Pacific nu arata mai mult decit o picatura de lava stinsa, un singuratic graunte vulcanic intre valuri dincolo de orizonturi. 

De sus, de undeva  din cer, sau de mai sus,  de unde  pornesc fortele cele mari ale  creatiei si distrugerii  universului, ale genezei  astrilor vii sau morti, i s-a sortit aceste minuscule si izolate insulite, din ratiunii universale nepatrunse, un destin cu totul si cu totul aparte pe aceasta planeta. Dupa formare, vinturile si valurile au adus semintele vietii inverzind-o,  apoi au sosit zburatoarele ce au adus in penele lor alte seminte ale vegetatiei  terestre si oua minuscule de tot felul de gize ce au imbogatit viata pe acesta insula, aleasa din univers, devenita verde sub care se zac vulcanii stinsi, definitiv, de vreo zece mii de ani, deci cu mult inaintea facerii lumii in sapte zile de catre evrei! La urma, au venit pe valurile oceanului oamenii cutezatori, predestinati ca prin faptele lor, sa lase in istoria intregii omeniri una dintre cele mai extraordinare pagini de cultura autentica si inedita, creata din menire, simtire si  forta, aparent supranaturala, pe cea mai indepartata si solitara insula. Statuile lor uimesc si impresioneaza pe orice calator  prin aparenta misterioasa, greu de patruns, in fapt sunt doar o alta expresie absolut originala a ceea ce este in stare omenirea in constiinta si gindirea ei, in evolutia ei sociala si culturala.

HOTU MATU’A, temerar navigator polinezian si conducatorul neamului pe care l-a adus  pe aceasta insula de departe, cindva in a doua jumatate a primul mileniu, a sosit doar in doua catamarane, pe care acum, in secolul XXI, le putem compara ca idee, indrazneala si fapta cu navele spatiale ale acelor vremuri. Ajunsi pe minuscula insula vulcanica, nelocuita anterior, dar devenita in timp un adevarat  paradis verde ospitalier, s-au stabilit, numind noua lor asezare insulara RAPA NUI (scris si Rapanui). De unde anume au plecat, de ce au plecat, cum si cit au navigat, cum au nimerit aceasta punct in imensitatea pacifica, nestiut dinainte si ascuns in spatele a atitor orizonturi, sunt  intrebari pe care noi, cei de astazi, ni le punem cind vedem aceasta galerie de arta veche, unica in lume, unde trecutul indepartat nu a fost consemnat in scrieri concise ci  ridicat  in statui originale: moai! 

Calatorii ce au vazut, si vad, acesti moai din tuf vulcanic ramin exaltati, traiesc o stare de surescitare deosebita in fata infatisarii lor ciudate si oarecum bizare fata de toate celelalte statui ale culturii omenesti ridicate de-a lungul  vremurilor. Imaginea lor mai putin paminteasca da framintari mistice dincolo de toate orizonturile oceanului sau ale cerului diurn si nocturn impodobit cu stele. Si chiar daca, tot ce pare misterios incet, incet este mistuit de explicatii rationale, uimirea ramine si admiratia sporeste fata de ceea ce au infaptuit acesti oameni alesi.

Infaptuirea acestor moai, pe aceast strop vulcanic de la marginea Polineziei, este ceea ce locuitorii rapanui numesc mana, adica forta supranaturala ce poate exista, in anumite imprejurari, in oameni cind simt, traiesc si realizeaza extraordinarul, ca supravietuire sau dainuire definitiva in istoria si cultura lumii. Dintre toti  locuitorii Polineziei, din acea vreme, numai cei din neamul lui Hotu Matu’a au fost inzestrati cu mult mai multa  mana, atunci cind au debarcat pe aceast mic paradis oceanic, pe care in decurs de citeva secole, l-au transformat  in cel mai mare sanctuar inchinat predecesorilor lor, in cel mai mare muzeu de in aer liber de pe pamint, deschis universului, care i-a inzestrat cu mana cea supranaturala!

POLINEZIA este o vasta arie oceanica triunghiulara, cuprinsa intre Hawaii, Noua Zeelanda si Rapanui, in care se gaseste o puzderie de insule – peste o mie – ce, rind pe rind, au fost ocupate de niste oameni  indrazneti, cutezatori cu catamaranele lor  zburatoare pe valurile oceanului, fara sa aiba harti si busole, fara acea teama cutremuratoare pe care au avut-o multa vreme navigatorii europeni de-a cadea la marginea oceanului! Pe toti cei ce s-au asezat in acest triunghi al Pacificului cu insule paradis ii numim azi polinezieni, dar obirsia lor este in Micronezia si Melanezia, niste mari grupuri de insule tot din Oceanul Pacific, dar mai spre apus si mai aproape de coasta sudica a continentului asiatic, de pe care  initial s-au desprins, la inceput doar ca pescari. Generatie dupa generatie au devenit tot mai indrazneti pe ocean, cu tot mai mari si perfectionate ambarcatiuni si astfel, secol dupa secol, au cutezat tot mai departe  trecind  de pe o insula pe alta, in cautare de mai mult spatiu liber si hrana. Dintre ei o mina de temerari urmindu-si destinul sortit din univers au ajuns pe minuscula Rapanui, unde mana cu care au fost inzestrati au transpus-o in existenta, perpetuarea si inmultirea neamului iar dupa doua, trei generatii au inceput sa ridice moai. Singuri, si singurii, dintre toti polinezienii  au cioplit si ridicat asemenea statui din tuf vulcanic. De ce, cum  si mai ales ce reprezinta moaii  ramin intrebarile tuturor calatorilor ce ii vad.

MOAII nu au nicio relatie cu religia. Nu sunt zei sau idoli, nu sunt duhuri bune sau rele, divine sau diabolice, sunt cu totul si cu totul altceva, deosebit de ceea ce suntem obisnuiti sa vedem si sa cunoastem  cind privim statui. Moaii sunt parintii si strabunii  lor, neamul lor! Moaii reprezinta cel mai original cult al  mortii fata de predecesori. Acesta originalitate de gindire, constiinta si fapta impresioneaza  fiind  total  inversa fata de ceea suntem obisnuiti sa intilnim in sculptura lumii. Comparind in timp si  spatiu,  moaii reprezinta cea mai inaltatoare expresie de afectiune si respect datorata predecesorilor din toate timpurile si din toate culturile omenirii, in raport cu  suprafata si numarul populatiei rapanui. Si mai departe, contemplind moaii  ne dam seama de cita vointa si energie – mana – a  fost nevoie sa-i  ciopleasca, finiseze, transporte si sa-i ridice pe niste platforme sacre, numite ahu. Puneti in calcul ca nu aveau unelte metalice de cioplit si finisat aceste statui, nu aveau animale de tractiune spre platformele destinate si nici macar care cu roti. Apoi verticalizarea si fixarea. Pentru multi calatori toate acestea au fost si au ramas taine, enigme, mister. Instalati vertical pe platforme sacre moaii privesc spre interiorul insulei, in ideea de fi prezenti si privi viata descendentilor lor. Sunt si exceptii, unii privesc spre cei ce pescuiesc, iar altii, de pe o inaltime privesc oceanul pe care au venit si noaptea vad stelele care i-au calauzit.

S-au numarat si inventariat  887 de moai de diferite marimi; de la un metru si ceva pina la gigantul de 21 de metri dar, in medie, sunt cei de patru – cinci metri. Priviti cu atentie si comparati se observa clar evolutia artistica dealungul secolelor, in mod categoric s-a trecut de la artizanalul inceputului la o adevarata brasla artistica cu maestri si ucenici. In general  la executia unui moai  lucrau cinci – sase oameni timp de un an, dintre care doi, trei erau maestri si ceilalti ucenici! Pacat ca nu s-au dedicat mai mult scrisului, fiindca au si scris, sunt dovezi –  rongo-rongo  – ramase nedescifrate. Prin scris s-ar fi pastrat   mai  mult  din cultura lor decit s-a transmis oral.

Acesti moai se gasesc raspinditi pe toata insula: 397 sunt pe pantele vulcanului Rana Raraku, locul unde se ciopleau din roca vulcanica, 288 au fost ridicati pe platformele sacre, ahu, 92 din diferite motive au fost abadonati in drum spre platforme, zac orizontal. Unul, din bazalt si din ultima generatie, se afla intr-un muzeu londonez, de pe vremea cind imperiul in care nu apunea niciodata soarele isi permitea orice. Un alt moai  este imprumutat Japoniei si expus in diferite muzee japoneze pentru faptul ca niste japonezii au venit in Rapanui si cu tehnologia secolului XX au ridicat si fixat din nou moai pe ahu. Un al treilea moai se afla in Muzeul Kon-Tiki  din Oslo, donat grupului de arheologi norvegieni condus de Thor Heyerdahl ce a lucrat citiva ani in Rapa Nui. Impreuna cu Ica am vizitat acest muzeu in anul 2000 si atunci ni s-a  infiripat ideea ca intr-o zi sa calatorim si vizitam aceasta mica insula muzeu al lumii! Tragedia abatuta asupra noastra ne-a omorit si aceasta dorinta. Anul acesta am facut un pelerinaj in Rapa Nui  cu o lumanare si o mina de cenusa…

DECLIN, DEGRADARE, DEZASTRU toate incepute odata cu sosirea navigatorilor europeni pe aceasta insula. Ce ghinion ca, in 1722, cartul de veghe de pe o corabie daneza a observat  insula la orizont! Capitanul corabiei, Jacob  Roggeveen a dat ordin sa se indrepte spre insula care nu era trecuta pe hartile navigatorilor europeni pina atunci! Deci  facuse o descoperire pe care a  botezat-o „Insula Pastelui’’ fiind Duminica de Paste in acel an. Dupa aplicarea noii identitati au debarcat si cotroboit prin insula  timp de o saptamina, cind ridicind cruci si rugaciuni, cind dind iama in femeile si gainile din calea lor. A fost pur si simplu o saptamina de mare tulburare, teama si dezordine pentru bastinasi, o mare si definitiva trauma psihica. In urma primilor europeni ce i-au descoperit bastinasii au ramas profund descumpaniti, nelinistiti, banuitori si deprimati de ce li s-a intimplat, ca niciodata in trecut. Incercarile lor de a intelege pe descoperitori din nefericire au dus la conflicte intre ei, intre clanuri. De acum inainte gindirea si viata lor nu va mai fi niciodata la fel ca inainte, increderea in ei si in mana lor se va risipi incet.

De la capitanul danez lumea corabierilor europeni a aflat de aceasta insula paradis cu statui misterioase. Au trecut ani buni, o generatie intreaga, de la acesta aparitie a descoperitorilor cu par ca soarele la rasarit, cu corpul acoperit de sus pina jos de niste invelitori ciudate si urit mrositoare, avind la briu niste bete lucitoare cu care puteau taia,  pina ce intr-o dimineata din 1770 , bastinasii  au vazut de pe tarm doua motu (insule) miscatoare. Erau doua corabii spaniole de pe care au navalit pe insula niste fiinte asemanatoare la par cu ei, inveliti ciudat din cap pina in talpi care au ingenunchiat pe tarm dupa care s-au repezit la sinii si corpul femilor ce erau acolo si ii priveau curios.   La acest  comportament de napustire, asaltare, vandalizare bastinasii au reactionat si ripostat dupa mintea si puterile lor. Furia polinezienilor rapanui a crescut tot mai mult impotriva acestor intrusi rai si trufasi care au trebuit sa paraseasca insula lasind insa groaza, victime si tensiune in urma lor.

Din  jurnalele de bord ale corabierilor spanioli s-a retinut ca tarmurile insulelor sunt  abrupte, stincoase si cu multe statui erecte din piatra. A fost pentru ultima data cind moaii erau verticali pe platformele lor sacre, fiindca dupa plecarea spaniolilor un adevarat razboi civil, crincen si singeros a pornit intre diferitele clanuri ale insulei. Se da vina pe scaderea resurselor de hrana, pe deforestare, dar adevarata discordie, saminta a napastei ce va veni, ce a dus la conflictele si razboiul dintre clanuri a fost adusa de europeni.

Si in acest razboi civil una din tinte a fost si moaii: fiecare clan se razbuna si pe moaii clanului rival cu care se luptau; doborirea statuilor fiind socotita, in nesocotinta lor, dovada de invingator. Tot ce au inaltat cu piosenie si truda artistica in citeva secole au distrus in citiva ani. O nebunie generala in care bastinasii si-au rasucit mana de la bine, frumos si folositor la rau, urit si distrugator, o mare nenorocire pe care nu au mai putut-o opri pina totul a devenit o ruina si mizerie. Corabierii europeni care au venit dupa aceea, au fost primiti cu multa ostilitate sau au fost  impiedicati sa debarce.

In 1825, toti moaii erau rasturnati si platformele sacre – ahu – distruse. O mare mizerie fizica si spiritula domina prin descumpanire, dezbinare si mai ales lipsa manei. Si lantul nenorocirilor abatut asupra lor era abia la inceput. Dupa 1860 asupra insulei se abat corabii peruviene invadatoare, puse pe prada si luare de sclavi. Un masacru nelegiuit prin care populatia rapanui este redusa la jumatate. Cei luati in sclavie, printre care si regele lor – ariki, au fost dusi in Peru la diferite munci si pe o insula sa lucreze la exploatarile de goano! Din oameni liberi si cutezatori ai Polineziei, din fiinte superioare, inzestrate cu mana din univers prin care au  transformat micuta lor insula in cel mai mare muzeu in aer liber al omenirii, au ajuns  sclavi  ai catolicilor peruvieni. Marile destine au fost infrinte de raul genetic din specia umana!

Din  sclavajul peruvian, au scapat cu ajutorul unui episcop catolic din Tahiti care a intevenit la autoritatile peruviene reusind sa elibereze si sa repatrieze pe cei ramasi in viata, citeva zeci. Printre cei salvati, citiva au adus variola si astfel valul morti s-a intins devastator din nou. Atit de multi au murit incit unii au ramas neingropati. Dupa variola a venit tuberculoza galopanta, adusa de un calugar misionar, facind alte victime. Si dupa misionarul catolic a venit un aventurier francez, Jean-Baptiste Dutrou-Bornier, care a adus oile pe insula, pe care a transformat-o intr-o pasune personala, obligind pe toti bastinasi sa se mute la un loc, in Hanga Roa. S-a purtat ca un adevarat dictator, a imbarcat bastinasi si ia trimis la munca pentru el in Tahiti si alte insule. Aversiunea bastinasilor fata de el a crescut atit de mult incit  l-au omorit in 1871. In aceasta suta de ani trecuti de la sosirea celor doua corobii spaniole si pina la asasinarea aventurierului-dictator, populatia insulei a scazut de la citeva mii de oameni liberi si multumiti de viata lor spirituala si culturala la ceva de mai mult de o suta (111, dintre care numai jumatate erau apti de procreare!) fara traditie si cultura proprie, catolicizati in schimb.

Au urmat citiva ani mai linistiti, erau cu totii intr-un fel sau altul infrinti, lipsiti de mana, traiau fiindca existau! In 1888 s-au trezit cu vase de razboi  chiliene in fata asezari lor, din Hanga Roa. Chilienii devenisera o forta navala dupa Razboiul Pacificului in care i-au invins pe peruvieni si bolivieni, asa ca au sosit aici ca mari invingatori cu scopul de a anexa aceasta insula. Si au anexat-o printr-un tratat, in acel moment fiind mai multi chilieni pe vasele lor de razboi decit intreaga populatie rapanui a insulei. Din 1888 si pina in 1966, locuitori insulei au ramas sub ocupatie militara chiliana. Din 1966 au fost declarati cetateni chilieni, oficial si in mass-medie se spune au devenit cetateni chilieni!

E drept populatia s-a refacut, pe insula au aparut carturari, oameni de stiinta, arheologi care au depus eforturi la descoperirea identitatii si culturii polinezienilor de aici. Au refacut platformele sacre – ahu – si au ridicat pe ele, din nou moaii. Cu insufletire a luat parte noua generatie de rapanui, redescoperindu-si identitatea. Guvernul chilian a  construit un aeroport cu o pista  moderna, la parametri tehnicii actuale, pe care pot ateriza si alimenta marile avioane comerciale ce fac legatura cu Tahiti si de acolo mai departe in Polinezia si pe continentul australian si asiatic. Dar mai ales s-a deschis larg calea aeriana pentru calatorii ce vor sa viziteze cel mai mare muzeu in  aer liber al lumii deschis  universului.

MATU’A TUKI  mi-a fost ghid in zilele care am vizitat intreaga insula RAPA NUI. Este un adevarat descendent din cei o suta de rapanui ramasi pe insula la 1871. E un tinar viguros, placut, deschis, cu  trasaturile tipice polineziene ce isi vorbeste limba materna pe linga spaniola –  limba oficiala – si engleza. Ghid dotat cu sarm, politete, cultura generala si stie totul, in amanunt, despre neamul sau, cunostinte pe care le impartaseste cu talent, tot timpul. Vorbeste frumos de ceea ce a facut ca arheolog Thor Heyerdahl pentru restaurarea valorilor lor, dar nu este de acord cu teoria norvegianului dupa care stramosii lui ar fi venit din America de Sud. Ei sunt polinezieni: „acum cu ajutorul ADN-ului s-a dovedit acest adevar”. Dar mai ales este un avocat fervent al drepturilor lor, ale populatiei rapanui, este nemultumit de statutul de teritoriu special legat de Chile, vrea independenta totala: „Asa cum chilieni si-au dorit independenta fata de spanioli, la fel dorim si noi independenta fata de chilieni. Dreptate si libertate egala pentru toti!”. Si intra in lungi argumente de pe vremea lui Hotu  Matu’a, care a venit primul  cu polinezieni lui si s-au asezat pe aceasta insula nelocuita pina la ei, pe care au  ingrijit-o si au imbogatit-o cu o arta universala, unica in aceasta lume. Are dreptate si cu dreptatea aceasta, citiva din generatia sa s-au dus la ONU, „dar acolo trebuie lobby puternic, e scump si noi nu avem decit moaii nostri’’. 

Corneliu FLOREA

noiembrie 2009

Hotel Iorana din Hanga Roa