Radu Gyr – gandirism si “poezie neincatusabila”

…Şi-n metropolele mereu fumegânde / femeile noastre nasc prunci / pentru prânzul avioanelor flămânde / şi setea închisorilor adânci…

Până în prezent, opera poetică a lui Radu Gyr (numele real: Radu Demetrescu; n. Câmpulung-Muscel, 2 martie 1905 – m. 29 aprilie 1975, Bucureşti), din care, pare-se, mai lipsesc „destule postume“, ni se înfăţişează prin volumele: Linişti de schituri (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1924), Plânge Strâmbă-Lemne (Craiova, Editura Flamura, 1927), Cerbul de lumină (Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1928 – pentru acest volum, Academia Română i-a acordat Premiul Adamachi), Stele pentru leagăn (Râmnicu Vâlcea, Tipografia „Episcopul Vartolomeu“, 1936), Cununi uscate (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1938), Poeme de război (Bucureşti, Editura Gorjan, 1943), Balade (Bucureşti, Editura Gorjan, 1943 – infra, sub sigla: GyB); postum, i-au apărut volumele: Anotimpul umbrelor (sonete şi rondeluri, ediţie îngrijită de Barbu Cioculescu – Bucureşti, Editura Vremea, 1993), Poezii, I – Sângele temniţei. Balade (ediţie îngrijită de fiica poetului, Simona Popa – Timişoara, Editura Marineasa, 1992), Poezii, II – Stigmate (Timişoara, Editura Marineasa, 1993), Poezii, III – Lirica orală (Timişoara, Editura Marineasa, 1994), Ultimele poeme  (Bucureşti, Editura Vremea, 1994; infra, sub sigla: GyUlt). Cele trei volume de Poezii, I – III (infra, sub sigla: GyP, I – III), îngrijite de Simona Popa, înmănunchează lirica lui Radu Gyr din cei douăzeci de ani de cumplită detenţie politică, la care a fost supus în regimul comunist. Aceste poezii au cunoscut un „circuit oral“ (este vorba de un aspect al „oralităţii culte“ datorat marilor personalităţi culturale / politice din puşcăriile comuniste), fiind memorate de ceilalţi intelectuali încarceraţi cu poetul, ce aveau mai puţini ani de temniţă; la eliberare, poeziile erau transcrise în caiete şi puse în locuri tainice, până la schimbarea regimului de teroare politică stalinistă. În închisoare, „oralo-textele“ lui Radu Gyr se transmiteau şi prin alfabetul-morse, din celulă în celulă.

Prin septembrie 1948, tânărul Dumitru Cristea, la numai trei luni de la absolvirea Institutului de Subingineri din Baia Mare, a fost întemniţat la Aiud, unde a stat alături de Radu Gyr şase ani, memorându-i aproape două sute de poezii. Eliberat din închisoare, în octombrie 1954, Dumitru Cristea s-a retras în satul natal, la Negreşti-Constanţa, unde a caligrafiat poeziile memorate de la Radu Gyr în trei caiete. Din nefericire, Securitatea a aflat, caietele cu Poezii de Radu Gyr au fost „confiscate“ şi inginerul Dumitru Cristea a fost condamnat pentru a doua oară, la 25 de ani de muncă silnică. Şi soţia acestuia, Tudora Manea Cristea a fost «condamnată la 10 ani de puşcărie pentru omisiune de denunţ» (GyP, 162). Dumitru Cristea, după ce a stat în penitenciarul din Constanţa patru ani, a fost trimis din nou la Aiud, unde, «făcând parte din colectivul inginerului deţinut, Ştefan Aramă, a contribuit la reuşita unei remarcabile invenţii româneşti, Motorul fără vilbrochen; a fost eliberat în iunie 1964» (ibid.). Caietele cu Poezii de Radu Gyr, confiscate de Securitate de la Dumitru Cristea, au fost recuperate după 1990 de la S. R. I.» (GyP, 163), stând şi acestea în temeiul ediţiei îngrijite de Simona Popa.

Şi poezia lui Radu Gyr ilustrează cele mai înalte cote estetico-literare ale „fluxului subtil-tradiţional-metafizic“ de la revista «Gândirea», în direcţia autohtonismului, prin luminoasa „conştiinţă“ a expresionismului, surprinzând programatic «destrămarea paradisiacă» a secolului al XX-lea şi condamnând războiul, bombardamentele conflagraţiei mondiale secunde de a cerut „pruncii pentru prânzul avioanelor flămânde“: Arhangheli căzuţi demult nu mai speră / întoarceri în raiuri de fum. / Creştem cântece de retortă şi seră / şi flori de ciment şi de bitúm. // Ne-au băut inima elevatoarele, / ne-au supt-o amperii şi volţii… / Viaţa, ne-o smulgem cu ghearele, / cerul, cu colţii. // Brazdele noastre miros a sânge / şi pâinea noastră-a măcel. / Din fiece stea, câte-un vârf de oţel / ca o baionetă ce-mpunge. // Fiece vorbă e o grenadă, / orice privire, fulmicoton. / Pândim pe Iisus la colţuri de stradă / şi-l frângem pe cruci de beton. // Şi-n metropolele mereu fumegânde / femeile noastre nasc prunci / pentru prânzul avioanelor flămânde / şi setea închisorilor adânci. (1944 – GyUlt, 128; v. şi Gândirea – serie nouă, Sibiu –, anul VI, nr. 3-4 / 1997, p. 42).

Balada a intrat în atenţia „gândiriştilor“, îndeosebi a lui Nichifor Crainic şi a lui Radu Gyr, încă dintre anii 1927 – 1930 (deoarece în baladă s-au conservat multe mituri fundamentale româneşti: în balada / legenda «Meşterul Manole» – mitul jertfei zidirii, în «Mioriţa» – mitul mioritic, ori, mai exact spus, mitul armonizării părţii în sacrul întreg cosmic etc.). Exploatarea resurselor eposului eroic românesc de către Radu Gyr îşi relevă prima rodire în volumul Plânge Strâmbă-Lemne, din 1927; în acest sens, Ov. S. Crohmălniceanu subliniază: «După cum anunţă titlul sunt puse să vorbească aici personajele basmelor noastre; ne întreţin pe rând: Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Muma Pădurii, Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos, Zmeul, Statu-Palmă, Alb şi Verde Împărat. Prin monologurile uriaşilor ajungem iar la o lirică a „voiniciei“, care simte nevoia unei violente cheltuiri de forţă fizică. Strâmbă-Lemne se laudă că a făcut „să trosnească“ viaţa, strângând-o în braţele lui (Chiot uriaş). Izvoarele unor atari puteri sunt anteice, căci gigantul, în momentele de cumpănă, răcneşte: Dar tu, pământ, m-ajută şi te crapă / Şi dă-mi din seva ta să beau o gură – / Să dau de-a rostogolul cerul greu, / Şi-un munte înşfăcând – cât nouă turle – / În frunte să-l ţintesc pe Dumnezeu, / Să tune patru zări, când o să urle ! („Geamăt de uriaş“). Poetul trăieşte existenţele înaintaşilor, comunicând cu ei în acelaşi duh al solului natal. Copil, a smălţuit cândva oale de lut, punându-şi în sunetul lor sufletul („Dacul“); pe vremea năvălirilor barbare, a oftat adânc, privind pustiirea ţării şi a scornit doina („Jupanul“); în chilia unei mănăstiri, a scris psalmi româneşti şi pentru asta a fost târât prin judecăţi şi zdrobit apoi pe roată („Călugărul“); la curţile boierilor olteni, a cântat sub cerdacuri, dar, fiindcă a făcut să plângă o doamnă, ascultându-l, soţul ei a pus să fie tras în ţeapă („Guzlarul“). Radu Gyr are mereu la îndemână metafora şi posedă  un talent de a versifica remarcabil. (…) …putem izola din Cerbul de lumină (1928), mai ales, excelentele momente lirice, cum e următorul care sugerează printr-o galopadă nebună insinuarea în suflet a unui sentiment neliniştitor: … Se sfâşia amurgul în pomii de mărgean. / Izbea în zare vântul de fier, ca un ciocan, / Şi se zbăteau arţarii aprinşi, ca să se stingă… // Atunci, luându-mi puşca şi roibul fără chingă, / pornii spre Olt în goană… De-aici, din stufărişuri, / mi se părea că Toamna mă cheamă cu tăişuri / de strigăte de lişiţi şi gemete de plopi… / … Din văgăuni, din mlaştini, din bălării, din gropi, / ieşea, adâncă, seara, vuind, ca o bulboană…» (Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 166 sq.; infra, sub sigla: CrohL, II).

Un rafinat expresionism – şi în metafore plasticizant-revelatorii rarisime – se remarcă şi în volumul Cununi uscate (1938), determinându-l pe criticul / istoricul literar Ov. S. Crohmălniceanu să mai noteze: «…metaforele „sublime“ sunt răspândite cu nemiluita: o cărăruie „unduieşte pe lângă vis“ şi „piere în fildeş“; crinii sunt „ciobani de borangic“; cârciumărese roşii ţin hanurile lor deschise pentru gângănii zvelte; crăiţele sfioase au „carne de madonă“; „amfore cu zări“ se răstoarnă peste un „ostrov de leneşe candori“; pomii, întinzând „aripe albe“, par „vulturi de cleştar“; în seara „roză“, luceferii, ca „păunii“, îi ciugulesc poetului din mâini. El e prin excelenţă seniorul acestui domeniu feeric: „Radu, cneazul gândacilor cereşti“, „Gyr – prinţul trist şi leneş, domnind prin busuioc“, „vătaf peste lăcuste şi lalele şi logofăt pe crinii de gheaţă şi topaz“. La sentimentul chtonic ne conduc adevărate orgii horticole.» (CrohL, II, 163). O etapă resurecţional-baladescă, dintre anii 1927 şi 1943, este cea „programatic-gândiristă“. Radu Gyr a încununat programul de la «Gândirea» privitor la revitalizarea speciei, a baladescului, în anul 1943, când a reuşit să publice, în ciuda vremurilor vitrege ale războiului, un celebru volum de Balade, structurat pentaciclic: Fuga Lupului, Cântece, Ţară, Mânăstiri şi Fântâna cu pandur. Potrivit credinţelor rămase în sfera Creştinismului Cosmic (M. Eliade), sufletul eliberat / descătuşat din „temniţa trupului pământesc“ se îndreaptă („călăuzit“ de făpturile psihopompe „specializate“ pe formele de relief spiritual românesc – Vidra Lătrătoare, în zona mătcii dunărene şi a câmpiei, Lupul pentru zonele deluros-muntoase etc.) din Matcă în Sacrul Munte / Cogaion, trece prin Gura de Rai („andreonul zalmoxian“), unde-i Creierul Muntelui, de-aici înălţându-se (graţie Bradului / Axis Mundi, ori păsărilor psihopompe, Măiastrele – Privighetoarea, Ciocârlia, Pajura etc.) în Lună (Sora Soarelui / Spuma Laptelui), pe faţa-i nevăzută, putându-se metamorfoza şi în Vârcolac (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p. 303). În poemul – ce dă titlul primului ciclu din volumul publicat de Radu Gyr în 1943 –, Fuga lupului, făptura mitică din steagul strămoşilor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Lupul, simbol al sufletului în traiectoria-i teluric-celestă, este surprins de poet în superb-expresioniste tonalităţi baladeşti: Muşcând paznicul, din cuşca lui, spre munte, / lupul ca o flacără-a ţâşnit… / Tremură pădurile pe frunte / cu inelul brumelor sfinţit. // Lunecă din bahnele ceţoase / miros vânăt de sălbăteciuni. / Vântul sur, pe labe somnoroase, / se târăşte ca o fiară prin solduni. // Lupul fuge. Zări îi cad în blană. / Crengile: arcane, şbilţuri, bice. / Brazii clatină albastra lor capcană, / din puhoaie îl stropesc alice. // Îndărăt, se surpă vremea cu lung vuiet / ca o stâncă prăbuşită. Jnepii fug. / Noaptea zornăie. Adâncurile suie. / Râpe-l beau. Şi piscurile-l sug. // Dar ajuns pe muşchiul vârfurilor aspre, / cerul viu îi curge pe spinare / şi văzduhul gâlgâind de astre / îl cuprinde-ntr-o lichidă-mbrăţişare. // Lângă lup se gudură zănoage, / feriga se bucură că-l simte, / vizuini flămânde şi bârloage / cu urechi ciulite-i sar ’nainte. // Părul ca o ceaţă grea pe spate / se sbârleşte de tăcere şi de veac. / Stâncile îi joacă-n ochi, mirate, / botul linge umbrele, buimac… // Stă pe muchea gresiilor crunte, / năucit de spaţiu şi de piatră. // Roşie şi rătăcind în munte, / luna vine din prăpastii, speriată. // Lupul muşcă, lacom, carnea lunii, / dinţii se împlântă şi sfâşie, / şi, rupând ca dintr-o pradă vie, / de pe bot îi curge sângele genunii. (GyB, 13 sq.). Sunt în acest ciclu şi alte capodopere ale baladescului: Corbea, Balada ghiocului cu moarte-n Ţarigrad, Răvaş de la Călugăreni, La Drăgăşani, odată, Balada trupului care s-a frânt pe roată, Fântâna cu Pandur, Domnul de Rouă, Balada fetei de la Jiu, Balada fratelui care-a murit de ciumă etc.

În ciclul secund, Cântece, autorul trece prin rafinăriile estetic-expresioniste motive din doine / balade româneşti (1. «Cucuruz cu frunza-n sus», 2. «Pasăre galbenă-n cioc», 3. «Cărăruie, cărăruie…», 4. «Ineluş-învârtecuş», 5. «Frunză, frunză de cucută», 6. «Bate vântul vinerea», 7. «De trei ori potcovii calul», 8. «Doi voinici trec peste Jii», 9. «Codrule», 10. «Sus, pe dealurile Cernii», 11. «Ziurel de ziuă», 12. «La poarta lui Ştefan-Vodă», 13. «Printre cimbru şi susai» etc.), purtând receptorul în cele mai ozonate sfere ale catharsis-ului: Ineluş-învârtecuş, / moarte, joc cu lunecuş, / în ce inelar căzuşi ? // Juvaerul tău de fum / toate le preschimbă-n scrum, / că podoaba-ţi de nălucă / pică-n deget şi-l usucă… // Ineluş-învârtecuş, / cu smaragdul jucăuş, / zâmbetele cu livezi / cum le stingi şi le-nnoptezi ? / Mâinile, de ce le-nchizi / sub un zarzăr cu omizi ? («4» / GyB, 39). Uneori, în reverberări „molcom-thanatic-eroice“, cu Jiul ca un fel de „autohton Styx“, împlântat – prin sacrele-i izvoare – în baza Cogaionului: Jos în vad, la răgălii, / doi voinici trec peste Jii. // Unul cântă dor de ducă / pe-un cârlan ca o nălucă, / alb ca viscolele lunii, / alb ca-n Joia Mare prunii… // Altul tace – şi pe faţă, / îi stă gândul ca o ceaţă. / Tace şi-n frunzar se stinge, / pe un murg ca de funinge. // Jos, în vad, la răgălii, / doi voinici trec peste Jii. // Cântă unul. Luncă lină, / miruie-mi-l cu sulfină. / Crengile, miresele, / peste doru-i ţese-le. / Noaptea cu poenele, / graurii cu penele, / să-i sfinţească genele. // Tace altul. Şi cum tace, / gem, în calea lui, răstoace. / Unde-i calcă murgul, pune / numai somn şi uscăciune. / Iarba sfârâie, întoarsă, / frunza stă cu pleoapa arsă. // Jos, în vad, la răgălii, / doi voinici trec peste Jii. // Unul cântă… Ce zăpadă / i-nfloreşte-n trup livadă ? / Care stea în piept îi cântă ? / Ce grădini îl vor la nuntă ? / Care-amieze pădureţe / mi-l aşteaptă să-l răsfeţe ? / Haiduceşte,-mpărăteşte, / viaţa lui cu cerbi goneşte. // Cântă. Şi cu el în zare / merg grădinile călare. // Altul tace. Merge, unde ? / Către ce vâltori rotunde ? / Care noaptea mi-l înghite / cu tristeţile-otrăvite ? / Care joagăre ca fierea / vor să-i ronţăie tăcerea ?… // (…) / Unul tace, altul cântă, / şi cum trec şi-n zări se-mplântă, / luna prin zăvoi se pierde / ca o şea de aur verde. («8» / GyB, 47 sq.). În ciclul al treilea, Ţara, «vechi tărâm cu doine legănate, / unde Corbea putrezea în ocne joase, / între vipere ca bârnele de groase / şi-ntre broaştele cât ploştile umflate…», cu «iezăre cu funduri de vioară, / peste gresii, peste zale de bicaz», cu apele în «chiote albastre de pandur», dând «buzna-n dimineţi / cu spinări sbârlite de mistreţi / şi lichide vulpi de aur pur», cu suiş de «rai pe un picior de plai, / ca să vină heruvimi să-şi moaie-n rouă / nufărul călcâiului bălai», cu munţii arzându-şi «rărunchii în uzină», cu «codri-adânci şi câmpul cu tarlale», ducându-se pe căi ferate, la oraşe, «ca să lingă cerul, cu furnale, / pântec de cuptoare să îngroaşe», cu toamnă-visterie a ţăndărilor «din viori de chihlimbar», lăsându-te să calci «peste brăţări şi-aurărie», să mergi «prin curcubeie şi prin jar», căci «meri de purpură se scutură de stele / şi Brumar miroase-a ţuică şi-a podgorii», cu «umbra zimbrului din fum de leaturi», în Ţara, unde «horbote-au suflat pe zări de miere / mânăstiri de crin şi de topaz», într-un profund patriotism, suntem întâmpinaţi de „icoane“ de Dac, aprinzându-şi nestemata „în limpezimile zborului de săgeţi“ («Dacul» – GyB, 73), de Descălecător, „pornind la vânătoare“ când soarele i s-a părut «un cap de zimbru» (Descălecătorul – GyB, 75), de Ctitor-de-Mânăstiri, de Tipăritor-de-Bucoavne, de Zidar-de-Argeş, de Cronicar, de Moţ, ori de icoanele Domnilor / „regilor“ fundamentali ai Daciei Nord-Dunărene: Basarab, Ţepeş, întruchipare a înaltului spirit justiţiar românesc peste ultima jumătate de mileniu (cf. Ţepeş – GyB, 81), Ştefan cel Mare, Ioan Vodă ş. a., de icoanele sfinţilor-cărturari: Popa Ion Românu de Sâmpetru, Şincai, Mureşan ş. a. (cf. GyB, 79 – 110). În ciclul al patrulea, cinci balade sunt dedicate următoarelor mânăstiri fundamentale româneşti din salba carpatin-cogaionică: Tismana, Cozia, Frăsinei, Arnota şi Mânăstirea-dintr-un-Lemn. Autohtonismul resurecţional-baladesc-gândirist a culminat în anul 1943, în cel de-al cincilea ciclu, Fântâna cu Pandur, unde, mai întâi, protagonistul ia întruchiparea puterii unui Zalmoxis, alăptat de ursoaică, aşa cum este surprins şi într-o celebră statuetă cogaionică aparţinând culturii Turdaş-Vincea (cf. Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I – Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor, Timişoara, Editura Aethicus, 2001, p. 200 sq.): Şase ani am supt la maică / şi-un alt an la o ursoaică. // Foaie verde a cucutii, / alţi opt ani am supt din butii / vin cu sânge de vultur, / să-mi stea fruntea în azur, / vin cu sânge gros de lup, / să-mi sbârlească pânda-n trup. // Frâng, pe după gât, un trunchi, / şi-mi dă codrul în genunchi. / În frigare coc jivine, / chem răstoacele cu mine. / Umbra 'naltă prin sloduni / mi-o ling peşteri şi furtuni. / Birui râpele la trântă, / munţii mă poftesc la nuntă. / Beau din ploscă zarea-ntreagă, / îndes luna în dăsagă. / Cu ţurcana, ţurcă vie, / Svârlu-n rai la Sân-Ilie. // Cântul meu în rotocoale / vâjâe şi dă târcoale. / Suflu cer peste voroave, / din luceferi fac potcoave, / că în grajdurile mele / roibii-s potcoviţi cu stele / şi ocale mari de vise, / pentru drumurile-nchise. // Noaptea, dorm pe-un braţ de joarde / lângă sufletul ce arde. / Şi prin somnul cu poiene / ies, din lacuri, Sânziene. / Vin, uitându-şi apele, / să-mi sărute pleoapele / şi să-mi dea comorile: / umerii cu zorile, / ochii cu livezile, / sânii cu zăpezile, / gura cu mărgelele, / coapsele cu stelele… («Vlagă», GyB, 135 sq.; slodun s.m. = gorun / stejar brumăriu – Quercus pedunculiflora). Sunt în acest ciclu şi alte capodopere ale baladescului gyrian: Corbea, Balada ghiocului cu moarte-n Ţarigrad, Răvaş de la Călugăreni, La Drăgăşani, odată, Balada trupului care s-a frânt pe roată, Fântâna cu Pandur, Domnul de Rouă, Balada fetei de la Jiu, Balada fratelui care-a murit de ciumă etc. În ciuda sorţii ce a fost extrem de vitregă cu poetul, în ciuda torturilor îndurate de poet în temniţele comunismului, dar şi în ultima instanţă a istoriei (literare), se dovedeşte că adevărata poezie a lui Radu Gyr a fost neîncătuşabilă şi tot aşa rămânea-va prin vremuiri.