Inlantuiri

Interesant cum se leagă uneori evenimentele între ele! Mă refer la cele de bun augur şi nu la cele rele, care se leagă deobicei după principiul conform căruia o nenorocire nu vine niciodată singură, dar asta este explicabil printr-un alt principiu, mai complicat. Acum, trebuie să spun ce anume se leagă atât de frumos că merită să fie relatat.

În urmă cu câtva timp, am aflat dintr-o carte despre existenţa altei cărţi. Prima se intitulează „De la coroana regală la Cercul polar” şi este o antologie realizată de Dan C. Mihăilescu. Sunt culese aici extrase din memoriile Reginei Maria, Martha Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu, Alice Voinescu, dar şi Elizabeta Rizea din Nucşoara şi Aniţa Nandriş-Cudla. Interesul pentru cea de a doua mi-a fost stimulat de capitolul dedicat Mariei Cantacuzino-Enescu, pentru că despre ea citisem cel mai puţin până acum, deci ştiam cel mai puţin.

Cartea se numeşte „Umbre şi lumini – Memoriile unei prinţese moldave”, iar textul este mai mult decât atrăgător; este incitant.

Autoarea s-a născut în 1879, ca descendentă a familiilor Rosetti, Negri şi Jora. Despre familia Rosetti nu este cazul să scriu, fiind bine-cunoscută. Din familia Negri îl amintesc doar pe Costachi Negri, născut la Iaşi în 1812, om politic, diplomat, scriitor, apropiat de-al domnitorului Al. I. Cuza. Din familia Jora, cel mai cunoscut este Mihail, născut la Roman în 1871. Compozitor, dirijor, academician etc. este creatorul liedului şi al baletului românesc modern. Maria s-a numit Cantacuzino după numele primului soţ, Mihail G. Cantacuzino, fiul cel mare al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, şeful conservatorilor, prim-ministru etc. Este plină istoria României de membrii ai acestei familii. Până să se stabilească la Paris împreună cu cel de al doilea soţ, nimeni altul decât George Enescu, a trăit în România, printre cele mai reprezentative personalităţi intelectuale şi politice ale ţării. A fost prietenă cu filozoful Nae Ionescu. Bineînţeles că, la Paris, clasa intelectuală a contactelor ei nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut. După moartea lui George Enescu s-a mutat în Elveţia, unde a murit în 1968. Rămăşiţele pământeşti i-au fost aduse la Paris, alături de cele ale lui George Enescu, în cimitirul Père Lachaise.

Memoriile , intitulate „Souvenirs d’une Princesse Moldave”, şi le-a redactat la Paris în limba franceză, între 1950 şi 1953. Detaşarea de ţară i-a acutizat analiza logică şi a determinat-o să judece detaşat şi obiectiv pe cât posibil faptele şi mentalităţile celor pe care i-a cunoscut, cu rudele fiind chiar mai critică decât faţă de străini. Mă gândeam că memoriile ei, alături de alte câteva similare, ar putea înlocui foarte bine orice carte de istorie scrisă „după ureche” (plecată mai mult sau mai puţin într-o anume direcţie). De parti pris nu poate fi suspectată, fiindcă îşi judecă rudele cu maximă severitate.

Bineînţeles că mi-am propus să-mi procur cartea. Am căutat-o prin librării, biblioteci, pe Internet, ……, nimic! Am prins un fir cu ajutorul doamnei Elena Bulai, traducătoarea cărţii din franceză în română, care mi-a indicat o librărie din Bacău, unde aş putea să găsesc cartea. De la distanţă, nici identificarea librăriei nu a fost uşoară. În plus, librăria nu au vrut să-mi trimită volumul prin poştă, dar mi-a oferit numărul de telefon al Editurii „Aristarc” din Oneşti, care a scos cartea. Ştiam numele editurii din cartea domnului Dan C. Mihăilescu, dar nu reuşisem să aflu mai multe despre ea nicicum. Şi iarăşi reflectam eu în mintea mea la cât de pline sunt librăriile cu cărţi inutile – unele chiar dăunătore – în timp ce o carte cu adevărat instructivă este parcă intenţionat marginalizată.

Acum, însă, sunt fericit cu promisiunea editurii că, în câteva zile, voi primi cartea mult dorită. Înlănţuirea despre care vorbeam la început nu se opreşte aici. La Muzeul de Artă Braşov a avut loc vernisajul expoziţiei de artă plastică intitulat „Legături de sânge / In the Blood”.

Ce legătură are expoziţia cu tot ce am scris până aici şi despre ce fel de legătură de sânge este vorba? Expoziţia este centrată pe lucrările lui George Matei Cantacuzino (1899–1960) şi este organizată de către Ilinca Rowell-Cantacuzino, nepoata sa. Impresionant este faptul că Ilinca nu l-a întâlnit vreodată pe bunicul său. Ea s-a născut, a crescut şi trăieşte în Anglia. Interesul pentru realizările bunicului i-a fost stimulat de către bunica ei, Sanda Cantacuzino, născută Ştirbei (un alt nume mare pentru români). Acum, ar trebui să apun ceva despre acest George Matei Cantacuzino.

Este cunoscut mai mult ca arhitect, deşi el a fost şi scriitor, ca să mai vorbesc despre pasiunea pentru pictură, care a făcut posibilă această expoziţie. Tablourile bunicului, alături de evocările bunicii, au fost probabil elementele concrete ce i-au marcat nepoatei copilăria şi i-au inoculat dorinţa de a-i repune în valoare opera. Dintre lucrările de arhitectură ce pot fi încă admirate şi azi, se remarcă blocurile Kretzulescu din Piaţa Amzei şi cel din Dionisie Lupu (colţ cu Cosmonauţilor), Palatul Băncii Chrissoveloni (Actuala Bancă de Investiţii de pe strada Lipscani 8), toate din Bucureşti, hotelul Rex de la Mamaia (împreună cu arhitectul Vasile Arion), Ansamblul de la Eforie, Casa de cură de la Olăneşti şi multe altele, în Bucureşti şi răspândite prin ţară, deşi poate că nu ar trebui uitate lucrările de restaurare le la palatul de la Mogoşoaia, solicitate de Marta Bibescu pe când arhitectul avea doar douăzeci de ani.

A fost profesor de arhitectură şi a scris numeroase cărţi de specialitate, publicate în ţară şi în străinătate. Deşi se născuse la Viena, unde tatăl său era secretar al misiunii române, şi-a făcut studiile la Viena, Bucureşti şi Paris şi a funcţionat până în 1957 în Bucureşti, se considera ieşean, părinţii săi având moşia la Hoiseşti, lângă Iaşi. Îndrăgostit de Moldova, unde îşi petrecea vacanţele, a scris mai multe note de călătorie, memorii, etc. (Izvoare şi popasuri”, „Pătrar de veghe”, şi altele)

Pentru contribuţia sa adusă culturii române este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare, pe care îi efectuează la Aiud şi la Canal între 1948 şi 1953. După eliberare, mai lucrează câţiva ani în Bucureşti la Direcţia Monumente Istorice, timp în care restaurează câteva ctitorii din nordul Moldovei, iar din 1956 se retrage la Iaşi. Aici, la solicitarea expresă a mitropolitului, realizează pavilioanele ansamblului arhitectural al Palatului Mitropoliei din Iaşi. Interesant este că, din cauza „dosarului” nu a putut fi plătit oficial, ci „din resursele proprii” ale comanditarului.

Astăzi, demn de laudă este efortul nepoatei sale, cu atât mai preţios cu cât majoritatea românilor ce ajung în străinătate se grăbesc să-şi şteargă originile. Nu comentez mentalitatea lor, care nu este decât o dovadă de incultură. Cantacuzinii, ca şi alţi succesori ai fanarioţilor se simţeau jigniţi cu acest cuvânt, ei considerându-se români. G.M. Cantacuzino, spre exemplu, la 18 ani, a intrat voluntar în armata română şi a participat la operaţiile militare din Primul Război Mondial. Cât despre originile lor mai mult sau mai puţin îndepărtate, aveau motive de mândrie pentru contribuţia adusă lumii prin cultura lor.

. . . .

Am primit cartea. Aşteptările nu mi-au fost înşelate. Dimpotrivă! Chiar avem nevoie de ceva mai mult decât s-a publicat până acum, iar acel ceva nu putea fi decât autentic, sincer şi scris cu simţire. Este ceea ce a făcut Maria Cantacuzino-Enescu şi a zăcut o jumătate de secol ca manuscris în limba franceză, până când cineva să „îndrăznească” să-l traducă în limba celor cărora le era adresat. Nu are pretenţii literare şi chiar precizează acest lucru în paragraful intitulat „Butade… ale unei povestitoare care nu vrea să „pozeze” în scriitoare”. Şi totuşi, scrie foarte frumos şi cu o neasemuită sensibilitate, asociată cu o deosebită ascuţime critică, cu atât mai dură când vorbeşte despre cei apropiaţi ei. Nu ştiu cum sună în franceză manuscrisul autobiografic, dar traducerea este mai mult decât convingătoare. Desigur, putem fi de acord sau nu cu opiniile, gesturile, deciziile eroilor cărţii şi în primul rând ale autoarei însăşi. Suntem liberi s-o facem; este dreptul nostru constituţional, iar autoarea ne oferă nenumărate posibilităţi în această privinţă, pentru că îşi etalează viaţa şi opiniile cu o sinceritate dezarmantă.

Dacă stau să mă gândesc acum, persoanele pe care le cunosc eu în mod direct sau prin scrisul lor, deşi ar avea de spus jenant de puţin în comparaţie cu Maria Cantacuzino-Enescu, nu reuşesc s-o facă nici măcar cu a zecea parte din sinceritatea ei. Cât despre opinii, pe unele dintre ele, ea însăşi, autoarea, şi le schimbă pe parcursul vieţii, ceea ce este cât se poate de firesc, de unde rezultă că noi nici nu am putea fi de acord cu ambele variante în acelaşi timp.

Îmi amintesc de Petre Ţuţea, care spunea că „Cine până la vârsta de 28-30 de ani nu e de stânga înseamnă că n-are inimă. Dar dacă peste 30 de ani, rămâne cu aceleaşi concepţii, înseamnă că e cretin”. Maria Cantacuzino este o prinţesă, aşa că exprimarea ei este mai puţin dură, dar nu mai departe de adevăr. În plus, experienţa ei de viaţă este incomparabil mai complexă. Puţini oameni au trăit între extreme cu un ecart atât de mare şi cu o trăire atât de intensă. Chiar în perioada ei de glorie, persoane care au cunoscut-o bine au evidenţiat caracterul ei puternic. Regina Maria: „Maruca Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele; (…) Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei.” Şi dacă îşi susţinea ideile în faţa reginei, este de presupus că nu şi le-a schimbat doar pentru ca să ne facă pe plac nouă, unor bieţi cititori.

Alice Voinescu, o altă doamnă a României, a cărei cultură ar crea dificultăţi plenului Uniunii Scriitorilor din zilele noastre şi care, la 66 de ani a fost condamnată să facă închisoare şi un umilitor domiciliu forţat pentru că, la expulzarea regelui Mihai, a spus că o ţară care îşi renegă trecutul nu are viitor: ”Maruca – o revelaţie de simţire şi gândire înaltă, directă, bogată, autentică. Ea e făcută pe o măsură mare. Asta trebuie să îl şi fi atras pe Enescu. (…) Scrie splendid, fiindcă scrie cu sufletul.” Este cred suficient pentru a-i caracteriza personalitatea şi nu cred să mai fie necesar să adaug ceva, doar că, dacă prezenţa marilor personalităţi m-ar intimida, lectura gândurilor lor aşternute pe hârtie este tot ce îmi doresc în materie de lectură.

Am insistat şi cu alte ocazii asupra superiorităţii memorialisticii, tocmai datorită asumării de către autor a ideilor sale. Cum nimeni nu poate spune ceva ce nu a gândit – chiar dacă ideea nu-i aparţine, dar şi-a însuşit-o – într-un roman autorul nu face altceva decât să înlocuiască persoana întâia singular cu a treia şi să-şi atribuie propria-i concepţie altcuiva. Este o primă dovadă de laşitate şi nu îmi propun acum să intru în detalii. Există, ce-i drept şi romane de ficţiune bune, dar ele sunt extrem de rare. Mă gândesc la „Împăratul muştelor” sau „Ferma animalelor”, spre exemplu, nu pentru că ar fi neapărat cele mai bune, dar acestea îmi vine în minte în acest moment. Personal nu am cunoscut vreun autor de această talie şi nici nu cunosc vreo scriere în limba română la acest nivel. Atunci când autorul dezvoltă o idee abstractă, la care evident că nu a participat în mod direct, dar i-a fost sugerată din viaţă, sau mai exact viaţa a declanşat în mintea sa un proces de gândire, atunci avem de-a face cu un eseu. Termenul este cu totul impropriu, fiindcă nu este o încercare. Eventual, putem împrumuta interpretarea din jocul de rugbi, unde eseu este o încercare reuşită, adică finalizată. Probabil că termenul vine din ştiinţă şi vrea să spună că textul nu dă un răspuns definitiv şi fără echivoc problemei ridicate, că este doar o variantă posibilă, o ipoteză de lucru, lăsând loc şi altor discuţii pe acel subiect. Departe însă intenţia de a-l subestima. Cum subiectul este adesea mai dificil, oamenii de litere plasează eseul la periferia literaturii – aşa cum o înţeleg ei – poate-poate textul respectiv va fi încadrat în al domeniu, deşi este una dintre formele superioare de gândire, aş zice chiar filozofice, dacă acest cuvânt nu ar fi deja compromis.

În memorialistica adevărată, singura condiţie este sinceritatea. Dacă cineva şi-ar descrie sentimentele ce-l stăpânesc atunci când traversează strada, mai-mai că ar intra în literatură. Dacă însă încearcă să ne spună că tocmai atunci se gândea cum să salveze România din ghearele nu-ştiu-cui, sau că însăşi traversarea străzii în văzul lumii era forma lui de rezistenţă, atunci înseamnă că am intrat în lumea reală, fiindcă este ridicol de mare numărul cărţilor deja scrise astfel.

Îmi fuge acum gândul la antologia lui Dan C. Mihăilescu, cea care a declanşat şirul acestor înlănţuiri, mai exact la autoarele acelor memorii şi în special la cele ce au avut de suferit de pe urma persecuţiilor comuniste. Nu vreau acum să fac nici o referire la comunism şi la nici un fel de politică. Mă refer la suferinţă ca atare, indiferent de conjunctură. Toate aceste eroine şi-au păstrat demnitatea, în ciuda umilinţelor la care erau supuse, umilinţe ce erau cu atât mai mari cu cât rezistenţa lor era mai îndârjită. Asemenea memorii sunt rareori citite şi aproape niciodată de către cei ce ar avea cea mai mare nevoie s-o facă. De ce? Probabil pentru că, în mod inconştient, cititorii simt diferenţa de caracter dintre autor şi ei înşişi. La polul opus găsesc unele romane ruseşti, în special ale lui Dostoievschi. La el, eroii sunt în general persoane decăzute, ce nu fac altceva decât să decadă şi mai mult. Talentul autorului se evidenţiază prin profunzimea analizei psihologice. Deciziile eroului devin astfel aproape fireşti, slăbiciunile lui sunt omeneşti, iar cititorul se lasă cucerit fiindcă este în firea noastră să luăm întotdeauna apărarea celui mai slab, mai ales că – Doamne fereşte! – s-ar putea să ajungem şi noi într-o situaţie similară. Ba, către sfârşitul romanelor, pentru ca tortul (sau coliva) să aibă şi o bomboană deasupra, unele personaje dobândesc chiar şi un soi de demnitate, adică ceea ce nu au avut niciodată. Ideea este falsă, pentru că asemenea tipuri umane nu-şi caută salvarea în gândirea abstractă. Ei îşi caută „colegi de suferinţă” şi, cel mai adesea, se asociază în vederea înfăptuirii altor acte încă mai reprobabile decât cele ce i-au adus în situaţia în care se află. Nici vorbă de demnitate. Pe aceasta pot cel mult s-o piardă, dacă au avut-o cândva – evident în cantitate prea mică – dacă au fost educaţi în acest sens, dacă o au în sânge, nici vorbă s-o dobândească fără motiv.
În lumea reală, oamenii mici rămân mici şi încearcă întotdeauna să-şi rezolve problemele în stilul lor. Cu toate acestea, asemenea romane au devenit celebre şi sunt citite cu sufletul la gură de către milioane de cititori, indiferent de epocă şi continent. În schimb, suferinţele reale ale unor oameni adevăraţi prezintă cu mult mai puţin interes, probabil tocmai pentru că noi, oameni obişnuiţi, simţim că nu ne-am putea ridica la înălţimea eroilor, că nu avem forţa morală s-o facem şi că, în fond, trebuie să recunoaştem că deja am ratat câteva momente în care am dovedit contrariul. O vom face de-acum încolo? O şansă pentru ca visul să devină realitate ar fi să începem de îndată lectura memoriilor celor de la care putem afla cum să ajungi să te stimezi pe tine însuţi. Vis dostoievschian ? Şi dacă tot am vorbit despre ruşi, iată un gând ce-mi bântuie mintea de câteva zile:

Berdeaiev (1874-1948) şi-a scris cea mai mare parte a lucrărilor în străinătate, după ce a fost expulzat din fostul URSS în 1922, deoarece ideile sale filozofico-religioase nu erau pe placul noii conduceri. Până aici nimic deosebit. Partea interesantă urmează: înainte de a muri şi-a trimis la Moscova întreaga documentaţie ce-i servise la fundamentarea teoriilor sale filozofice. De ce tocmai la Moscova, cea care îl izgonise? Se întâmpla în plină perioadă stalinistă şi nu exista nici un semn că ceva se va schimba într-un viitor apropiat. E drept că tot el afirmase, încă din 1911, adică la puţin timp după revoluţia din 1905, că bolşevismul va învinge în Rusia în mai puţin de 10 ani, dar că nu va dura mai mult de trei generaţii. Nu trecuse bine însă nici măcar o generaţie. Să nu-mi spuneţi că motivul încredinţării Moscovei arhivei la care el trudise o viaţă a fost unul patriotic sau alte bazaconii de genul acesta. A fost doar clarviziune. Ca orice om, dorea ca munca lui de-o viaţă să nu se risipească. În Occident, existau multe şanse ca hârtiile sale să ajungă la coşul de gunoi. Rusia însă ştie să-şi păstreze valorile şi să le valorifice la momentul oportun. Poate că Stalin nici nu a aflat de isprava lui Berdeaiev. Funcţionarii lui, însă, şi-au făcut datoria, fiindcă ei ştiau că Rusia îşi urmează drumul ei indiferent de regimul politic şi conducătorii ei ocazionali. Să fie asta datorată faptului că Rusia este mare? Sau, poate, este vorba despre cultură? Într-adevăr, politica este efemeră; doar cultura dăinuie. Atunci când e! Şi dacă mai şi dăinuie, atunci se leagă cu tradiţia, cu condiţia să existe şi cineva care s-o servească.