Încolăcirile cultice şi descolăcirile mitice ale şarpelui

Puţine vietăţi ale pământului pot sta alături de şarpe în ceea ce priveşte importanţa cu care a fost investit de om şi în ceea ce priveşte rolul care i-a fost atribuit la alcătuirea legendelor şi miturilor. Iar legendele şi miturile, după cum se ştie, reprezintă însăşi temelia întregii culturi…

Prin ce anume s-a impus şarpele în atenţia omului? Multe ar fi de spus în legătură cu acest subiect, dar pentru o mai lesnicioasă înţelegere, trebuie să ne eliberăm de prejudecăţile datorate şarpelui edenic. Fără acest balast care apasă asupra judecăţilor noastre, vom constata că, în pofida blestemului divin, şarpele nu este nici mai rău, nici mai respingător ca alte lighioane. Dimpotrivă, dacã luăm aminte la proverbiala lui viclenie şi la capacitatea lui de a-şi hipnotiza prada, atunci şarpele devine fascinant de interesant, încât nu ne mai miră amestecul de teamă superstiţioasă şi de atracţie irezistibilă cu care omul arhaic a privit târâtoarele în general, şarpele în special.

Cu certitudine că, în mod aproape instinctiv, la formarea acestei percepţii despre şarpe au contribuit şi alte elemente :

a)Reptilele, asemeni unor specii de peşti, au o vârstă impresionant de mare. Ori, vârsta impune respect, poate chiar veneraţie;

b)În lunga sa existenţă, şarpele a dobândit formidabile însuşiri de adaptare pe uscat şi în apă. Pentru şarpe nu există practic locuri neprielnice de viaţă: la munte, la şes, în grote, mlaştini şi în deşerturile aride, pe sol, la subsol, în apă şi în copaci, pretutindeni şerpii se simt acasă, se înmulţesc şi supravieţuiesc deseori în condiţii de-a dreptul miraculoase.

Ca în multe alte cazuri, cel mai mare vrăjmaş al şarpelui este omul şi produsul acestuia – civilizaţia, duşmani atât de redutabili, încât şerpii dau mereu îndărăt din habitatul lor, înainte de-a putea să-şi verse veninul în călcâiul agresorilor. Mai mult, puternic stimulate de însuşirile niţel misterioase ale şerpilor, miturile unor popoare i-au înzestrat chiar cu capacitatea de-a zbura;

c)Şerpii sunt fiinţe chtoniene în cel mai deplin sens al cuvântului. Lipiţi de pământ cu întregul lor corp, perfect adaptat pentru a-i desluşi toate asperităţile şi pentru a se alimenta cu energie, şerpii şi-au dovedit în decursul mileniilor uluitoarele lor abilităţi de deplasare, orientare şi capturare a prăzii.

*

Aşa cum menţionează Alexandru Babeş în Drama religioasã a omului, există doi termeni (ambii foarte vechi), aflaţi în strânsă legătură cu noţiunea de şarpe: Cuvântul lavah, de origine arabă, semnifică a (se) descolăci, a (se) târî, iar seraph înseamnă şarpe. Din rădăcina lavah se presupune că s-a format cuvântul leviathan ce-l desemnează pe monstrul marin, ca şi cel de levit (preot). În mod cert că de la seraph s-a pornit pentru a desemna spiritele înaripate numite serafimi.

Alexandru Babeş este de părere că la paleoevrei cultul şarpelui este anterior cultului lui Iahve, Cel care la început a luat forma hiperbolizată a furtunii. De altminteri, ne convingem cu uşurinţă de acest adevăr, dacă parcurgem anumite paragrafe şi pagini din scrierile vechitestamentare. Astfel, Iahve dialoghează cu prietenul Său Moise cu un glas de tunet, mâniile Sale sunt pustiitoare aidoma dezlănţuirilor naturii, iar ieşirea evreilor din Egiptul faraonic n-ar fi fost posibilă fără intervenţia Sa directă sub înfăţişarea unor elemente, ce te duc cu gândul la turbioane, respectiv la catastrofale învârtejări asemeni unor balauri ai deşerturilor – noaptea un stâlp de foc, ziua un nor proteguitor.

Să mai precizăm că gestul şarpelui din Grădina Edenului a contribuit nu doar la prăbuşirea omului în pulberea drumului, ci şi la realizarea primei legături între universul moral şi cel al cunoaşterii umane.

*

Motivul şarpelui este aproape nelipsit în mitologiile popoarelor. Astfel, la vechii greci, sufletul despărţit de trup era imaginat fie printr-o pasăre – animal prin excelenţă al cerului, fie printr-un şarpe – animal prin excelenţă al pământului. Din cele mai vechi timpuri, grecii erau convinşi că sufletul apare din pământ şi se întoarce sub forma şarpelui tot în pământ. Această credinţă încă era prezentă la greci în ultima perioadă a Antichităţii, după cum citim în Porphyrios, discipolul lui Plotin. La moartea marelui filosof neoplatonician, ne încredinţează Porphyrios, de sub patul celui ce-şi dădea sufletul a ieşit un şarpe, care a străbătut camera mortuară şi apoi s-a strecurat într-o gaură din zid.

Întâlnim motivul subtil al şarpelui atât la daci – flamura lor de luptă era un balaur cu cap de lup şi trup de şarpe (N.B.Toate poveştile noastre sunt doldora de balauri!), cât şi în reprezentările zoomorfe ale altor popoare, cu o contribuţie esenţială la dezvoltarea culturii universale: în culturile precolumbiene ale Americii, sub înfăţişarea şarpelui Kundalini al indienilor, precum şi în dversele reprezentări ale dragonului chinezesc.