Floarea darurilor şi florile sale alese

Fecioara Maria

MARIA, în limba protodacă înseamnă: Cea aleasă, Cea binecuvântată, Cea credincioasă, Cea dorită, Cea frumoasă, Cea iubitoare, Cea înţeleaptă, Cea strălucitoare, Crăiasă, Regină, Împărăteasă. MARIA este sinonimul Frumuseţii, al Purităţii, al Dorului, al Bunătăţii, al Dăruirii, al Fecioriei. MARIA Fecioara înseamnă castitatea absolută, desăvârşirea spirituală, Pururea Fecioara.

MARIA este singurul nume consubstanţial cu Fecioara, cu puritatea, cu desăvârşirea.  De aceea Dumnezeu l-a ales dintre toate numele mari şi frumoase: Ana (Doamnă, Milă), Anastasia (Înviere), Angela (Înger), Benedicta (Binecuvântare), Casiana (Ana cea aleasă, cea distinsă), Daciana (cea care posedă puterea, măreţia), Diana (divina, lumina), Ecaterina (purtătoare de coroană), Elena (strălucirea soarelui), Elisabeta (perfecţiune, desăvârşire), Filofteia (iubitoare de Dumnezeu), Paraskeva (Sfânta Vineri), Sânziana (Cea frumoasă), Teodora (dorul după Dumnezeu, darul lui Dumnezeu), Veronica (purtătoare de victorie), Zamfira (Safirul de mare preţ), etc.

MARIA, la protodaci era complimentul pentru o Femeie frumoasă, pentru o Femeie dragă, înlocuind deseori expresia „Draga mea” cu „Maria mea”. MARIA, înveşmântată cu mireasma virtuţiilor cereşti, înseamnă pur şi simplu Frumuseţea iubirii, unde razele sufletului Ei dumnezeesc, respiră de atâta frumuseţe, surâzând angelic tuturor oamenilor frumoşi, binevoitori şi credincioşi. Credinţa şi Nădejdea MARIEI sunt sentimentele intimităţii Ei divine, care se preling statornic din lumina veşnicului Soare-Fiu-HRISTOS, cuminecându-ne în fiecare clipă cu vinul extazului în faţa minunilor Sale.

MARIA e Cântul, care încântă întreaga Cântare a Cântărilor, topind sufletele noastre în culorile mirifice ale bucuriei. Deseori simţim cum lumina dorului Ei pătrunde înăuntrul inimilor şi auzim cum suspină diafan şi repetat cântul. MARIA  e cântec şi mărturisire totodată. Cântă şi mărturiseşte dragoste Ei pentru Cer şi Pământ, pentru iubire şi suferinţă, ca o revărsare a desfătării paradisiace, peste însoritele gânduri, înflorite în CUVÂNTUL Mângâierii, ce cântă Taina Învierii.

MARIA, prin încrederea deplină în Dumnezeu a urcat Suişul divin, ajungând să cunoască Frumuseţea absolută a CREATORUULUI, şi-a spălat inima în aurul topit al rugii, licărind apoi adieri peste tărâmul nesfârşit al iertării. MARIA în rugăciune şi adevăr, în dragostea pentru frumos s-a reînrădăcinat în esenţa trăirii supreme a dumnezeirii, înmugurindu-i frumoasele cuvinte, cuibărite în lacrimile bucuriei.

MARIA a purtat Chipul dumnezeiesc pe pământ îndumnezeind oamenii. Privirea Ei tivită cu petale şi aurori tresaltă pe aripa liniştii albe Florile îşi mângăie petalele în mireasma sufletului Ei, care le presară roua nopţii pe frunţile diamantine. Printre Flori, Umbra Ei albă le brodează frumuseţea cu primele raze de soare îngemănate-n scânteieri. Îşi caută sufletu-n corola de flori, acolo, unde lumina-I dorinţă de zbor. Pe cerul înstelat, unde temeri nu sânt, Chipul Ei împărătesc şi curat ca lacrimile lumii de flori,  urcă mereu, seară de seară umplând necuprinsul zărilor cu taina Ei ce curge în râuri de lumină. Pe pământ, Regina milosârdă a izbăvirii a ars de dor în Rugul nestins al iubirii. Cuprinsă de această vâlvătaie sufletul i s-a revărsat în cascade tulburătoare risipăindu-se în statornice prietenii cu cei aleşi ai Preamăritului Fiu. S-a micşorat în sine, pentru a se mări în Cel ce este însăşi Dragostea. În sufletul Ei, lumina Arhanghelului Gavriil, pe care o visase şi o dorise atâta, se revarsă de atunci primenindu-şi frumuseţea şi dorul şi durerea şi fericirea. Cugetul i s-a aşezat în liniştea ce deschide potirul de gând, ca un cer nou, ca o catapeteasmă a Crucii, ce picură în candela sufletului o lumină roditoare, izbăvitoare şi mântuitoare. Şi totuşi, în Poiana Dorului Ei se zăresc parcă o FLOARE ALBĂ şi-o Frunte însângerată. Stropii de sânge ai Fiului drag îi lucesc în lacrimi ca rubinele unei Coroane scumpe.

MARIA este VIAŢA ei şi Destinul Daciei noastre. MARIA e numele sfânt şi suprem al cinstirii. DACOROMÂNIA este Naţiunea Ei, în care MARIA FECIOARA e cea mai presus cinstită şi mai preamărită. Slăvită fii în veci a noastră Crăiasă!

MARIA BRÂNCOVEANU

Maria Brâncoveanu s-a născut în familia postelnicului Neagoe, fiul lui Vodă Antonie din Popeşti (1669-1672), o familie bogată în copii (şapte) şi avere. Maria era o tânără jupâniţă frumoasă, distinsă şi bine educată. A avut norocul unei căsnicii princiare, cu destoinicul boier Constantin Brâncoveanu, paharnicul unchiului Vodă, care a avut un cuvânt hotărâtor în această căsătorie (în 1674) şi care s-a derulat între extaz şi agonie, cu ani de belşug, de pace, de mărire, de jale, de suferinţă şi de jertfă. A fost o familie creştină binecuvântată de Dumnezeu cu 11 copii; 4 băieţi şi 7 fete, vlăstare boiereşti, ce s-au învrednicit de o bună şi aleasă creştere voievodală. Când a urcat pe treptele tronului Ţării Româneşti, Doamna Maria, se dovedise a fi o fiică evlavioasă a Bisericii străbune, o mamă bună, o soţie fidelă şi devotată. A ridicat în centrul Bucureştilor Biserica dintr-o zi (1703), Biserica Sfântul Gheorghe Nou, începută de Vodă Antonie, mănăstirea Hurezi-Vâlcea, refacerea Mănăstirii Dintr-un lemn-Vâlcea, etc. A construit împreună cu Vodă Brâncoveanu Palatul Curţii Domneşti, cu o frumoasă grădină ce cobora până la malul Dâmboviţei, peste care era un pod ce se lega de altă strălucită grădină, în mijlocul căreia se înălţa impunător un alt palat, continuând apoi cu palatele de la Mogoşoaia, Potlogi, Piteşti, Brâncoveni, Şerbăneşti, etc.

Doamna Maria s-a dovedit un sprijin preţios Voievodului, ştiind rostul fiecărei case, al fiecărei moşii, al tuturor sumelor de bani trimise spre păstrare şi fructificare la băncile din Viena, din Veneţia, din Amsterdam. În perioada de extaz a domniei, Doamna Maria a avut un rol secundar, tainic şi aproape şters. Când sultanul a hotărât mazilirea lui Vodă Brâncoveanu, Doamna Maria, cu instinctul ei îngeresc şi-a rugat soţul să plece la Târgovişte, unde se simţea mai în siguranţă. Pe capul ei regal se adunau norii negrii ai unor prevestiri înfricoşătoare. Prima lor fiică, Stanca, văduva lui Beizadea Radu Ilieş s-a îmbolnăvit subit intrând rapid în agonie şi prevestind sfârşitul tragic al dinastiei lor: “În fierbinţeala morţii începu să aiureze. Îşi cheamă mama şi surorile şi le arată, halucinată, pe peretele din faţa palatului, o ceată de turci, luând pe tatăl ei de grumaz şi ducându-l în lanţuri la Stambul” (Constantin Gane, Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, vol.I, Ed. Orizonturi, Bucureşti, p. 426). Marţi, în Săptămâna Patimilor anului 1714, Drama Brâncovenilor a sosit odată cu Aga Mustafa, un vechi prieten al Voievodului (cât de prieten îţi poate fi turcu?!)

În Miercurea Mare, ziua vânzării, lui Iuda în palatal lui Vodă, în sala Tronului, capugiul Mustafa, i-a pus pe umăr năframa neagră a mazilirii. Doamna Maria şi fetele ei, tocmai soseau de la ţară, de la moşia Mogoşoaia, găsind porţile palatului păzite de turci, aflâ costernată cele întâmplate.

În Joia Mare, palatul brâncovenesc, găzduia doi domni: unul vechi şi mazilit şi altul proaspăt căftănit, ca urmare a trădării, Ştefan Cantacuzino, văr primar cu binefăcătorul său pe care l-a vândut turcilor pentru a-i lua domnia.

Vinerea Mare a Sfintelor Patimi şi-a luat la sânul ei familia domnitoare a Brâncovenilor (12 la număr), ducându-i la păgânescul Stambul, la 17 Aprilie 1714. Bărbaţii au fost închişi în vestita închisoare Edicule, a Celor  Şapte Turnuri, supt pământ, iar Doamna Maria cu nora Anica, soţia lui Constantin, cu plodul ei de 7 luni, întru-nul din turnuri. Au început aproape 4 luni de torturi pentru Vodă, spre a mărturisi averile. Deseori aceste torturi cumplite: cercuri în jurul capului, fier înroşit pe piept, ş.a. se desfăşurau în prezenţa Doamnei Maria. În schimbul eliberării şi chiar al reînscăunării, sultanul pretindea nici mai mult, nici mai puţin decât 20 000 de pungi cu aur, adică echivalentul a 10 milioane aur.

În 15 August 1714, Ziua Adormirii Maicii Domnului- Sfânta Maria Mare, Doamna Maria şi-a „sărbătorit” Sfânta Zi (şi ziua numelui ei) asistând de la ceasul 9, la decapitarea martirilor domneşti: mai întâi ginerele Enache Văcărescu, apoi al coconilor Constantin, Ştefăniţă, Radu, Mateiaş şi la urmă al bătrânului Domn, născut în aceeaşi zi, împlinind vârsta de 60 de ani. Când a lovit călăul capul Voievodului a rămas spânzurat de trup. Cele 6 capete boiereşti au fost înfipte în suliţe şi plimbate pe străzile Stambulului, iar trupurile aruncate în mare.

În acea zi, a simţit şi a înţeles profund adâncul de durere care i-a sfâşiat inima Sfintei Fecioare la picioarele Crucii de pe Golgota, când iudeii i-au răstignit Fiul său iubit. În acea zi, Doamna Maria Brâncoveanu a simţit şi a înţeles profund adâncul de durere al Golgotei Neamului Daco-român şi al familiei ei voievodale, care i-au sfâşiat sufletul, brăzdându-i chipul cu lacrimi de sânge, nădăjduind totodată în cutremurătoarea şi luminata biruinţă a suferinţei, căci Domnul ei, Domnul Ţării şi copiii urmaseră Sfintelor Pătimiri ale Împăratului Hristos- Domnul Cerului şi al Pământului.   Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, trupurile au fost “pescuite” şi duse în insula Halki în marea Marmara. Doamna Maria cu cea i-a mai rămas în viaţă a fost închisă 7 luni de zile la închisoarea Bostangibaşa, când la sfârşitul lui Marie 1715, în schimbul a 100 de pungi aur, împrumutate de pe piaţa Stambulului cu 30% dobândă şi-a găsit răscumpărarea, cu fata Domniţa Bălaşa, nora şi nepotul, dar nu definitiv, ci exilată la Kutias pe ţărmul Mării Negre, în Caucaz, pentru încă un an şi jumătate, prin “purtarea de grijă” a aceluiaş Vodă Ştefan Cantacuzino, ruda şi finul lor de cununie. A sosit în capitala Bucureşti la începutul lui Noiembrie 1716, odată cu noul domn Ion Mavrocordat, fratele lui Vodă Nicolae Mavrocordat (făcut prizonier în Ardeal, după dezastrul otomanilor în lupta cu germanii). Ştefan Vodă-uzurpatorul fusese şi el la rându-i mazilit şi decapitat. După decesul lui Ion Mavrocordat şi întoarcerea fratelui prizonier Nicolae, Doamna Maria a primit învoirea lui Vodă să aducă trupul lui Constantin Brâncoveanu de la mănăstirea Halki şi înmormântat în biserica Sfântu Gheorghe Nou, în Iulie 1720.

Unul din stâlpii susţinerii speranţei şi credinţei Doamnei Maria a fost şi mitropolitul Hrisant al Cesareei, cu care a întreţinut o frumoasă corespondenţă, din care redăm un crâmpei:

„17 Iulie 1719

Maria Brâncoveanu, către Patriarhul Hrisant Notara

Despre retragerea Domnului şi numirea ginerului ei Iordachi ca Logofăt.

Maria, cu mila lui Dumnezeu, Doamnă a toată Ungrovlahia, preasfinţite de Cesareia, chir Hrisant, ne închinăm cu iubire Preasfinţiei Voastre, iar Domnului nostru Iisus Hristos cel născut din Fecioară, să dea şi să hărăzească Preasfinţiei Voastre sănătate, voinicie, fericire şi împreună cu mântuirea sufletească, toate cele dorite.

Două scrisori le-am trimis alaltăieri cu Stolnicul chir Mateiu Fericirii Tale, care, de se va întâmpla să meargă cineva la Constantinopol, rugăm a se trimete.

Nora mea, Aniţa, se închină şi sărută cu evlavie sfinţita-Ţi dreaptă; de asemenea şi nepoţii mei Constantin şi Măriuţa, care şi-au şi împărţit cele trimese lor frăţeşte şi fără vreo supărare, şi foarte mulţămesc Fericirii Tale că nu-i uiţi. Acestea. Iar anii Fericirii Tale fie de la Dumnezeu preamulţi şi cu totul fericiţi şi rugăciunile-ţi ascultate de Dumnezeu, cu noi.

A Fericirii Tale fiică întru Hristos

şi la porunci, Maria Doamna.”

(reprodusă după N. Iorga, Documente greceşti privitoare la istoria românilor, partea a II-a, 1716-1777, Bucureşti, 1917, pp. 854).

Împrejmuită de dragostea jertfei soţului şi a copiilor, de ultimile cuvintele de îmbărbătare şi de iertarea trădătorilor şi vrăjmaşilor, ca de zidurile unei cetăţi domneşti, Maria Doamna, în lacrimile dorului ei sfânt a primit lumina şi mângâierea Preasfântului Duh, brodată de mucenicia celor dragi sufletului ei, gustând din plin paharul amar al chinurilor  şi al suferinţelor trăite de sfinţii mărturisitori, reunind astfel aura divină a unei Familii mari de Sfinţi Voievozi Daco-români.

MARIA- IOANA  CANTACUZINO, PROZATOARE

„Să nu ne uităm morţii! Pentru mulţi dintre ei,

memoria noastră va fi singurul mormânt.

Morţii sunt trăsătura de unire care leagă

diferitele momente ale istoriei unui popor.”

(Maria- Ioana Orlea Cantacuzino)

Maria Ioana Cantacuzino s-a născut în Bucureşti, la 21 Aprilie 1936, fiica lui Constantin Cantacuzino şi Anca Diamandi. Urmaşă a distinsei familii boiereşti  (cu meritele unora şi relele altora în istoria noastră), nepoată a lui George Enescu, Maria a încununat cu strălucire blazonul ei aristocratic. Avea 9 ani, când o imagine puternică a marcat-o prima oară: „Era după război. Bombardamentele se terminaseră, Stăteam cu mama înapoia obloanelor lăsate. Strada era pustie şi, deodată, au apărut doi soldaţi ruşi. Nu pot să-i uit, aveau kalaşnikoavele pe piept gata de tras, mărşăluiau. Atunci am înţeles că eram…eliberaţi-ocupaţi. Cred că acest moment al istoriei noastre trebuie repus în cauză, această imensă minciună:noi am fost eliberaţi de ruşi pe hârtie; în realitate, am fost ocupaţi şi ruşii s-au purtat ca nişte ocupanţi. Armata sovietică se prăvăleşte peste ţară în 1944. În sate, soldaţii jefuiesc, omoară, violează femeile şi fetele. În oraşe, această ocupaţie se resimte diferit, dar câte nu se întâmplă!” (Oana Orlea, Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! Interviu realizat de Mariana Marin, Ed. Compania, Bucureşti 2008, p. 10).

În 1952, a fost arestată pe când era elevă în clasa a X-a, sub acuzaţia de complot şi acţiune suversivă împotriva statului şi condamnată 4 ani. A executat 3 ani. Este rearestată în 1960, pentru câteva luni. Termină cursurile liceale, secţia fără frecvenţă “Ion Luca Caragiale” în 1965. Este încadrată proletar, iar după 1980, pleacă în Franţa unde obţine azil politic.

Dornică de aventură şi eroism, fără simţul primejdiei, micuţa Marioara a crescut sub aureola partizanilor. A fugit de acasă cu gândul la cei din munţi. N-a ajuns decât la manifestele scrise de mână şi puse în cutiile poştale. Era un grup de rezistenţă din care făceau parte Mihail Sturdza, Radu Miclescu, Ionică Varllam, Mihnea Ştefănescu,ş. a.

A urmat apoi cătuşele, arestarea, anchetele repetate cu palme şi înjurături în „Campusul” Rahovei, chinurile de la Văcăreşti, cu mama Leana din Câmpulung Muscel, torturată pentru că nu şi-a denunţat soţul, partizan în lotul Colonelului Gheorghe Arsănescu, ferocitatea gardiencelor de la jilava, centrul de triere şi recordul de promiscuitate de la Ghencea, revederea mamei prima oară la Pipera, prin sârma ghimpată, Tîrguşorul care avea şi o secţie pentru mame cu copii, lunile de carceră de la Mislea cu permanentele perchiziţii, totdeauna pe neaşteptate, întâlnirea cu Gabi Moţa, care lucrase pe un şlep la Canal, ştiind multe amănunte despre “Canalul Morţii”, Mislea cu secţia ei specială de ţesut covoare, renumită pentru export şi tot la fel de celebră prin personalităţile pe care le-a “găzduit sub cupola misterului”, celor trei secţii “Secrete”. “Secretele”nu aveau drept de muncă, erau isolate de celelalte deţinute şi nu ieşeau decât o oră pe zi la plimbare. Două camere de câte 40-50 de femei formau “Secretul Mic”. Într-una din aceste camere fusăseră grupate legionarele, în cea de-a doua cameră erau amestecate politicele cu condemnări mai mici…În fundul culoarului, complet în afara circulaţiei şi perfect izolat, era “Secretul Mare”. Acolo supravieţuiau în totală izolare, prin forţa lor spirituală, câteva politice cu mari condemnări, de la 10 ani la “pe viaţă“, şi care erau considerate duşmance ireductibile ale regimului. Un fel de monştri”. (idem. p.65).

A urmat presiunea psihică exercitată abundent la Ploieşti, din nou la Jilava cu greva foamei şi în Rahovei Doi, la “Lanţuri”, între furie şi teamă la Malmaison, Ministerul de Interne… şi în sfârşit aşa zisa libertate. “Socotind că m-am foit prin ţară, de la o puşcărie la alta, de treisprezece ori în- foarte exact- doi ani şi unsprezece luni şi înmulţind cu numărul de peste două milioane ale deţinuţilor care au trecut prin puşcăriile din anii 1947-1965, plus cei din 1965 şi până astăzi, se pot imagina miliarde de trasee ale disperării. Un păienjeniş de durere care înfăşoară ţara, împiedicând-o să respire ca o ţară liberă…”.(idem. p. 108).

Rămasă în libertate Acasă, debutează ca scriitoare în 1968, cu schiţe, povestiri, romane, iar din Noiembrie 1980, devine cetăţean francez.

MARIN TĂNASE, PREOT

Marin Tănase s-a născut în comuna Tetoiu judeţul Vâlcea, la 11 Noiembrie 1893, într-o familie de buni creştini şi harnici gospodari. A absolvit şcoala primară în satul Şerbăneşti şi la Craiova, Seminarul Teologic “Nifon Mitropolitul” din Bucureşti. S-a căsătorit în 1916 cu Victoria Diaconescu şi a fost hirotonit preot pe seama parohiei Văleni-Vâlcea. Începând războiul, părintele Marin a devenit preot confesor la diferite unităţi militare din Moldova, mai ales pe frontul de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Pentru eroismul său a fost premiat cu numeroase distincţii militare.. A construit  câteva cimitire de eroi în Moldova. După terminarea războiului îşi reia misiunea şi apostolatul de preot, înfiinţând şi prima Bancă populară din comuna Tetoiu. A continuat cu înfinţarea unei biblioteci parohiale, un cămin cultural, “Comitetul pentru Monumentul Eroilor”, ridicând cel mai frumos monument închinat eroilor pe teritoriul judeţului Vâlcea. La Văleni a slujit până în 1923, apoi s-a transferat la parohia Câmpeni-Măneasa din comuna sa natală. Numirea pentru această parohie i-a fost condiţionată de liberali pentru a intra în rândul lor. (AMJDIM, fond Penal, dosar 8568, f. 32) Nemulţumit de politica liberalilor avari înavuţirilor şi în special de măsura abuzivă a ministrului Argetoianu, care a blocat salariile preoţilor, la insistenţele preotului Gheorghe Doară din Stroieşti, în Aprilie 1933, părintele Marian s-a înrolat în Mişcarea Legionară. Aici a înfiinţat cuibul “Valea Olteţului”, cu ajutorul căruia va repara biserica şi drumurile comunale. Intră în vizorul episcopului Vartolomeu Stănescu, care îi cere demisia. După uciderea lui I. G. Duca, părintele găsit nevinovat este totuşi arestat şi sechestrat 45 de zile de Legiunea de Jandarmi Vâlcea. Se supune dorinţei P. S. Vartolomeu de a se retrage din toate grupările politice, mai puţin una: “Politica pe care o fac este politica lui Hristos, al cărui soldat devotat sunt”.(Ibid. f. 5-5v, 17-17v, 18).

Ce coincidenţă (intuiţie) extraordinară, spusă de mine în toamna anului1990? Eram student la Facultatea de Teologie Ortodoxă Bucureşti. Venisem cu un lot de 30 de studenţi teologi prin transfer de la Sibiu la Bucureşti în anul III. La Sibiu am fost Şeful „Golaniadei ’89”, până la 20 Mai 1990, când au avut loc alegerile parlamentare şi prezidenţiale. La rugămintea marelui poet creştin, profesorul universitar Ioan Alexandru m-am transferat la Bucureşti ca să punem bazele unei Mişcări spirituale, cu părinţii profesori Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Nicolae Şerbănescu, ş.a., studenţi, preoţi şi profesori de la alte Universităţi din ţară. Aşezată axiologic peste Evenimentele revoluţionare din Decembrie `89, Mişcarea dorea să-şi asume bazele unei Românii a Românilor.  Nu ştiam şi nu realizam faptul că Securitatea era la fel de puternică şi totodată omniprezentă, care împiedica prin mijloace “democratice” orice schimbare la faţă a României. Găsisem o imagine A4 în care erau prezentaţi Patriarhul Nicodim cu Sfânta Evanghelie oferind-o spre închinare şi sărutare regelui Mihai. (Pe vremea aceea eram „fan” al regelui…Nu ştiam, nu descoperisem faptele lui mârşave, ticăloase şi trădătoare asupra Naţiei noastre pe care a exploatat-o, a spoliat-o, a vândut-o şi a furat-o, cu o exactitate egală şi regală cu a tatucului său, Carol al II-lea). Aşadar, am pus imaginea respectivă sub icoana Mântuitorului din sala de curs a Dogmaticii. Ca fiecare grup, grupare, asocialţie, sau instituţie, aveam şi noi „ciripitorii noştri omniprezenţi”, informatorii (unii au ajuns sus de tot…). Au intrat în sala de curs rectorul şi prorectorul. După câteva fraze fără subiect, rectorul ne explică rolul moral al studentului-teolog în cadrul societăţii româneşti de a nu face politică, chipurile. Eu pusesem poza cu intenţia unei provocări. Dacă mi se cerea să o dau jos, întrebarea firească era pe care din cei doi. Pe Patriarh sau pe rege? Eram în ultima bancă de pe mijloc, atent să-mi apăr bravura. Cu ochii numai pe mine şi pe fotografia din spate, rectorul polologhia despre grija noastră în cadrul noului contex social…şi deodată spune:

-Ce politică trebuie să facă un student teolog? Vă întreb pe dumneavoatră domnule student (nu-mi ştia numele, fiindcă venisem recent de la Sibiu)? M- am ridicat brusc şi am răspuns prompt:

– Politica Mântuitorului Iisus Hristos!

– Excelent! Şi care e politica Domnului nostru Iisus Hristos? ( întreabă la rându-i)

– Naţiunea, adică Ţara şi Biserica!

– Mda, a îngăimat un acord surd şi şi-a mutat din nou privirea nu pe icoană, ci pe imaginea de sub icoană.

După “conciliere”  părintele Marian Tănase reia reparaţiile bisericeşti şi o convertire spirituală înfiinţând “sfatul moralizator”care a avut rolul de a aplana conflictele dintre enoriaşi şi combaterea viciilor (alcolismul, concubinajul, furtul, agresivitatea exagerată, bârfa etc.).

În noaptea de 15/16 August 1952, prin ordinul cabinetului MAI nr. 490, părintele Marian a fost ridicat de securitate şi arestat la Penitenciarul Craiova. A fost condamnat la 5 ani închisoare şi a “beneficiat” de asistenţa penitenciarelor din Râmnicu Vâlcea, Drăgăşani, Piteşti şi Văcăreşti.

Posedând un caracter integru, Părintele Marian şi-a asumat suferinţa, misiunea şi crucea cu demnitatea unui mare Mucenic. A fost un rugător permanent şi un zelos săritor pentru aproapele său, deşi era grav bolnav. Ajunsese la o asemenea înălţare spirituală, încât transforma suferinţa fizică a sa şi a celor din jur într-o linişte duhovnicească, hrănită continuu din bucuria tuturor încercărilor pământeşti. S-a rugat Tatălui ceresc pentru iertarea călăilor care i-au schingiuit trupul şi  i-au chinuit atât de mult sufletul. În această “atmosferă de binecuvântare” a regimului de exterminare al temniţelor comuniste, Părintele Marian Tănase, a murit în Penitenciarul-spital Văcăreşti, la 8 Februarie 1954, încredinţându-şi sufletul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel pe care l-a iubit în viaţa sa pământească.