Fantasticul şi obsesia irealului

Din capul locului trebuie să spunem că marii maeştri ai producţiilor artistice ce cultivă fantasticul sunt romanticii. Afirmaţia devine neîndoielnică doar dacă se au în vedere următoarele trei elemente complementare:

1)Preocupările de acest gen nu-i caracterizează doar pe romantici, căci creatori precum Dante, Rabelais, Shakespeare, Hieronymus Bosch sau Albrecht Dürer şi-au demonstrat din plin enormele lor disponibilităţi înspre cultivarea magistrală a fabulosului, miraculosului şi fantasticului cu mult înainte de afirmarea romantismului. Tot astfel, gustul pentru ireal n-a încetat odată cu dispariţia romantismului, probă în acest sens fiind proza fantastică de largă circulaţie internaţională a lui Jorge Luis Borges şi Mircea Eliade;

2)Producţiile romantice s-au realizat în cadrul unui program (curent) unitar, care – rulând copios pe cele două coordonate principale: pasiunea şi fantezia – a încurajat cultivarea fantasticului, colosalului şi dizgraţiosului, a protestului, misterului, aventurii şi antiteticului;

3)Romanticii de pretutindeni (Walter Scott, Byron, Shelley, Hoffmann, Edgar Allan Poe, Victor Hugo, Puşkin, Lermontov, Eminescu) au dat maximum de strălucire literaturilor lor naţionale, prin nobleţea ideilor promovate şi prin farmecul fără egal al verbului utilizat drept vehicul pentru concepţia lor artistică.

Fără-ndoială că pentru scopul propus în această scriere, cel mai reprezentativ romantic mi se pare a fi Edgar Allan Poe (1809-1849) . Influenţat de literatura gotică engleză, care, începând cu romanele de groază ale Annei Radcliffe, se delecta cu senzaţionalul redat în scene încărcate de mister şi coşmar, de asemenea influenţat de romantismul tenebros german şi, nu în ultimul rând, de folclorul negrilor din sudul Statelor Unite, unde şi-a petrecut copilăria, E.A.Poe a cultivat cu o măiestrie nemaiîntâlnită până la el, atât suspansul de factură poliţistă (Crimele din Rue Morgue, Secretul Mariei Rôget, Scrisoarea furată), cât şi misterul avântat spre coşmar şi groază, pe direcţia celor „patru s”: straniu→spectral→sinistru→sepulcral (Metzengerstein, Masca morţii roşii, Hruba şi pendulul, Prăbuşirea casei Usher, Inima care-şi spune taina).

Dar dintre toate scrierile lui Poe, în care marele romantic american cultivă misterul în evoluția sa spre halucinant, nici una dintre ele nu poate să rivalizeze cu suprema măiestrie atinsă de Prăbușirea casei Usher pe direcția celor „patru s”, acțiunea încheindu-se cu prăbușirea în eleșteu a sfărâmăturilor casei Usher, luminate de „luna plină care apunea roșie ca sângele”, după ce Roderick Usher, ultimul proprietar al acestui „lăcaș al tristeții” și „victimă a groazei anticipate”, moare atunci când cadavrul surorii sale, lady Madeline, se prăbușește peste el.

Demonologia și oniricul sunt alte două direcții predilecte ale romanticilor, unde Poe și-a dovedit cu prisosință colosala sa înzestrare, atât în proză cât și în poezie. Astfel, dacă în savuroasa povestire Bon-Bon asistăm la întâlnirea dintre filosoful birtaș Pierre Bon-Bon și diavolul gentleman, întâlnire care, cu diferențele de rigoare privind conținutul conversației și consecințele vizitei întreprinse de Necuratul, ne duc cu gândul la memorabila întâlnire dintre Ivan Karamazov și demon, visul devine un motiv statornic în poezie (Un vis dintr-un vis, Un vis, Tărâm de vis), iar în proză (Îngropat de viu) o sursă de coșmaruri și suferințe dilatate până la absurd, atunci când visele își trag seva din lecturile despre morți aparente și sunt întreținute de-o imaginație maladivă.

Așa cum s-a întâmplat și cu alți artiști romantici, pentru Edgar Allan Poe viața a fost extrem de zgârcită. Zgârcită în ceea ce privește liniștea și fericirea, dar foarte generoasă în ceea ce privește eșecurile și încercările dureroase (moartea mamei și soției). Indiscutabil că în această suită de experiențe amare trebuie căutată setea lui Poe de macabru și fascinația exercitată asupra lui de moarte, fie atunci când moartea pătrunde și face ravagii în locuri considerate inexpugnabile de către organizatori (Masca morții roșii), fie în stare de transă sau moarte aparentă, fie în procesul de descompunere al domnului Valdemar, pe corpul căruia se experimentează înfricoșătoarele procedee ale mesmerismului, magnetismul de natură animală.

Căci e un lucru știut că Edgar Allan Poe s-a arătat foarte interesat de cele mai năstrușnice invenții ale timpului, precum călătoriile cu balonul, ori ingenioasa șarlatanie cu jucătorul „programat” de șah, și că pe linia ascendentă a tradiției anglo-saxone, el și-a pus fantezia la treabă pentru a construi un fabulos sistem spațio-temporal, care să-i permită explorarea Cosmosului până la Lună și retur (Hans Phall), respectiv călătorii cu un vas-fantomă (Manuscris găsit într-o sticlă – povestire inspirată de Coleridge), ba chiar până în străfundul oceanului (O pogorâre în Maelström), fantastica experiență trăită de marinarul scăpat ca prin minune din infernul lichid.

Toate astea explică îndeajuns enormul respect arătat operei lui Poe de către ilustrul nostru compatriot I.L.Caragiale, care chiar a tradus din franceză Balerca de Amontillado, precum și consistenta influență exercitată de marele romantic american asupra clasicului român, atât în ceea ce privește procesele psihice în marșul lor de la obsesii până la crimă (Inima care-și spune taina, Pisica neagră), cât și în studiul efectiv al comportamentului nebunilor în acel sanatoriu unde bolnavii reușesc să-i pună la popreală pe paznici și sanitari (Sistemul doctorului Catran și al profesorului Pană).

Ca o concluzie generală, trebuie să subliniem ba umanismul și sensul etic al unora dintre scrierile lui Poe pe direcția restabilirii adevărului (Tu ești ucigașul!) ori al răzbunării (Balerca de Amontillado, Hopa-Hop sau opt urangutani înlănțuiți), ba umorul suculent al autorului și grotescul dus până la absurd în Sistemul doctorului Catran și al profesorului Pană, unde se demonstrează negru pe alb putința răsturnării valorilor în lume, binele fiind îngenuncheat de răul biruitor.

N.B.Este cât se poate de evidentă influența decisivă a lui Poe asupra literaturii americane. Practic, literatura nord-americană a demarat cu acest mare și complex artist!

O influență însemnată, deși nu la fel de categorică, a exercitat E.A.Poe în literatura anglo-saxonă, mai exact în întreaga literatură universală, căci noua modalitate a simțirii moderne, începută în Europa de simboliști, purcede din opera acestui genial nedreptățit de soartă și semeni.

Dincolo de înnoirile impuse în tehnica de analiză, investigație psihologică și în cea de cultivare a senzaționalului, opera lui Edgar Allan Poe a contribuit la identificarea și afirmarea a trei noi falange în literatura universală:

a)Literatura de aventură și anticipație, care, continuând superbele fantezii ale lui Rabelais și J.Swift, a cunoscut mai apoi realizări de prestigiu prin Samuel Butler (Erewhon și Întoarcerea din Erewhon), Jules Verne (Cinci săptămâni în balon, Copiii căpitanului Grant etc.), Hermann Melville (Moby Dick), Robert Luis Stevenson (Comoara din insulă), Herbert George Wells (Omul invizibil, Primii oameni în lună, Mașina timpului etc.), W.Wilkie Collins (Piatra lunei), Pierre Boulle (Planeta maimuțelor);

b)Literatura de investigație psihologică, cu uriașul ei salt datorat lui F.M.Dostoievski, iar în secolul XX cu remarcabila contribuție a lui Franz Kafka, Marcel Proust, Thomas Mann, William Faulkner, James Joyce, Virginia Woolf;

c)Literatura polițistă, o literatură mult gustată de cam toate categoriile de cititori, care, după modelul celebrului detectiv C.Auguste Dupin al lui Poe, a ajuns ca prin prodigioasele opere ale lui Arthur Conan Doyle, Agatha Christie și Georges Simenon să facă nemuritoare deducțiile unor personaje proverbiale precum Sherlock Holmes, Poirot și Maigret.