Eminescu despre icoana ca arta

De ce pleda Eminescu pentru icoana ca artă şi pentru meşteri – iconari cu o cultură artistică?

Icoana este invincibile argumentum al perpetuării Întrupării. Să faci doi heruvimi de aur îi porunceşte Domnul lui Moise, instituind imposibilitatea de a dez-întrupa întruparea (în exprimarea lui Michel Quenot) şi posibilitatea de a coagula o istorie a mântuirii, a desăvârşirii prin credinţă, a rescrierii valorilor umane prin coborârea lui Dumnezeu la om şi ridicarea omului la Dumnezeu.

           
Icoana e săvârşire şi desăvârşire, în numele omului ca microtheos. Spune evanghelia : Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este (Matei, 5.48), iar Sf.Pavel ne povăţuieşte : Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu (Corinteni, 3.9).

           
Ancadramente ale sofianicului, icoanele propagă lumina divină, ordonând lumea prin participarea la harul dumnezeiesc sau contemplarea continuă a acestuia : Dacă Dumnezeu nu există, mă mai pot numi căpitan? – se întreabă un personaj din Demonii lui Dostoievski, căruia i se inocula ideea că nu există Dumnezeu.

           
Pentru că ziua noastră oferă o „supraproducţie” de icoane  (pictează şi cel care rosteşte : cuvine-se cu adevărat, să te fericim Născătoare de Dumnezeu şi cel pentru care înjurătura este rugăciune) şi, întrucât, comentariile despre icoană sunt, de multe ori, exagerate prin dezordinea şi antinomicul ideilor, invocăm – drept la replică – două articole din publicistica lui Mihai Eminescu, pagini de verificare intelectuală, cum le-ar numi Nichita Stănescu : Iconarii d-lui Beldiman, 13 noiembrie 1888 şi Iar iconarii, 20 noiembrie 1888.

           
Publicistul este alertat de faptul că icoane străine invadează spaţiul spiritual românesc; citând o foaie ecleziastică ce propune măsuri pentru răspândirea icoanei autohtone, „fie pe cale litografică, fie cromolitografică.” Inconvenientul, consemnează Eminescu, este reclamat şi de d. Beldiman, fost ministru plenipotenţiar la Sofia, într-un articol din „Voinţa naţională”, numind aglomerarea de obiecte bisericeşti ruseşti în spaţiile noastre de rugăciune. „Orientul nostru – în opinia publicistului Eminescu – este mlaştina de scurgere a tot ce supraproducţiunea europeană are de prisos.”

           
Eminescu face precizarea, semnificativă, că o asemenea hidoasă realitate a fost precedată de o alta, favorabilă, prin pictarea icoanelor la Gherla (Transilvania); „producte româneşti” a căror calitate era recunoscută, deşi, Eminescu avea rezerve faţă de valoarea lor artistică, mărturisind că sunt prea impregnate de limbajul naiv.

           
De ce pleda Eminescu pentru icoana ca artă şi pentru meşteri – iconari cu o cultură artistică? În comentariul său icoanele erau cărţi de învăţătură, ce aduceau, prin figurile sfinţilor, harul Sfântului Duh şi lumina Învierii. Icoanele pictate cu artă formează nu doar civilizaţia sufletului, ci şi pe cea a ochiului : „… a deprinde ochiul cu forme corecte.”

Accesibilitatea icoanei este dată de artisticul ei. Eminescu vorbeşte despre icoane „suportabile”, dacă depăşesc produsele greceşti din Orient sau pe cele ruseşti din anii 1840 – 1850, de o „sluţenie fenomenală”.  Atfel, în opinia publicistului, produsul românesc ar avea superioritate asupra „caricaturilor” care nu pot cuceri un popor. Aşadar, icoana, în accepţiunea eminesciană, trebuie să cucerească, să fie cathartică, să fie artă, nu manieră : „…reproducerea unor mumii şi schelete, cari au asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor.”

           
În cele două articole, Eminescu respinge formalismul gol şi sterp, la fel „persistarea staţionară în obiceiuri vechi şi adesea netrebnice”, lipsa idealurilor ( „în zilele noastre în care nu mai avem idealuri”) , arta ca instrument al utilitarismului, tot ceea ce întrupează răul „specific şi istoric”, care favorizează „propagarea sluţeniilor”. Dacă influenţele politice sunt trecătoare, „influenţa religioasă” determină „cea mai intimă şi mai adâncă convingere a conştiinţei unui popor.” De aceea, Eminescu propagă ideea salutară a icoanei ca artă, fără să aibă datele de referinţă asupra tuturor centrelor de pictură iconografică. Ceea ce face, bunăoară, ca icoanele pictate de aşa-zisul Popa Sandu (Alexandru Pop) la Iernuţeni să se răspândească e valoarea lor artistică, nuanţarea motivului iconografic de mare sensibilitate, ochiul lui Dumnezeu. Ele formează tezaurul iconografic de la Iernuţeni, prin simţ compoziţional, desenul  delicat, fizionomiile expresive, aura şi dinamica cromatică. Popa Sandu, în comentariul unei cărţi-album tipărite recent la Tg.Mureş, nu este zugravul naiv, diletant, ci creator de artă, inspirat şi exigent, cu „mâna formată şi simţ al culorii desăvârşit”. Icoanele de la Iernuţeni au faimă, populează spaţiul bisericesc transilvan, de la Sibiu la Cluj, de la Mănăstirea Recea la biserici din judeţul Harghita, şi autentifică forţa spirituală a unui sat tradiţional din Transilvania, cu modelele lui de existenţă sacră. Un asemenea document susţine elocvent ideatica lui Eminescu.

            
În cele două articole, Eminescu exprimă nevoia redimensionării fondului autohton iconografic, conştient că o stare economică şi de cultură „mai dezvoltată” ar armoniza şi această problemă de spiritualitate religioasă, faţă de care se cere exigenţă şi trăire curată. Sunt pagini publicistice  în care se simte reverberaţia versului din poemul La Bucovina : inima îmi bate, bate şi nu tace…, Eminescu arzând şi relevând, în numele aceluiaşi Dumnezeul al înţelepciunii.