De la Inima la Templul lui Dumnezeu

…Să dăruim iubire, înţelepciune/ştiinţă, pentru ca izvorul inimii noastre să nu sece înainte de vremurile hărăzite.

Viaţa, ca realitate şi enigmă, ne oferă mereu clipe de meditaţie; încet reuşim să găsim răspunsuri parţiale, şi asta pentru că adevărul este doar la Dumnezeu. În sufletul meu persistă ideea că lucrurile şi cuvintele sunt de când lumea şi noi nu facem decât să le redescoperim şi/sau să le înţelegem. Altfel spus reînviem o tradiţie primordială, precum este scris în  Geneză 11.1: „Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte.” Aşa am pornit să aflu de ce noi spunem inimă, iar francezii coeur, englezii heart, grecii cardia şi latinii cor-dis.  

Autorii DEX-ului consideră că termenul inimă provine din latinescul anima, ştergând cu buretele peste 3000 de ani din istoria comună a popoarelor. Răspunsul este complex şi el îşi trage seva atât din sanscrita vedică cât şi din marile culturi sumeriană şi egipteană. Reamintesc spusele lui Nostradamus, care considera România ca fiind Mesopotamia Europei, şi se pare că n-a fost un accident. Ar fi banal să menţionez doar simbolistica inimii (ca sediu al sufletului, al sentimentelor de iubire, al vieţii), şi despre cei răi, consideraţi fără inimă sau având-o de piatră – în opoziţie cu aceia care au o inimă de aur. Dacă deschidem Biblia găsim: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7.38.) şi „…voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (1 Corinteni 3.16.).

Acum să ne întoarcem în trecutul îndepărtat, în mileniul IV î.Hr. Atunci în Asia şi în Africa se afirmau câteva mari civilizaţii ale lumii. În Sumer, fiica zeului An (în unele texte apare ca inteligenţa divină, care a creat şi susţine universul, fiind responsabil cu aşa zisele me), este Inanna/Innin (al cărui nume derivă de la nin.an.na. şi înseamnă „Stăpâna cerului”, are epitetul de „Regina tuturor me”). Deşi specialiştii încă mai şovăie în a traduce sensul termenului me, totuşi ei îl consideră „forţă divină”, „hotărâre divină” (Landsberger) – şi zeii cu cât posedă mai multe me cu atât e mai bine. Deci o primă însumare a Innin+me=Inime. Pare o speculaţie, de aceea vom coborî în Egiptul antic unde zeul Amon înseamnă ascuns, iar în libiană aman înseamnă apă. Amon este menţionat într-un text din mileniul III î.Hr.: „regele urcând la cer ca  fiu a lui Geb (zeu-pământ) va sta «pe tronul lui Amon»; apoi apare cu epitetul „Stăpân al Tronurilor Celor două Ţări” şi ajunge în alte texte la titlul de „Rege al zeilor” (Amon-Re nesu netjeru) în mileniul II î.Hr. Amon are pe cap două pene, secţionate vertical.

Ca să pot continua, voi aminti că inima în evoluţia sa ajunge la animalele superioare (şi implicit la om) să aibă patru încăperi (două atrii şi două ventricule), având comunicare atriul-ventriculul drept cu sânge neoxigenat şi atriul-ventriculul stâng cu sânge oxigenat. La judecata zeilor inima defunctului este pusă pe un taler, iar pe celălalt o pană (simbolul zeiţei Maat, cea care reprezintă adevărul,  dreptatea şi morala – adică legea, ordinea universală). În franceză âme înseamnă suflet şi corespunde sanscritului Atman, care este sufletul universal, esenţa imuabilă de a  fi, forma microcosmică a lui Brahma – conform grecescului atmos şi germanului Odem.

Tot în Africa, în arealul Mali şi Niger trăiesc dogonii. Acest popor străvechi, închinător la o „pitică albă” ce însoţeşte steaua Sirius (a cărei prezenţă au confirmat-o astronomii), spun că zeul lor suprem este Amma; el a creat un ou cosmic, care a fost segmentat în două placente gemene, fiecare dintre ele cu o pereche de gemeni, nommo.  Inima are o formă conică asemănătoare unui ou, are patru cavităţi, unite câte două, ca şi două perechi de gemeni univitelini. Reunind aceste date înţelegem că prin simbolurile egiptene şi dogone avem imaginea anatomică a inimii, iar sumeriana şi sanscrita accentuează partea spirituală a inimii.

Mulţi vor spune: dar unde sunt coeur, heart, corazon, cardia? O structură anatomică a inimii se numeşte cordaj valvular, care ajută la deschiderea valvei tricuspide dintre atriul drept şi ventriculul drept, respectiv valva mitrală sau bicuspidă dintre atriul-ventriculul stâng. Chiar dacă medicina este mai recentă, iată că prin valva mitrală, tradiţia indo-europeană străbate mileniile. Noi în română avem sensul de coardă sensibilă a inimii, la egipteni Maat reprezintă adevărul şi dreptatea (ca şi zeul Mitra, simbolizat de soare la iranieni, fiind  zeul dreptăţii, al credinţei ca şi în Vede).

Dacă ne reîntoarcem la credinţa iudeo-creştină înţelegem că fiul lui Dumnezeu, născut din neamul iudeilor, Iisus Hristos are numele legat de aur (simbol al soarelui, al nobleţei)  şi după unii tribul lui Iuda este asimilat cu zodia-constelaţia Leului – considerată inima omului astral, totul prinde contur). Căci prin credinţă şi iubire din inima noastră se va revărsa apa vie. În sanscrită o vocală dă sens la două cuvinte hrdaya=inimă şi hridaya=inima spirituală, nişa din străfundurile noastre în care străluceşte lampa lui Jnâna=cunoaşterea, şi care se găseşte în partea dreaptă a inimii fizice. Jnâna-Agni este focul cunoaşterii, al înţelepciunii (iată aici Jnâna se apropie de Inanna).

Nu mă pot opri fără a constata că există o gravă boală de inimă numită angina/anghina pectorală. Ea se manifestă prin dureri şi sufocare. În sanscrită anna înseamnă hrană solidă; an, rădăcina verbului a respira, a sufla e conformă termenului grec anemos, latin anima, francez âme şi animal – după lingviştii francezi,  iar anguriya=inel, amsa =luminos, radios – în mitologie, amhas – sufocare strangulare, anxietate, frică (conform cu angor din latină, angst din germană şi angoisse din franceză). În angină, vasele de sânge se îngustează şi apar momente de hipoxemie, însă şi frica poate provoca o vasoconstricţie care poate crea senzaţia de asfixiere; este cunoscută expresia „sugrumat de groază”. 

Putem înţelege, la propriu, că apa vie este sângele încărcat cu oxigen care străbate inima. O putem vedea însă şi din punct de vedere spiritual, căci o inimă uşoară este liberă, iar a fi liber înseamnă a putea dărui; şi în acest caz inima se umple mereu de sângele oxigenat şi de focul iubirii. Poate nu întâmplător în sanscrită angara înseamnă cărbune aprins şi agni-foc. Când in-vidia, acest vid al inimii ne poate cuprinde şi strânge ca un inel, la fel orice sentiment negativ afectează corzile inimii, strâmtează inelul (angurya) orificiului dintre atriul şi ventriculul stâng, valva mitrală, atunci focul vieţii, Agni, se diminuează.

Când ne facem cruce, noi ortodocşii spunem: „În numele Tatălui, în numele Fiului şi în numele Sfântului Duh”. Atingem pe rând fruntea, plexul solar (poarta soarelui, prin care intră energia, prana în sanscrită – „Pâinea lui Dumnezeu” în Ioan 6.33; anatomic plexul solar conţine 5 ganglioni obişnuiţi şi doi în formă de peşte – simbolic ei reprezintă cele cinci pâini şi cei doi peşti, masculin şi feminin reuniţi, precum în Ioan 6.9), apoi partea dreaptă a toracelui şi a inimii şi spunem: „al Sfântului Duh” (unde tradiţia vedică consideră că este lăcaşul, templul sufletului), iar în final spunem Amin, atingând partea stângă, inima – cea care la judecata zeilor la egipteni (şi de apoi la creştini) va spune adevărul despre  faptele din timpul vieţii. De asemenea în Osea 2.1. Dumnezeu, prin numele Ami, vorbeşte de „Poporul meu”. Poate de fapt Amin vine de la „Ami” şi crucea uneşte lumea noastră cu lumea divină într-un întreg. Să dăruim iubire, înţelepciune/ştiinţă, pentru ca izvorul inimii noastre să nu sece înainte de vremurile hărăzite.